VI.

Odată, pe la mijlocul lui octombrie, în timp ce lucram. A apărut în uşa cabinetului A. N. Maikov. Ii văzusem portretele, aşa că l-am recunoscut imediat.

Faptul că Feodor Mihailovici intenţiona serios să plece ta Orient este dovedit şi de scrisoarea de recomandare, găsită printre hârtiile sale, adresată lui A. S. Engelgardt (reprezentantul misiunii imperiale ruse la Constantinopol) şi care i-a fost dată de E. P. Kovalevski”, preşedintele de atunci al Fondului literar. Scrisoarea este datată 3 iunie 185(3). (N. aut.), Ce viaţă patriarhală duceţi voi, îi spuse în gluma lui Feodor Mihailovici, uşa spre scară e deschisă, servitoarea nu-i pe nicăieri, poţi să iei totul din casă.

Feodor Mihailovici s-a bucurat vădit de venirea lui Maikov. S-a grăbit să ne facă cunoştinţă, numindu-mă sârguincioasa mea colaboratoare”, ceea ce mi-a făcut multă plăcere. Auzind cum mă cheamă, Apollon Niko-laevici m-a întrebat dacă nu sunt cumva rudă cu scriitorul Snitkin, decedat de curând (era o întrebare obişnuită ori de câte ori mă întâlneam cu scriitori) şi pe urmă s-a grăbit să ne lase să lucrăm mai departe. Ne-am propus să facem o pauză şi Feodor Mihailovici l-a condus pe Maikov în camera vecină. Au vorbit cam vreo douăzeci de minute, timp în care am transcris ce-mi dictase.

Maikov s-a întors în cabinet ca să-şi ia rămas bun de la mine şi l-a rugat pe Feodor Mihailovici să-mi dicteze ceva. Pe vremea aceea stenografia era o noutate şi interesa pe toată lumea. Feodor Mihailovici i-a satisfăcut dorinţa şi mi-a dictat o jumătate de pagină de roman. Am citit imediat, cu voce tare, cele scrise. Maikov privea cu atenţie stenograma, repetând mereu:

— Ei, da, nu pricep nimic!

Apollon Nikolaevici mi-a plăcut foarte mult. Îl admiram şi înainte ca poet, iar laudele lui Feodor Mihailovici, care spunea despre el că e un om bun, fermecător, mi-au întărit şi mai mult plăcuta impresie.

Cu cât trecea timpul, cu atât Feodor Mihailovici era mai captivat de lucru. Acum nu-mi mai dicta ceea ce compunea în prezenţa mea, ci după însemnările pe care le făcea noaptea. Uneori, scria atât de mult, tocit trebuia să stau după miezul nopţii ca să transcriu cele dictate peste zi. In schimb, cu ce triumf îi anunţam a doua zi noul număr de pagini! Ce plăcere-mi făcea să văd zâm-betul vesel al lui Feodor Mihailovici drept răspuns la asigurarea mea că lucrul merge bine şi că, fără îndoială, va fi terminat la timp.

Am intrat amândoi în viaţa eroilor noului roman şi pentru mine, ca şi pentru Feodor Mihailovici, au apărut favoriţi şi antipatici. Simpatiile mele erau de partea bunicii, care şi-a pierdut averea, şi a lui mister Astley, iar dispreţul se răsfrângea asupra Polinei şi a eroului romanului, căruia nu-i puteam ierta laşitatea şi patima pentru joc. Feodor Mihailovici era cu totul de partea „jucătorului” şi spunea că multe din sentimentele şi impresiile acestuia din urma le-a încercat el însuşi.12 îmi spunea că poţi să ai un caracter foarte tare, s-o demonstrezi cu toată viaţa ta, şi totuşi să nu-ţi poţi înfrânge patima pentru ruletă.

Adesea mă miram de curajul cu care-mi exprimam opiniile despre roman, dar încă şi mai mult de bunăvoinţa cu care talentatul scriitor asculta observaţiile şi judecăţile mele aproape copilăreşti. In cele trei săptămâni ale muncii noastre comune, toate vechile mele interese au trecut pe planul al doilea. Cu acordul lui Olhin n-am mai frecventat lecţiile de stenografie, pe cunoscuţi îi vedeam rar şi m-am concentrat toată asupra lucrului şi a acelor discuţii interesante în cel mai înalt grad pe care le purtam în clipele de răgaz. Fără să vreau, îl comparam pe Feodor Mihailovici cu acei tineri pe care se întâmpla să-i întâlnese în cercul meu. Cât de searbăde şi de stupide îmi păreau discuţiile lor în comparaţie cu vederile întotdeauna noi şi originale ale scriitorului meu preferat.

După ce plecam de la el, sub influenţa atâtor idei noi pentru mine, mă plictiseam acasă şi nu trăiam decât în aşteptarea întâlnirii de a doua zi cu Feodor Mihailovici. Vedeam cu tristeţe că munca se apropie de sfârşit şi că, prin urmare, întâlnirile noastre trebuie să ia sfârşit. Şi cât am fost de mirată şi de încântată, când Feodor Mihailovici şi-a exprimat aceeaşi îngrijorare.

— Ştii, Anna Grigorievna, la ce mă gândesc? Uite, noi doi ne-am apropiat atât de mult, ne întâlnim atât de amical în fiecare zi, ne-am obişnuit atât de mult cu discuţiile noastre aprinse, şi oare acum, când romanul va fi gata, toate acestea se vor termina? Zău că-mi pare rău! O să-mi lipseşti foarte mult. Unde am să pot să te văd?

— Ei, Feodor Mihailovici, i-am răspuns eu, fâstâcită, şi munte cu munte se întâlneşte, darmite om cu om!

— Dar unde, totuşi?

— Undeva în societate, la teatru, la concert…

Abia spre sfârşitul lunii Feodor Mihailovici mi-a memorat numele; până atunci îl tot uita şi mă tot întreba cum mă cheamă. (N. aut.)

— Ştii doar că în societate şi la teatre mă duc foarte rar. Şi ce întâlniri mai sunt astea, când uneori nu poţi să schimbi o vorbă? De ce nu m-ai invita la dumneata, în familia dumitale?

— Vă rog să veniţi, o să ne bucurăm mult. Mi-e teamă doar că mama şi cu mine o să vă părem nişte interlocutoare neinteresante.

— Şi când am să vă pot vizita?

— O să ne înţelegem, când vom termina lucrul, îi spusei eu, deocamdată principalul e să terminăm romanul.

Se apropia 1 noiembrie, data când trebuia să fie predat romanul lui Stellovski şi Feodor Mihailovici a început să se teamă ca acesta să nu recurgă la vreun vicleşug şi, ca să pună mâna pe despăgubire, să refuze sub un pretext oarecare manuscrisul. Îl linişteam cât mă pricepeam pe Feodor Mihailovici şi i-am promis să mă interesez ce trebuie să întreprindă dacă temerile sale se adeveresc. In aceeaşi seară, am rugat-o pe mama să 6e ducă la un avocat pe care-l cunoşteam. Acesta m-a sfătuit ca manuscrisul să fie predat fie notarului, fie comisarului de poliţie al secţiei unde locuieşte Stellovski, dar, evident, sub semnătura unei persoane oficiale. Acelaşi sfat i-a fost dat şi de judecătorul de pace Freiman (fratele unui coleg de şcoală), căruia i s-a adresat Feodor Mihailovici.