X.

Opt noiembrie 1866 este una din zilele memorabile ale vieţii mele: a fost ziua în care Feodor Mihailovici mi-a spus că mă iubeşte şi mi-a cerut să-i fiu soţie. De atunci, a trecut o jumătate de secol, dar toate amănuntele acelei zile sunt atât de limpezi în amintirea mea, de parcă totul s-ar fi întâmplat cu o lună în urmă.

Era o zi geroasă şi senină. M-am dus la Feodor Mihailovici pe jos şi din cauza asta am întârziat o jumătate de oră. Probabil că mă aştepta de multă vreme, pentru că de cum îmi auzi vocea apăru imediat în vestibul.

— În fine, ai venit! Îmi spuse el cu bucurie şi începu să mă ajute să-mi desfac gluga şi să-mi scot paltonul.

Am intrat împreună în cabinet. De data aceasta era multă lumină acolo şi am observat cu uimire că Feodor Mihailovici e emoţionat. Era agitat, aproape exaltat şi asta îl întinerea mult.

— Cât sunt de bucuros că ai venit, începu Feodor Mihailovici, mi-a fost tare teamă c-ai să-ţi uiţi promisiunea.

— Ce v-a făcut să credeţi? Mi-am respectat întotdeauna cuvântul.

— Iartă-mă, te rog. Ştiu că-ţi respecţi cuvântul. Sunt atât de bucuros că te văd din nou!

— Şi eu sunt bucuroasă că vă văd, Feodor Mihailovici şi încă atât de vesel. Vreo veste plăcută?

— Da! Azi-noapte am avut un vis minunat!

— Asta e tot? Şi izbucnii în râs.

— Te rog să nu râzi. Dau o mare importanţă viselor. Visele mele sunt întotdeauna prevestitoare. Când îl visez pe răposatul meu frate Misa şi mai ales când îl visez pe tata, ştiu că mă paşte o nenorocire.

— Nu vreţi să-mi povestiţi visul?

— Vezi lada asta mare de palisandru? E un cadou pe care l-am primit de la un prieten din Siberia, Ciokan Valihanov13, şi ţin foarte mult la ea. Acolo îmi păstrez manuscrisele, scrisorile şi lucrurile de oare mă leagă amintiri dragi. Ei bine, am visat că stau în faţa lăzii şi-mi răsfoiesc hârtiile. Deodată, printre ele sclipeşte o steluţă luminoasă. Continui să răsfoiesc hârtiile, iar steluţa ba apare, ba dispare. Asta m-a intrigat, ara început să caut cu grijă printre hârtii, şi găsesc între ele un briliant minuscul, dar plin de lumină şi de strălucire.

— Şi ce-aţi făcut cu briliantul?

— Ei, asta e că nu ţin minte! Am început să visez altceva şi nu mai ştiu ce s-a făcut cu el. Dar era un vis bun!

— După câte ştiu, visele trebuie interpretate pe invers, îi spusei eu şi-mi regretai pe loc vorbele. Figura lui Feodor Mihailovici s-a schimbat imediat, s-a stins parcă.

— Crezi, prin urmare, că nu e vorba de o bucurie? Că nu e decât o speranţă deşartă? Exclamă el trist.

— Nu mă pricep să dezleg visele şi nici nu cred în ele, i-am răspuns eu.

Îmi părea foarte rău că Feodor Mihailovici s-a întristat brusc şi am căutat să-l amuz. La întrebarea lui ce fel de vise am, am încercat să-l mai înveselesc.

— Cel mai adesea o visez pe fosta directoare a liceului, o doamnă măreaţă, cu nişte bucle demodate pe tâm-ple, şi de fiecare dată mă ceartă pentru ceva. Mai visez şi un motan roşcovan, care a sărit odată pe mine de pe gardul grădinii şi m-a speriat teribil.

— Ce copil eşti… Repeta Feodor Mihailovici, râzând şi privindu-mă cu duioşie, şi ce vise ai… Ei, ia spune-mi, te-ai distrat bine la onomastica naşei?

— Foarte bine. După masă, cei mai în vârstă s-au aşezat să joace cărţi, iar noi, tineretul, ne-am strâns în cabinetul gazdei şi toată seara am ţinut-o într-o pălăvrăgeală amuzantă. Au fost doi studenţi foarte veseli şi foarte drăguţi.

Feodor Mihailovici s-a înnegurat din nou. M-a uluit cât de repede se schimba starea lui de spirit în ziua aceea. Nu ştiam prea multe despre epilepsie, m-am gân-dit că această dispoziţie schimbătoare ar putea să preceadă o criză şi mi s-a făcut teamă…

Ne obişnuisem ca atunci când veneam să stenogra-fiez, Feodor Mihailovici să-mi povestească ce a făcut şi pe unde a fost în timpul cât nu ne-am văzut. M-am grăbit să-l întreb cu ce s-a ocupat în ultimele zile.

— M-am gândit la un nou roman, îmi răspunse el.

— Da? Un roman interesant?

— Pentru mine e foarte interesant, atâta doar că nu ştiu ce să fac cu finalul. E vorba de psihologia unei fete tinere. Dacă aş fi fost la Moscova aş fi întrebat-o pe Sonecika, nepoata mea, 14 aşa, însă, am să apelez la ajutorul dumitale.

M-am pregătit cu mândrie să-l „ajut” pe talentatul scriitor.

— Cine e eroul romanului dumneavoastră?

— Un artist, un om nu prea tânăr, într-un cuvânt, de vârsta mea.

— Povestiţi-mi, povestiţi-mi, vă rog foarte mult.

Şi drept răspuns la rugămintea mea a desfăşurat o improvizaţie strălucită. N-ana mai auzit niciodată, nici înainte, nici după, o povestire atât de inspirată. Cu cât povestea mai mult, cu atât mi se părea că Feodor Mihailovici îşi relatează propria lui viaţă, schimbând doar personajele şi împrejurările. Ceea ce-mi spunea acum îmi povestise şi înainte, dar fragmentar. De data aceasta povestirea amănunţită şi consecventă mi-a lămurit multe lucruri privind raporturile pe care le-a avut cu răposata lui soţie şi cu rudele lui.

În noul roman era vorba de aceeaşi copilărie aspră, pierderea timpurie a părintelui iubit, nişte împrejurări dramatice (o boală grea), care l-au rupt pe artist pentru zece ani de viaţă şi de arta lui preferată. Era aici şi reîntoarcerea la viaţă (însănătoşirea artistului), întâlnirea cu femeia de care s-a îndrăgostit, suferinţa prin care a trecut în urma acestei iubiri, moartea soţiei şi a oamenilor apropiaţi (a surorii preferate), sărăcie, datorii…

Starea sufletească a eroului, singurătatea lui, deziluziile pe care i le-au provocat oamenii apropiaţi, dorinţa de a începe o viaţă nouă, necesitatea de a iubi, dorinţa pătimaşă de a-şi găsi din nou fericirea, toate acestea mi le-a zugrăvit atât de viu şi cu atâta talent, incit era evident că fuseseră trăite de autor şi că nu erau doar rod al fanteziei sale de scriitor.

Pentru zugrăvirea eroului său Feodor Mihailovici n-a precupeţit culorile sumbre. Din spusele lui, eroul era un om îmbătrânit de timpuriu, suferind de o boală incurabilă (paralizia mâinii), sumbru, suspicios, e drept înzestrat cu o inimă tandră, fără să ştie, însă, să-şi exprime sentimentele; un artist poate talentat, dar ratat, care n-a reuşit niciodată să-şi materializeze ideile în formele pe care le visa şi care suferea mereu din cauza asta.

Văzând în eroul romanului chiar pe Feodor Mihailovici, nu m-am putut abţine ca să nu-l întrerup:

— Bine, Feodor Mihailovici, dar de ce a trebuit să fiţi atât de aspru cu eroul dumneavoastră?

— Văd eu că nu prea ţi-e simpatic.

— Dimpotrivă, mi-e foarte simpatic. Are un suflet de aur. Gândiţi-vă câte nenorociri au căzut pe capul lui şi cum le-a suportat fără să crâcnească! Un altul care ar fi suferit atât probabil că s-ar fi înrăit, iar eroul dumneavoastră tot mai iubeşte oamenii şi le vine în ajutor. Ei, da, sunteţi cu totul nedrept faţă de el.

— Da, sunt de acord, are într-adevăr o inimă bună şi iubitoare. Cât sunt de bucuros că l-ai înţeles!

— Şi iată, îşi continuă povestirea Feodor Mihailovici, în cel mai hotărâtor moment al vieţii sale, artistul mtâlneşte o fată tânără, cam de vârsta dumitale sau cu un an, doi mai mare. S-o numim Ania, ca să nu-i mai spunem eroină. E un nume potrivit…

Aceste cuvinte mi-au întărit convingerea că este vorba de Anna Vasilievna Korvin-Krukovskaia, fosta lui logodnică. În clipa aceea am uitat cu totul că şi pe mine mă cheamă tot Anna, atât de puţin credeam că povestirea poate să aibă vreo legătură cu mine. Tema noului roman putea să fie inspirată (mă gândeam eu) de primirea unei scrisori pe care Anna Vasilievna i-a trimis-o din străinătate şi despre care Feodor Mihailovici îmi vorbise cu câteva zile în urmă.

Portretul eroinei era zugrăvit în alte culori, decât cel al eroului. După spusele autorului, Ania era o fată sfioasă, inteligentă, bună, plină de viaţă şi era înzestrată cu un mare tact în relaţiile cu oamenii. Cum pe vremea aceea acordam o mare importanţă frumuseţii feminine, nu m-am putut abţine şi am întrebat:

— Dar e frumoasă eroina dumneavoastră?

— Nu e ceea ce se numeşte o femeie frumoasă, dar e foarte drăguţă. Îmi place figura ei.

Mi s-a părut că Feodor Mihailovici spusese mai mult decât intenţiona şi mi s-a strâns inima. M-a încercat un sentiment de profundă antipatie faţă de Korvin-Krukovskaia şi am remarcat:

— Totuşi, Feodor Mihailovici, o idealizaţi prea mult pe această „Ania” a dumneavoastră. O fi ea chiar aşa?

— Chiar aşa! Am studiat-o bine! Eroul, îşi continuă Feodor Mihaiiovici povestirea, o întâlnea pe Ania în cercurile artistice şi cu cât o vedea mai des, cu atât îi plăcea mai mult, cu atât i se întărea convingerea că-şiva putea găsi alături de ea fericirea. Şi totuşi visul acesta îi părea aproape imposibil. Într-adevăr, ce putea să-i ofere el, un om bătrân, bolnav, înglodat în datorii, acestei fete sănătoase, tinere, pHne de viaţă? Dragostea pentru artist n-ar fi fost un sacrificiu cumplit din partea acestei tinere fete şi n-ar fi fost mai târziu cuprinsă de

— Amintiri – c. 1743 regrete amare că şi-a legat viaţa de el? Şi, în general, e posibil oare ca o fată tânără, atât de diferită ca fire şi ca vârstă, să-l iubească pe artistul meu? N-o să fie cumva o inexactitate psihologică? Uite, tocmai în privinţa asta aş vrea să-ţi cunosc părerea, Anna Grigorievna.

— De ce să fie imposibil? Dacă, aşa cum spuneţi, Ania aceea a dumneavoastră nu e o femeiuşcă oarecare, ci o fiinţă bună şi sensibilă, atunci de ce nu s-ar îndrăgosti de artist? Ei şi ce dacă e bolnav şi sărac? Un om nu poate fi iubit decât pentru înfăţişare şi pentru bogăţie? Şi ce fel de jertfă ar fi din partea ei? Dacă-l iubeşte, o să fie şi ea fericită şi nu va avea niciodată ce regreta!

Vorbeam cu pasiune. Feodor Mihailovici mă privea emoţionat.

— Şi crezi serios că ar putea să se îndrăgostească sincer şi pentru toată viaţa de el?

A tăcut un timp, îndoindu-se parcă.

— Pune-te pentru o clipă în locul ei, spuse el cu o voce tremurândă. Închipuie-ţi că artistul sunt eu, că ţi-am făcut o declaraţie de dragoste şi că ţi-arn cerut să-mi fii soţie. Spune-mi, ce mi-ai fi răspuns?

Figura lui Feodor Mihailovici exprima o tulburare atât de mare, o frământare atât de profundă, încât am înţeles, în fine, că nu e vorba pur şi simplu de o discuţie literară şi că am să-i lezez profund demnitatea şi mân-dria dacă am să-i dau un răspuns evaziv. Am privit figura lui Feodor Mihailovici, atât de emoţionată şi atât de dragă mie, şi i-am spus:

— V-aş fi răspuns că vă iubesc şi că am să vă iubesc toată viaţa!

Nu voi reda cuvintele tandre, pline de iubire pe care mi le-a spus Feodor Mihailovici în acele clipe de neuitat: sunt sfinte pentru mine…

Am fost uluită, aproape strivită de uriaşa mea fericire şi multă vreme n-am putut să cred în ea. Ţin minte că, aproape cu o oră mai târziu, când Feodor Mihailovici a început să-mi expună planurile privind viitorul nostru şl mi-a cerut părerea, i-am răspuns:

— Parcă mai pot judeca acum! Sunt nemaipomenit de fericită!

Pentru că nu ştiam cum se vor aranja lucrurile şi când va putea avea loc nunta, am hotărât să nu vorbim un timp cu nimeni despre asta, cu excepţia mamei. Feodor Mihailovici mi-a promis că va veni a doua zi la noi şi mi-a spus că va aştepta cu nerăbdare întâlnirea noastră.

M-a condus până în vestibul şi mi-a legat cu grijă gluga. Eram gata să ies, când Feodor Mihailovici m-a oprit, spunându-mi:

— Anna Grigorievna, acum ştiu ce s-a întâmplat cu micul meu briliant.

— Ţi-ai adus aminte de vis?

— Nu, nu mi-am amintit visul. Dar l-am găsit, în fine, şi am de gând să-l păstrez toată viaţa.

— Te înşeli, Feodor Mihailovici! Am râs eu. N-ai găsit un briliant, ci pur şi simplu o pietricică.

— Ei, nu, de data aceasta sunt convins că nu mă înşel, mi-a răspuns serios Feodor Mihailovici la despărţire.