XI.

Bucuria îmi umplea sufletul când mă întorceam de la Feodor Mihailovici. Ţin minte că tot drumul exclamam aproape tare, uitând de trecători:

— Doamne, ce fericire! Chiar o fi adevărat? Nu e un vis? Chiar îmi va fi soţ?!

Zgomotul mulţimii de pe stradă m-a mai trezit puţin şi mi-am adus aminte că sunt invitată la masă la nişte rude, care sărbătoreau onomastica vărului meu Mihail Nikolaevici Snitkin. Am intrat într-o brutărie (pe atunci erau puţine cofetării) ca să cumpăr un tort pentru sărbătorit. Sufletul meu era plin de bucurie şi toţi îmi păreau buni şi drăguţi şi tuturor aş fi vrut să le spun ceva plăcut. Nu m-am putut abţine şi i-am spus domnişoarei care mi-a vândut tortul, o nemţoaică:

— Ce ten minunat aveţi şi cât de drăguţ sunteţi pieptănată!

La rudele mele erau o mulţime de musafiri, mama, însă, nu se afla acolo, deşi promisese că vine la masă.

BlBLiOIECA.

Asta m-a întristat: voiam aşa de mult să-i spun cât mai repede bucuria mea.

La masă lumea a fost veselă, eu, însă, m-am purtat ciudat: ba râdeam de orice prostie, ba cădeam pe gân-duri şi nu auzeam ce mi se spune, ba răspundeam anapoda, iar pe un domn l-am numit chiar Feodor Mihai-lovici. Au început să glumească pe socoteala mea, dar m-am scuzat, pretextând o migrenă îngrozitoare.

În sâârşit, a venit şi buna mea mamă. Am ieşit în fugă în vestibul, am îmbrăţişat-o şi i-am şoptit la ureche:

— Poţi să mă feliciţi, sunt ca şi logodită!

Mai mult n-am reuşit să-i spun, deoarece în întâmpinarea mamei au ieşit gazdele. Ţin minte că toată seara mama m-a privit cu atenţie, neştiind, probabil, cu care dintre admiratorii mei prezenţi acolo mă mărit. Numai când ne-am întors acasă, i-am explicat că mă mărit cu Dostoievski. Nu ştiu dacă s-a bucurat sau nu, cred că nu. Ca un om cu experienţă, trecut bine prin viaţă, mama nu putea să nu prevadă că în căsnicia asta voi suferi mult de pe urma îngrozitoarei boli a viitorului meu soţ şi a lipsei de bani. Dar n-a căutat să mă facă să mă răzgândesc (cum au făcut mai târziu alţii) şi-i sunt recunoscătoare pentru asta. Dar cine m-ar fi putut convinge să renunţ la rriarea fericire care mă aştepta şi care, mai târziu, în ciuda multor aspecte dificile ale vieţii noastre comune (boala soţului, datoriile), s-a dovedit a fi o reală şi autentică fericire pentru noi doi.

Ziua următoare, ziua de nouă noiembrie, s-a prelungit pentru mine chinuitor de mult. Nu puteam să fac nimic şi tot îmi aminteam amănuntele discuţiei noastre din ajun şi chiar le-aim trecut în carnetul meu de stenografă.

Feodor Mihailovici a venit la şase şi jumătate şi a început prin a se scuza că a venit cu o jumătate de oră mai devreme.

— Dar n-am putut să mai rabd, voiam să te văd cât mai repede!

— Nous sommes logees ă la meme enseiane. Îi răspunsei eu. Râzând, nici eu toată ziua n-am făcut niSântem în aceeaşi situaţie (expresie franceză).

Mic, tot mă gândeam la dumneata şi sunt teribil de fericită că ai Venit!

Feodor Mihailovici a remarcat imediat că sunt într-o toaletă deschisă.

— Tot drumul m-am gândit, dacă ai să-ţi scoţi doliul sau ai să porţi şi acuma rochia neagră. Şi iată-te în roz!

— Cum ar putea fi altfel, dacă în sufletul meu e atâta bucurie! Bineînţeles, până nu vom anunţa căsătoria noastră, voi purta în societate doliu, iar acasă, pentru dumneata, rochii de culoare deschisă.

— Iţi stă foarte bine în roz, îmi spuse Feodor Mihailovici, dar în roz eşti şi mai tânără, pari aproape o fetiţă.

Înfăţişarea mea tinerească îl tulbura, probabil, pe Feodor Mihailovici. Râzând, am început să-l încredinţez că am să îmbătrânesc foarte repede şi, deşi promisiunea asta n-a fost decât o glumă, datorită multor împrejurări s-a adeverit repede, mai exact n-am îmbătrânit, ci am căutat ca în îmbrăcămintea şi în discuţiile mele să par atât de matură, încât diferenţa de vârstă între mine şi soţul meu a devenit curând aproape imperceptibilă.

A intrat mama. Feodor Mihailovici îi sărută mâna şi-i spuse:

— Ştiţi, desigur, că am cerut mâna fiicei dumneavoastră. A fost de acord să-mi fie soţie şi asta m-a făcut extrem de fericit. Aş vrea, însă, ca dumneavoastră să-i încuviinţaţi alegerea. Anna Grigorievna mi-a spus atî-tea lucruri bune despre dumneavoastră că m-am obişnuit să vă respect. Vă dau cuvântul meu că am să fac tot posibilul şi imposibilul ca să fie fericită. Pentru dumneavoastră am să fiu ruda cea mai credincioasă şi mai iubitoare.

Trebuie să recunosc că în cei paisprezece ani ai căsătoriei noastre Feodor Mihailovici a fost întotdeauna foarte respectuos şi bun cu mama, că a iubit-o şi a respectat-o cu toată sinceritatea.

Feodor Mihailovici şi-a rostit micul său discurs solemn, dar puţin confuz, ceea ce a remarcat şi el mai târziu. Mama a fost foarte mişcată, l-a îmbrăţişat pe Feodor Mihailovici, l-a rugat să mă iubească şi să mă ocrotească şi chiar a izbucnit în plâns.

M-am grăbit să întrerup această scenă, poate puţin cam apăsătoare pentru Feodor Mihailovici:

— Mamă dragă, dă-ne, te rog, mai repede ceai! Feodor Mihailovici a îngheţat.

Ni s-a adus ceaiul şi ne-am aşezat, ţinând paharele în mână, în fotoliile noastre vechi şi moi şi am început o discuţie animată.

S-a scurs cam o oră şi a sunat soneria, iar fata ne-a anunţat sosirea a doi tineri care veneau des pe la noi. De data aceasta musafirii aceştia nepoftiţi m-au enervat şi am rugat-o pe mama:

— Du-te, te rog, şi spune-le că mă scuz şi că mă doare capul.

— Te rog să-i primiţi, Anna Nikolaevna, mă întrerupse Feodor Mihailovici şi, adresându-mi-se mie, a adăugat încet: Aş vrea să te văd într-o societate de oameni tineri. Până acum nu te-am văzut decât cu noi, bătrânii.

Am zâmbit şi am rugat să fie poftiţi. I-am prezentat lui Feodor Mihailovici şi le-am spus numele lui. Tinerii au fost cam intimidaţi de neaşteptata cunoştinţă cu un romancier celebru. Ca să le explic aerul oarecum solemn al serii le-am spus că au nimerit la sărbătoarea prilejuită de terminarea muncii noastre comune la un nou roman. Am vrut foarte mult să leg o conversaţie generală, în care să-l atrag şi pe Feodor Mihailovici. Am profitat de întrebarea unuia din tineri, dacă mi-a trecut sau nu migrena de ieri, şi am spus:

— Dumneavoastră sunteţi vinovaţi de durerea mea de cap: toţi aţi fumat aşa de mult. Nu-i aşa, Feodor Mihailovici, că nu trebuie să fumezi mult?

— Nu sunt bun de arbitru: şi eu fumez mult.

— Dar asta nu e dăunător pentru sănătate?

— E dăunător, sigur, dar e un obicei de oare e greu să te debarasezi.

Au fost singurele cuvinte pe care le-a spus Feodor Mihailovici. N-am reuşit să-l fac să participe la discuţie. Fuma şi se uita cu atenţie la mine şi la musafiri. Tinerii erau intimidaţi: probabil că le impunea numele lui Dostoievski. Mi-au spus că în ajun, după plecarea mea de la rude, s-a hotărât să mergem împreună să vedem Judith a lui Serov 15 şi ei au fost însărcinaţi să afle când sunt liberă şi să reţină o lojă.

Le-am explicat amabil, dar categoric, că n-o să mă duc la operă, deoarece am să mă ocup intens de stenografie, ca să-mi ajung din urmă colegii.

— Bine, dar la concertul de pe cincisprezece o să veniţi? Aţi promis doar! Mi-au spus, dezamăgiţi, tinerii.

— N-o să mă duc nici la concert, din aceeaşi cauză.

— Dar anul trecut v-aţi distrat aşa de bine la concertul acesta.

— Câte n-au fost anul trecut! De atunci, s-au schimbat multe, spusei eu sentenţios.

Tinerii s-au simţit de prisos şi s-au ridicat să plece. Nu i-am reţinut.

— Ei, eşti mulţumit de mine? Îl întrebai pe Feodor Mihailovici după plecarea musafirilor.

— Ai ciripit întruna. Îmi pare rău doar că ţi-ai supărat admiratorii, renunţând atât de categoric la tot ce te interesa înainte.

— Lasă-i în plata Domnului! Ce-mi mai trebuie acum… Acum îmi trebuie un singur om: scumpul meu, dragul meu, minunatul meu Feodor Mihailovici!

— Sunt, deci, şi drag, şi scump pentru dumneata? Spuse Feodor Mihailovici şi din nou începu discuţia noastră intimă care a ţinut toată seara.

Ce vremuri fericite şi cit de adânc recunoscătoare îi sunt soartei pentru ele!