VII.

Pe douăzeci şi nouă octombrie a avut loc ultima dictare. Romanul Jucătorul era terminat. De la 4 până la 29 octombrie, adică în decurs de douăzeci şi şase de zile, Feodor Mihailovici a scris un roman de şapte coli, pe două coloane, format mare, ceea ce echivala cu zece coli obişnuite. Feodor Mihailovici era extrem de mulţumit şi mi-a spus că, după ce-i va preda lui Stellovski în condiţii bune manuscrisul, vrea să-şi invite prietenii (Maikov, Miliukov şi alţii) la un restaurant şi că mă invită şi pe mine să particip la sărbătorire.

— Ai fost vreodată la vreun local? M-a întrebat el.

— Nu, niciodată.

— Dar la masa mea ai să vii? Aş vrea să beau în sănătatea scumpei mele colaboratoare! Fără ajutorul du-mitale n-aş fi terminat romanul la timp. Aşadar, a; să vii?

I-am răspuns că am să-i cer părerea mamei, în sinea mea, însă, hotărâsem să nu mă duc. Cu timiditatea mea aş fi părut plictisitoare şi aş fi stricat veselia generală.

A doua zi, pe 30 octombrie, i-am adus lui Feodor Mihailovici transcrierea dictării din ajun. M-a primit deosebit de amabil şi chiar a roşit când am intrat. Ca de obicei, am numărat paginile transcrise şi ne-am bucurat că sunt atât de multe, mai multe decât ne-am fi aşteptat. Feodor Mihailovici mi-a spus că în ziua aceea va reciti romanul, va face unele corecturi şi că în dimineaţa următoare îl va duce lui Stellovski. Tot atunci mi-a dat şi cele cincizeci de ruble cuvenite, mi-a strâns mâna cu putere şi mi-a mulţumit fierbinte pentru colaborare.

Ştiam că 30 octombrie e ziua de naştere a lui Feodor Mihailovici şi de aceea m-am hotărât să-mi schimb obişnuita mea rochie, de pânză, neagră, cu una de mătase, mov. Feodor Mihailovici, care mă văzuse întotdeauna „Ia doliu”, a fost măgulit de atenţia mea, mi-a spus că-mi stă foarte bine în mov şi că în rochie lungă par mai înaltă şi mai zveltă. Îmi făcea mare plăcere să-i ascult laudele, dar plăcerea mea a fost tulburată de vizita văduvei fratelui lui Feodor Mihailovici, Emilia Feodorovna, venită să-l felicite cu ocazia zilei de naştere. Feodor Mihailovici ne-a făcut cunoştinţă şi i-a explicat cumnatei sale că, mulţumită ajutorului pe care i l-am dat, a reuşit să-şi termine romanul la timp şi să scape astfel de nenorocirea care-l ameninţa. In ciuda acestor cuvinte, Emilia Feodorovna a avut faţă de mine o atitudine rece şi arogantă, ceea ce m-a mirat şi m-a jignit. Lui Feodor Mihailovici nu i-a plăcut tonul lipsit de amabilitate al cumnatei sale şi a început să se poarte cu mine şi mai amabil şi mai prietenos. Mi-a propus să arunc o privire asupra unei cărţi recent apărute, a luat-o pe Emilia Feodorovna deoparte şi a început să-i arate nu ştiu ce hârtii.

A intrat Apollon Nikolaevici Maikov. M-a salutat, dar, probabil, nu m-a recunoscut. Apoi l-a întrebat pe Feodor Mihailovici cum îi merge romanul. Feodor Mihailovici, ocupat cu cumnata sa, probabil că nu l-a auzit şi nu i-a răspuns nimic. Atunci m-am hotărât să răspund eu în locul lui Feodor Mihailovici şi i-am spus că romanul a fost terminat încă în ajun şi că i-am adus chiar acum ultimul capitol transcris. Maikov s-a apropiat repede de mine, mi-a întins mâna şi s-a scuzat că nu m-a recunoscut. A explicat-o prin miopia lui ca şi prin faptul că în rochie neagră îi părusem mai scundă.

A început să mă întrebe despre roman şi s-a interesat care e părerea mea. I-am vorbit cu entuziasm despre lucrarea aceasta nouă, pe care am îndrăgit-o atât de mult: i-am spus că romanul are câteva personaje neobişnuit de vii şi de reuşite (bunica, mister Astley şi generalul îndrăgostit). Am vorbit cam vreo douăzeci de minute şi mi-era atât de uşor să discut cu acest om amabil şi bun. Emilia Feodorovna a fost mirată şi chiar oarecum şocată de atenţia pe care mi-o acorda Maikov, dar nu şi-a schimbat tonul rece, socotind, probabil, că e sub demnitatea ei să acorde atenţie unei… Stenografe.

Maikov a plecat repede. I-am urmat exemplul, nedorind să mai suport aroganţa Emiliei Feodorovna. Feodor Mihailovici a căutat să mă convingă să rămân şi a încercat în fel şi chip să atenueze lipsa de delicateţe a cumnatei sale. M-a condus până în vestibul şi mi-a amintit promisiunea de a-l invita la noi. Am confirmat invitaţia.

— Şi când pot să vin? Mâine?

— Nu, mâine n-am să fiu acasă: sunt invitată la o colegă de liceu.

— Poimâine?

— Poimâine am lecţie de stenografie.

— Atunci, pe doi noiembrie?

— Doi e miercuri şi mă duc la teatru.

— Doamne! Dar ai program în fiecare zi! Ştii, Anna Grigorievna, impresia mea e că o spui special. Pur şi simplu nu vrei să te vizitez. Spune-rai adevărul!

— Dar nu e de loc aşa! O să fim foarte bucuroase să vă vedem la noi. Veniţi pe trei noiembrie, joi, seara, pe la şapte.

— Tocmai joi? Aşa târziu? O să-mi fie atât de dor de dumneata!

Bineînţeles că am luat vorbele astea drept o glumă amabilă.