XIII.

Vremea fericită a logodnei noastre a trecut pentru noi extrem de repede. Privite din afară, zilele erau monotone: sub pretextul unei intense preocupări pentru stenografie, nu ieşeam nicăieri, nu invitam pe nimeni, nu mă duceam nici la concerte, nici la teatru. O excepţie a fost doar seara pe care am petrecut-o la reprezentarea piesei Moartea lui Ioan cel Groaznic a contelui Alexei Tolstoi.16

Feodor Mihailovici preţuia mult această dramă şi a vrut s-o vadă împreună cu mine. A luat o lojă, i-a invitat şi pe Emilia Feodorovna cu fiica şi cu fiii ei, ca şi pePavel Alexandrovici. Oricât de plăcut mi-ar fi fost să-mi împărtăşesc impresiile lui Feodor Mihailovici, prezenţa unor oameni porniţi împotriva mea mă apăsa. Emilia Feodorovna îşi manifesta atât de deschis antipatia ei, încât spre sfârşitul spectacolului am devenit foarte tristă, lucru pe care Feodor Mihailovici l-a remarcat îndată. A început să mă întrebe ce-i cu mine şi eu ara pretextat o migrenă.

Dealtfel, această seară neplăcută n-a putut să-mi spulbere fericirea. In sufletul meu era o sărbătoare continuă. Eu, care înainte îmi găseam mereu o ocupaţie, acum nu făceam absolut nimic. Zile întregi mă gândeam la Feodor Mihailovici, îmi aminteam discuţiile din ajun şi aşteptam cu nerăbdare să vină iarăşi. Venea de obicei la şapte, uneori la şase şi jumătate. Pe masă, în aşteptarea lui, fierbea întotdeauna samovarul. Venise iarna şi-mi era teamă ca Feodor Mihailovici să nu răcească în timpul lungului drum pe care-l făcea până la noi. Cum intra în cameră, îi dădeam un pahar de ceai fierbinte.

Socoteam că face un mare sacrificiu venind zilnic la mine şi, de dragul lui, deşi împotriva dorinţei mele, ii rugam să mai lase câte o seară. Feodor Mihailovici mă asigura că vizitele la noi sunt o plăcere pentru el, că] a mine se înviorează şi se linişteşte şi că va renunţa la vizite zilnice, numai când am să-i spun eu că sunt obositoare pentru mine. O spunea în glumă, pentru că vedea cât de bucuroasă sunt întotdeauna.

După ce ne beam ceaiul, ne aşezam în bătrânele noastre fotolii, iar pe măsuţa care ne despărţea puneam tot felul de dulciuri. Feodor Mihailovici aducea în fiecare seară bomboane de la Ballet (cofetăria lui preferată). Ştiind că o duce greu cu banii, căutam să-l conving să renunţe la bomboanele, pe care mi le aducea el însă găsea că atenţiile de logodnic sunt un bun obicei din bă-trini şi că obiceiul acesta nu trebuie să fie neglijat.

La rândul meu îi pregăteam întotdeauna lui Feodor Mihailovici perele lui preferate, stafide, curmale, piersici uscate, bomboane de fructe, în cantităţi nu prea mari, dar întotdeauna proaspete şi de bună calitate. Umblam prin magazine ca să găsesc ceva mai aparte cu care să-l răsfăţ pe Feodor Mihailovici. El se mira şi susţinea că numai o gurmandă ca mine ştie să descopere nişte lucruri atât de gustoase. Eu, la rândul meu, susţineam că el e un gurmand teribil şi uite aşa nu puteam hotărî cine dintre noi e mai păcătos.

Când se apropia ora zece, începeam să-l grăbesc pe Feodor Mihailovici să se ducă acasă. Locul unde se găseau casele mamei erau foarte pustii şi mă temeam să nu i se întâmple vreo nenorocire. In primele seri îi propuneam lui Feodor Mihailovici să se lase condus de portarul nostru, dar el nici nu voia să audă. Mă încredinţa că nu are de ce să se teamă şi că se va descurca singur dacă va fi atacat. Asigurările sale mă linişteau prea puţin şi-i porunceam portarului să-l conducă pe ascuns până la strada Slonovaia, o stradă animată, ţinându-se la cincisprezece, douăzeci de paşi de sanie.

Se întâmpla ca Feodor Mihailovici să nu poată veni la mine: fie că citea la vreo serată literară, fie că era invitat la masă. În cazul acesta ne înţelegeam din ajun ca să vin eu la el spre ora unu şi să rămân până la cinci. Mi-amintesc cu emoţie cum insista să mai rămân „încă zece minute, încă un sfert de ceas” şimi spunea trist:

— Gândeşte-te, Ania, că n-am să te văd o zi întreagă! Se întâmpla ca în aceeaşi seară să fugă de la masă sau să-şi termine mai repede lectura şi să vină la noi la nouă ori la nouă jumătate, cu o mină triumfătoare:

— Am chiulit ca un şcolar! Măcar o jumătate de ceas să stăm împreună!

Eram, desigur, teribil de bucuroasă să-l mai văd o dată în aceeaşi zi.

Feodor Mihailovici venea la noi întotdeauna bine dispus, vesel şi radios. Eram adesea nedumerită cum de s-a putut crea legenda despre caracterul său posomorit şi sumbru, legenda pe care mi-a fost dat s-o citesc şi s-o aud de la cunoscuţi. Apropo de asta mi-amintesc următoarea întâmplare: odată, întrebându-mă despre P. M. Olhin, profesorul meu de stenografie, Feodor Mihailovici mi-a spus:

— Ce om posomorit! Am izbucnit în râs.

— Ei, bine, ce crezi că mi-a spus Pavel Mihailovici după ce s-a întâlnit cu tine? „Iţi propun să lucrezi la scriitorul Dostoievski, dar nu ştiu cum o să te împaci cu el, mi s-a părut un om atât de sumbru şi atât de posomorit!” Şi uite că şi tu spui acelaşi lucru despre el! In realitate, amândoi nu sunteţi nici sumbri, nici posomoriţi, ci doar păreţi aşa.

— Şi ce i-ai răspuns tu lui Olhin atunci? Fu curios să ştie Feodor Mihailovici.

— I-am spus – de ce să mă înţeleg cu Dostoievski? Am să caut să-mi fac treaba cit mai bine, iar pe Dostoievski îl respect aşa de mult că mi-e şi frică de el l

— Şi uite că în ciuda prezicerilor lui Olhin noi doi ne-am înţeles şi ne-am apropiat pentru toată viaţa, nu-i aşa, scumpa mea Anecika? Mă întrebă Feodor Mihailo-vici, privindu-mă cu duioşie.

Dacă Feodor Mihailovici venea la noi într-o dispoziţie veselă, eram şi eu la rândul meu veselă, poznaşă şi pălăvrăgeam întruna. Glasul meu răsuna ca un clopoţel şi izbucneam într-un râs vesel de la orice fleac şi atunci Feodor Mihailovici bătea din palme şi exclama cu o groază comică:

— Spune-mi şi mie – ce o să mă fac eu cu un copil ca tine? Şi unde o fi acea severă, aproape aspră, Anna Grigorievna care venea să stenografieze la mine? Fără doar şi poate că mi-a schimbat-o cineva!

Îmi luam pe loc o figură importantă şi începeam să vorbesc cu el pe un ton moralizator. Totul se termina într-un hohot general.

Nu eram, însă, veselă mereu. Eram foarte nemulţumită atunci când Feodor Mihailovici începea să joace rolul „bătrânelului întinerit”. Putea să vorbească ore întregi, imitând vorbele şi gândurile eroului său, bătrânul prinţ din Visul unchiului. Formula nişte idei extrem de originale şi de neaşteptate, vorbea vesel şi cu har, dar pe mine povestirile acestea pe tonul unui bătrânel care nu mai e bun de nimic, care, însă, vrea să mai pară tî-năr, mă întristau întotdeauna şi schimbam discuţia.

Despre ce n-am vorbit noi în aceste trei luni fericite! L-am întrebat în amănunt pe Feodor Mihailovici despre copilăria sa, despre tinereţea sa, despre Şcoala de ingineri, despre activitatea politică, despre deportarea în Siberia, despre întoarcere…

— Aş vrea să ştiu totul despre tine, îi spuneam eu, să văd clar trecutul tău, săţi înţeleg sufletul!

Feodor Mihailovici îşi amintea cu plăcere copilăria sa fericită şi lipsită de griji şi vorbea cu multă dragoste despre mama lui. Ii iubea mai ales pe Misa şi pe Va-renka, fraţii lui mai mari. Fraţii şi surorile mai mici îl interesau mai puţin. Îl întrebam despre pasiunile sale şi mi se părea ciudat că în tinereţe n-a încercat nici o pasiune pentru o femeie. Mi-o explicam doar prin faptul că a început să trăiască prea devreme o viaţă cerebrală. Creaţia l-a înghiţit total şi din cauza asta viaţa personală a trecut pe planul al doilea. Mai târziu a fost prins cu totul de acea chestiune politică pentru care a plătit atât de scump.

Am încercat să-l întreb despre răposata lui soţie, dar nu-i plăcea să-şi amintească de ea. E curios că şi mai târziu, în timpul căsniciei noastre Feodor Mihailovici n-a vorbit niciodată despre Măria Dmitrievna, cu excepţia unui singur caz, la Geneva, despre care am să vorbesc la timpul potrivit.

Cu mult mai multă plăcere îşi amintea despre logodnica sa, A. V. Korvin-Krukovskaia. La întrebarea mea – de ce au desfăcut logodna, Feodor Mihailovici îmi spunea:

— Anna Vasilievna este una dintre cele mai minunate femei pe care le-am întâlnit vreodată. E extrem de inteligentă, evoluată, de o mare cultură literară şi e înzestrată cu o inimă bună, o inimă minunată. E o fată cu înalte calităţi morale, convingerile ei sunt, însă, diametral opuse convingerilor mele şi nu poate să renunţe la ele, e prea dreaptă pentru asta. De aceea e puţin probabil să fi fost fericită căsnicia noastră. Am dezlegat-o da cuvântul dat şi-i doresc din tot sufletul să întâlnească un om cu aceleaşi concepţii ca ale ei şi să fie fericită cu el.

Tot restul vieţii Feodor Mihailovici a păstrat cele mai bune relaţii cu Anna Vasilievna şi o considera prietenul său credincios. Când, la şase ani după căsătoria noastră, am cunoscut-o pe Anna Vasilievna, ne-am împrietenit şi ne-am îndrăgit sincer una pe alta. Cuvintele lui Feodor Mihailovici despre mintea ei remarcabilă, despre inima ei bună şi despre marile ei calităţi morale s-au adeverit întru totul, dar nu mai puţin adevărată a fost şi convingerea sa că ei n-ar fi fost fericiţi împreună. Anna Vasilievna n-avea acea îngăduinţă care e necesară în orice căsnicie reuşită, mai ales alături de un om atât de bolnav şi de irascibil, cum era adesea Feodor Mihailovici,. ca urmare a bolii sale. In afară de asta, ea se interesa prea mult de lupta partidelor politice ca să acorde o mare atenţie familiei. Cu anii s-a schimbat şi mi-a rămas-în amintire ca o soţie şi o mamă minunată.

A. V. Korvin-Krukovskaia (sora celebrei Sofia Va-silievna Kovalevskaia)17 a avut un destin trist. Curând după ruptura cu Feodor Mihailovici a plecat în străinătate şi a cunoscut acolo un francez, domnul Jaquelard, un om cu aceleaşi convingeri politice cu ale ei. S-a îndrăgostit de el şi cei doi s-au căsătorit. In timpul Comunei din Paris, Jaquelard, ca un comunard notoriu, a fost pe lista celor condamnaţi la moarte. A fost închis-într-o fortăreaţă, undeva lângă graniţa germană. Tatăl Annei Vasilievna a dat douăzeci de mii de franci cui trebuia şi Jaquelard a avut posibilitatea să fugă în Germania. Mai târziu Jaquelard-Korvin (după obiceiul străin şi-a adăugat la numele său şi numele soţiei) s-a mutat cu familia la Petersburg, unde a căpătat un post de profesor de literatură franceză în liceele de fete. Jaquelard şi soţia lui s-au înţeles foarte bine, lui, însă, îi era dor de ţară şi asta o neliniştea mult pe Anna Vasilievna. În curând şi situaţia lor materială s-a înrăutăţit: suma însemnată de bani pe care Anna Vasilievna a primit-o ca zestre, Jaquelard a investit-o într-o afacere, atât de nereuşită, că după câţiva ani nu le-a rămas decât o casă de pe Vasilievski Ostrov şi aceea ipotecată pentru o sumă mare. Pierderea averii a influenţat-o aşa de mult pe Anna Vasilievna, că ea, care în general nu se bucura de o sănătate prea bună, s-a îmbolnăvit. Soţul ei, care primise între timp dreptul să se repartrieze, a dus-o la Paris. Veneau adesea pentru afaceri la Petersburg în perioada bolii, ei în urma căreia a murit, am avut ocazia să-i fac Annei Vasilievna un serviciu prin K. P. Pobedonosţev 18 şi anume să obţin pentru soţul ei, care trebuia să fie expulzat, în termen de două zile din capitală pentru ne-loialitate politică, o amânare de câteva săptămâni ca să-şi poată aranja treburile şi să-şi însoţească soţia bolnavă şi fiul în străinătate. Anna Vasilievna a murit la Paris, în anul 1887.