XII.

Hotărârea pe care am luat-o să păstrăm în secret faţă de rude şi de cunoştinţe logodna noastră n-a ţinut mai mult de o săptămână. Taina noastră a fost dezvăluită în modul cel mai neaşteptat.

Feodor Mihailovici, când venea la noi, angaja o birjă cu ora, de la şapte la zece. În timpul lungului drum spre noi şi la întoarcere, Feodor Mihailovici, care ţinea la oamenii simpli, discuta de obicei cu birjarul său. Simţind nevoia să împărtăşească fericirea sa, îi povestea birjarului despre apropiata sa căsătorie. Odată, când s-a întors acasă de la noi şi n-a găsit prin buzunare mărunţiş, i-a spus birjarului că-i va trimite banii imediat. Banii au fost aduşi de servitoare. Neştiind cui dintre cei trei birjari care stăteau în faţa porţii, trebuie să plătească, a întrebat cine l-a adus acum pe „domnul bătrân”?

— Pe logodnic, adică? Eu l-am adus.

— Ce logodnic? Domnul nostru nu e logodnic.

— Ei, na, cum să nu fie? Chiar el mi-a spus că e logodit. Şi am văzut-o şi pe logodnică, când i-a deschis uşa. A ieşit să-l conducă, e aşa, veselă, râde tot timpul!

— Şi de unde l-ai adus pe boier?

— De lângă Smolnâi.

Fedosia, care-mi ştia adresa, şia dat seama cine e logodnica stăpânului ei şi s-a grăbit să-i comunice noutatea lui Pavel Alexandrovici.

Toată această scenă miMa povestit-o a doua zi Feodor Mihailovici (a întrebat-o amănunţit pe Fedosia) şi a făcut-o atât de viu, că mi s-a întipărit pentru totdeauna în minte.

Când l-am întrebat ce impresie a produs asupra fiului său vitreg ştirea logodnei noastre, Feodor Mihailovici s-a înnegurat şi a vrut evident să scape de întrebări. Am insistat. Feodor Mihailovici a izbucnit în râs şi mi-a povestit că dimineaţa, „Paşa”, îmbrăcat într-un costum de gală, cu nişte ochelari albaştri pe care şi-i punea numai la ocazii solemne, a intrat în cabinetul său. I-a declarat lui Feodor Mihailovici că a aflat despre căsătoria care trebuie să aibă loc, că e surprins, mirat şi revoltat, pentru faptul că Feodor Mihailovici nu s-a gândit să ceară sfatul şi acordul „fiului” său, pe care această hotărâre îl priveşte atât de mult. L-a rugat pe „tatăl” său să se gândească bine, să nu uite că e „bătrân”, că nu mai are nici vârsta, nici energia să înceapă o viaţă nouă, că are o serie de obligaţii etc, etc.

După cum îmi spunea Feodor Mihailovici, Pavel Alexandrovici i-a vorbit „afectat, preţios, sentenţios”. A fost atât de indignat de tonul fiului vitreg că şi-a ieşit din fire, a început să ţipe şi l-a dat afară din cabinet.

Când m-am dus după două zile la Feodor Mihailovici am aflat că a avut o criză), fiul său vitreg n-a venit să mă vadă. Muta foarte zgomotos ceva în sufragerie şi o certa supărat pe servitoare, ca să-mi demonstreze că e la el acasă. Mai târziu, când am venit pentru a doua oară {după o săptămână), Pavel Alexandrovici, probabil ca urmare a unui ordin primit de la tatăl său vitreg, a intrat în cabinet, m-a felicitat rece şi oficial, a stat vreo zece minute cu o mină supărată şi jignită. Feodor Mihailovici era, însă, în ziua aceea într-o dispoziţie minunată, eram şi eu bine dispusă şi amândoi ne simţeam atât de fericiţi, că n-am acordat nici o atenţie tonului înţepat şi reţinut al lui Pavel Alexandrovici. Mai târziu, când a observat că atitudinea lui severă nu ne afectează cu nimic şi că nu face decât să-l supere pe Feodor Mihailovici, s-a îmbunat şi a devenit mai politicos şi mai amabil cu mine, fără totuşi, să scape vreo ocazie să mă înţepe.