V.

Aşa a început şi a continuat colaborarea noastră. Veneam la Feodor Mihailovici în jurul orei douăsprezece şi rămâneam până la patru. În tot acest timp, îmi dicta în trei reprize câte o jumătate de oră şi mai mult, iar între dictări beam ceai şi discutam. Am observat cu bucurie că Feodor Mihailovici începea să se deprindă cu noua metodă de lucru şi cu fiecare vizită a mea devenea tot mai liniştit. Asta am văzut mai ales atunci când, după ce socotisem câte pagini scrise de mine fac o pagină de ediţie Stellovski, puteam să socotesc precis cât reuşea să dicteze. Numărul tot mai mare de pagini îl anima şi-I bucura mult pe Feodor Mihailovici. Mă întreba adesea: „Câte pagini am scris ieri? Dar câte avem cu totul? Ce-crezi, terminăm la timp?”

În discuţiile sale amicale cu mine Feodor Mihailovici îmi dezvăluia în fiecare zi câte un aspect trist al vieţii sale. O profundă compasiune îşi făcea loc în inima mea, când îi ascultam povestirile despre împrejurările grele din viaţa lui, din care, probabil, n-a ieşit niciodată şi nici nu putea să iasă.

La început, mi s-a părut ciudat că n-am văzut în casă pe nimeni din familie. Nu ştiam din cine e compusă familia lui şi unde se găseşte în prezent. N-am întâlnit decât un membru al familiei sale, cred că în cea de a patra zi. După ce mi-am terminat lucrul, tocmai ieşeam pe poarta casei, când m-a oprit un tânăr pe care îl mai văzusem în vestibul la prima mea vizită. De aproape, mi s-a părut şi mai urât. Avea o faţă smeadă, aproape galbenă, ochi negri cu globul galben şi dinţii îngălbeniţi de tutun.

— Nu m-aţi recunoscut? Mă întrebă familiar tânărul. V-am văzut la papă. Nu vreau să intru în timp ce lucraţi, dar aş fi curios să ştiu cum devine cazul cu stenografia asta, cu atât mai mult cu cât mă apuc şi eu să studiez stenografia zilele astea. Îmi daţi voie? Şi fără nici o jenă mi-a luat servieta, a deschis-o şi a început să se uite chiar pe stradă la stenograme. M-am fâstâcit atât de mult din cauza impertinenţei lui, că nici n-am protestat.

— Curioasă chestie, mormăi el neglijent, înapoindu-mi servieta.

„Se poate oare oa un om atât de bun şi de delicat ca Teodor Mihailovici să aibă un fiu atât de prost crescut?: m-am gândit.

Pe zi ce trecea, Feodor Mihailovici era tot mai bun şi mai prietenos cu mine. Îmi spunea adesea „golubka” era alintarea lui preferată), „buna Anna Grigorievna”. „drăguţă” şi eu puneam toate acestea în contul bunăvoinţei sale faţă de mine, faţă de o fată tânără, aproape un copil. Îmi era atât de plăcut să-i uşurez munca şi să văd cum convingerea mea că lucrul merge bine şi că romanul va fi gata la timp îl bucură pe Feodor Mihailovici şi-i ridică moralul! In sinea mea eram foarte mândră ¦de faptul că nu numai îl ajut pe scriitorul meu preferat, dar că-i şi influenţez în bine starea de spirit. Toate acestea mă ridicau în propriii mei ochi.

Am încetat să mă tem de „scriitorul celebru” şi am început să discut cu el liber şi sincer, cum aş fi făcut-o cu un unchi sau cu un vechi prieten. II tot întrebam pe Feodor Mihailovici despre diversele întâmplări din viaţa lui, iar el îmi satisfăcea cu plăcere curiozitatea. Îmi povestea în amănunt detenţiunea sa de opt luni în fortăreaţa Petropavlovskaia, modul în care comunicau ciocănind în perete. Îmi povestea despre viaţa lui la ocnă, despre condamnaţii care-şi ispăşeau pedeapsa odată cu el. Îşi amintea de străinătate, de călătoriile şi întâlnirile sale; despre rudele sale din Moscova la oare ţinea foarte mult. Mi-a spus odată că a fost însurat, că soţia lui a murit în urmă cu trei ani şi mi-a arătat portretul ei. Portretul nu mi-a plăcut: răposata Dostoievskaia, după câte mi-a spus Feodor Mihailovici, a pozat fiind grav bolnavă, cu un an înainte de moarte, şi arăta îngrozitor, aproape ca o moartă. Tot atunci am aflat cu plăcere că tânărul nemanierat, care mi-a displăcut atât de mult, era iiu vitreg, copilul soţiei sale, din prima ei căsătorie cu Alexandr Ivanovici Isaev. Feodor Mihailovici mi se plân-gea adesea de datoriile sale, de lipsa de bani, de situaţia materială grea. Mai târziu mi-a fost dat să fiu chiar martora dificultăţilor sale materiale.

Toate povestirile lui Feodor Mihailovici erau atât de triste, încât odată nu m-am putut abţine şi l-am întrebat:

Feodor Mihailovici, de ce vă amintiţi numai de nenorociri? Mai bine mi-aţi povesti cum aţi fost fericit.

— Fericit? N-am fost niciodată fericit, cel puţin nu aşa cum am visat întotdeauna. Acum câteva zile i-am scris prietenului meu baronul Vrangel, că, în ciuda tuturor necazurilor de care am avut parte, tot mai sper să încep o viaţă nouă şi fericită.

Cit de greu mi-era să aud asta! Părea ciudat că la anii lui, deloc puţini, acest om talentat şi bun n-a găsit încă fericirea dorită şi nu putea decât să viseze la ea.

Odată Feodor Mihailovici mi-a povestit cu lux de amănunte cum i-a cerut mina Annei Vasilievna Korvir Krukovskaia 10, cât a fost de bucuros când a primit acordul acestei fete inteligente, bune şi talentate, şi cât i-a fost de greu să renunţe, conştient fiind că din cauza convingerilor lor opuse, fericirea lor e imposibilă.

Într-o zi, când era deosebit de agitat, Feodor Mihailovici mi-a spus că se află într-un moment de răscruce, deschizându-i-se trei căi: fie să plece în Orient, la Con-stantinopol şi Ierusalim, şi, poate, să rămână acolo pentru totdeauna; fie să plece în străinătate, să joace ruletă şi odată, venind la lucru, am văzut că lipseşte una din minunatele vaze chinezeşti, pe care Feodor Mihailovici le primise în dar de la prietenii săi din Siberia. L-am întrebat: „Vai de mine, s-a spart vaza?” „Nu, nu s-a spart, mi-a răspuns Feodor Mihailovici, a fost amanetată. Mi-au trebuit urgent douăzeci şi cinci de ruble şi am fost nevoit să amanetez vaza.” După vreo trei zile, cealaltă vază a avut aceeaşi soartă.

Într-o altă zi, după ce am terminat de stenografiat, trecând prin sufragerie, am văzut pe masa pregătită pentru prânz o lingură de lemn şi i-am spus, râzând, lui Feodor Mihailovici, care mă conducea: „Ştiu ce-o să mâncaţi astăzi – casă de hrişcă”. „De unde ştii?” „După lingură. Se spune că e mai gustoasă când o mănânci cu o lingură de lemn”. „Ei bine, n-ai ghicit: am avut nevoie de bani şi am fost nevoit să amanetez lingurile de argint. Pentru un serviciu incomplet se dă mult mai puţin decât pentru unul complet, aşa că a trebuit să o dau şi pe a mea. Feodor Mihailovici se referea întotdeauna cu umor la greutăţile sale materiale. (N. aut.)

— Amintiri – c. 1743 să se lase prins în vârtejul jocului care-l captiva atât; fie, în fine, să se însoare pentru a doua oară şi să-şi caute fericirea şi bucuria în viaţa de familie. Rezolvarea acestor probleme, care trebuia să-i schimbe radical viaţa, îl fră-mânta foarte mult pe Feodor Mihailovici şi, văzând atitudinea mea prietenoasă, m-a întrebat ce l-aş sfătui.

Recunosc că o asemenea întrebare m-a pus în dificultate, întrucât şi dorinţa de a pleca în Orient”, ca şi cea de a deveni jucător, îmi apăreau neclare şi oarecum fantastice; gândindu-mă că printre cunoscuţii şi rudele mela sunt familii fericite, l-am sfătuit să se căsătorească pentru a doua oară şi să-şi caute fericirea în viaţa de familie.

— Aşa crezi dumneata, m-a întrebat Feodor Mihailovici, că mai pot încă să mă căsătoresc? Şi c-o să se găsească cineva care să se mărite cu mine? Şi atunci ce soţie să-mi aleg – deşteaptă sau bună?

— Deşteaptă, desigur.

— Ei, nu, dacă e să-mi aleg, o să-mi aleg o soţie bună, care să mă preţuiască şi să mă iubească.

Fiindcă venise vorba de posibila sa căsătorie, Feodor Mihailovici m-a întrebat de ce nu mă mărit. I-am răspuns că aveam doi pretendenţi, că amândoi erau nişte oameni minunaţi, pe care îi respect foarte mult, dar nu iubesc pe niciunul şi că aş vrea să mă mărit din dragoste.

— Neapărat din dragoste, m-a susţinut cu căldură Feodor Mihailovici, pentru o căsătorie fericită numai respectul nu este suficient!