IX.

A doua zi după vizita lui Feodor Mihailovici, m-am dus la sora mea Măria Grigorievna Svatkovskaia, unde am rămas până seara, şi i-am povestit ei şi soţului ei, Pavel Grigorievici, despre munca mea la Dostoievski. Lucrând ziua la Feodor Mihailovici, iar seara transcriind cele dictate, n-am putut să mă văd cu Masa decât în fugă şi s-au adunat multe care meritau a fi povestite. Soră-mea m-a ascultat cu atenţie, întrerupându-mă mereu şi întrebându-mă amănunţit despre tot şi, văzând cât eram de agitată, mi-a spus la plecare:

— Degeaba, Netocika, te-ai aprins aşa tare după Dostoievski. Ştii bine că visele tale sunt nerealizabile, şi slavă Domnului că sunt aşa, dacă e un om atât de bolnav şi de împovărat de familie şi de datorii.

I-am replicat cu patimă că nu sunt „aprinsă” deloc după Dostoievski, că n-am nici un fel de „vise”, că am fost pur şi simplu bucuroasă să discut cu un om inteligent şi talentat şi că-i sunt recunoscătoare pentru bunătatea lui şi pentru atenţia pe care mi-a acordat-o.

Totuşi cuvintele surorii mele m-au tulburat şi, după ce m-am întors acasă m-am întrebat dacă nu cumva soră-mea Masa are dreptate, dacă nu m-am „aprins” cu adevărat după Feodor Mihailovici? Aceasta să fie oare dragostea, un sentiment pe care nu l-am trăit niciodată? Ce vis nebun, dacă lucrurile stau într-adevăr aşa. Se poate… Şi dacă este într-adevăr dragoste, atunci ce să fac? Poate că e mai bine să refuz, sub un pretext onorabil, lucrul care mi-a fost propus, să nu-l mai văd de acum încolo, să nu mă mai gândesc la el, să caut să-l uit puţin câte puţin şi, lăsându-mă prinsă de vreo preocupare oarecare, să-mi regăsesc liniştea sufletească, pe care am preţuit-o întotdeauna atât de mult. Dar e posibil ca Masa să şi greşească şi să nu fie nici un pericol care să-mi ameninţe inima. De ce să mă lipsesc în cazul acesta şi de munca de stenografă, la care am visat atât de mult, şi de acele discuţii plăcute şi interesante care o însoţeau?

În afară de asta, îmi părea teribil de rău să-l las pe Feodor Mihailovici fără ajutorul unui stenograf, odată ce-i este necesar, cu atât mai mult cu cât printre elevii lui Olhin (în afară de doi, care aveau deja o muncă permanentă) nu ştiam pe nimeni care ar fi putut să mă înlocuiască şi în privinţa vitezei scrisului, şi în privinţa punctualităţii remiterii celor dictate.

Toate acestea mă frământau şi mă simţeam tare neliniştită.

A venit şi duminica de 6 noiembrie. Mă pregăteam să mă duc să-mi felicit naşa cu prilejul onomasticii. Nu eram prea apropiate şi n-o vizitam decât la zile festive, în ziua aceea erau aşteptaţi mulţi oaspeţi şi mă gân-deam că am să mă mai eliberez de starea aceea apăsătoare care nu mă părăsea în zilele din urmă. Stătea departe, dincolo de podul Alarcin, şi intenţionam să plec pe lumină. Cât am aşteptat birja după care trimisesem, m-am aşezat la pian şi am început să cânt, din pricina asta n-am auzit soneria. Nişte paşi mi-au atras atenţia, m-am întors şi spre marea mea mirare şi bucurie l-am văzut intrând pe Feodor Mihailovici. Părea timid şi oarecum fâstâeit. M-am dus în întâmpinarea lui.

— Ştii, Anna Grigorievna, ce-am făcut? Spuse Feodor Mihailovici, strângându-mi cu putere mâna. In ultimele zile nu-mi găseam locul, iar azi, de dimineaţă, m-am tot gândit: să mă duc, să nu mă duc la dumneata? Se cuvine, nu se cuvine? N-o să vi se pară cumva, dumi-tale şi mamei dumitale, ciudată o vizită atât de familiară: abia fusesem joi şi iată-mă şi duminică! M-am hotărât să nu vin la dumneavoastră pentru nimic în lume şi totuşi, după cum vezi, am venit!

— Lăsaţi asta, Feodor Mihailovici! Mama şi cu mine vom fi întotdeauna bucuroase să vă vedem la noi!

În ciuda asigurărilor mele, discuţia nu se lega. N-am putut să-mi înving starea de nelinişte şi nu făceam decât să răspund la întrebările lui Feodor Mihailovici, iar eu însămi nu întrebam aproape nimic. Mai era un lucru care mă tulbura. Salonul nostru cel mare, în care stăteam, nu se încălzise încă şi era foarte frig. Feodor Mihailovici a observat.

— Ce rece e la dumneavoastră şi cât eşti şi dumneata astăzi de rece! Îmi spuse el şi, văzând că sunt îmbrăcată într-o rochie de mătase gri-deschis, mă întrebă unde mă pregătisem să mă duc.

Aflând că trebuie să mă duc la naşa mea, Feodor Mihailovici îmi spuse că nu vrea să mă reţină şi-mi propuse să mă conducă cu trăsura lui, dacă tot aveam un drum comun. Am fost de acord şi am plecat. La o cotitură mai bruscă, Feodor Mihailovici a vrut să mă ţină de talie. Eu, însă, oare, ca toate fetele din anii şaizeci, eram îmlpotriva tuturor gesturilor de atenţie, ca săru-tatul mâinii, ţinerea de talie etc, îi spusei:

— Vă rog să nu vă alarmaţi, n-am să ca-”

Cred că Feodor Mihailovici s-a supărat şi mi-a spus:

— Ce-aş mai vrea să cazi chiar acum din sanie!

Am izbucnit în râs şi pacea a fost încheiată: tot restul drumului am pălăvrăgit vesel şi dispoziţia mea tristă s-a risipit cu totul. Luându-şi rămas bun de la mine, Feodor Mihailovici. Mi-a strâns cu putere mâna şi m-a făcut să-mi dau cuvântul că am să vin peste două zile la el ca să ne înţelegem în privinţa lucrului la Crimă şi pedeapsă.