XIV.

Într-una din discuţiile noastre de seară, Feodor Mihailovici m-a întrebat:

— Spune-mi, Ania, mai ţii minte ziua în care ţi-ai dat pentru prima dată seamă că mă iubeşti?

— Ştii, dragul meu, i-am răspuns, numele de Dos-toievski mi-e cunoscut din copilărie: de tine sau, mai bine zis, de unul din eroii tăi am fost îndrăgostită la cincisprezece ani.

Feodor Mihailovici a izbucnit în râs, luându-mi cuvintele drept glumă.

— Serios, îţi spun serios, tatălui meu îi plăcea foarte mult să citească şi când venea vorba de literatura contemporană spunea mereu: „Ce scriitori sunt ăştia de astăzi? Pe vremea mea erau Puşkin, Gogol, Jukovski! Dintre cei tineri era romancierul Dostoievski, autorul Oamenilor sărmani. Era un talent adevărat. Din nefericire – s-a amestecat într-o istorie politică, a nimerit în Siberia şi acolo i s-a pierdut urma!”

Cât a fost, însă, de bucuros tatăl meu când a aflat că fraţii Dostoievski vor să editeze o nouă revistă, Vremea: „Ei, Dostoievski s-a întors, ne spunea el, slavă Domnului, n-a pierit omul!”

Ţin minte că vara anului 1861 am petrecut-o la Pe-terhof 19. De fiecare dată când mama pleca în oraş după cumpărături, o rugam, soră-mea şi cu mine, să treacă pe la biblioteca lui Cerkasov şi să ne ia noul număr al revistei Vremea. In familia noastră domnea o ordine patriarhală şi de aceea revista era dată în primul rând tatălui. El, săracul, o ducea prost cu sănătatea încă de pe atunci şi adeseori adormea după masă în fotoliu, cu o carte sau o revistă în mână. Eu mă furişam până la el, îi luam încetişor revista, fugeam în grădină şi mă aşezam undeva printre tufişuri ca să mă delectez în linişte cu lectura romanului tău. Dar, vai, vicleşugul nu-mi reuşea! Venea soră-mea Masa şi, cu dreptul celei mai mari, îmi lua noul număr al revistei, în ciuda rugăminţilor mele de a termina capitolul din Umiliţi.

— Sunt o mare visătoare, am continuat, şi eroii romanului sunt întotdeauna pentru mine nişte oameni vii. Îl uram pe prinţul Valkovski, îl dispreţuiam pe Alioşa pentru lipsa lui de voinţă, îmi era milă de bâ-trânul Ihmenev, îmi părea rău din tot sufletul de nefericita Nelli şi… N-o iubeam pe Nataşa… Vezi, ţin minte chiar şi numele eroilor tăi!

— Eu nu-i mai ţin minte, şi, în general, n-am o reprezentare prea clară a romanului, remarcă Feodor Mi-hailovici.

— Chiar ai uitat? Am întrebat, uluită. Ce păcat! Am fost îndrăgostită de Feodor Petrovici, cel care depăna povestirea. Refuzam să înţeleg cum putea Nataşa să-l prefere acestui om minunat pe mizerabilul Alioşa. „îşi merită suferinţele, mă gândeam eu, în timp ce citeam, prin faptul că a respins dragostea lui Ivan Petrovici.” E ciudat, dar eu îl identificam pe acest atâit de simpatic Ivan Petrovici cu autorul romanului. Mi se părea că Dostoievski însuşi îşi povesteşte istoria tristă a iubirii sale ratate… Dacă ai uitat, trebuie neapărat să reciteşti acest roman minunat.

Discuţia noastră l-a făcut curios pe Feodor Mihailo-vici, care mi-a promis că va reciti Umiliţii când va avea timp.

— Apropo, i-am spus, ţii minte, odată, la începutul cunoştinţei noastre, m-ai întrebat dacă am fost îndrăgostită. Ţi-am răspuns: „Niciodată de o persoană reală, dar la cincisprezece ani am fost îndrăgostită de eroul unui roman”. Tu m-ai întrebat: „Ce roman?” şi m-am grăbit să schimb vorba, mi se părea jenant să numesc un erou al romanului tău. Puteai să iei asta drept flatare din partea unei domnişoare care vrea să capete o muncă „literară”. Iar eu voiam să fiu pe deplin independentă.

Şi câte lacrimi am vărsat citind Amintiri din Casa rnorţilor! Sufletul meu era plin de milă şi compasiune pentru Dostoievski care a trecut prin viaţa îngrozitoare de ocnă. Voiam aşa de mult să te ajut, să fac măcar cu ceva mai uşoară viaţa unui om, lucrările căruia m-au entuziasmat atât. Ii mulţumeam lui Dumnezeu că Olhin m-a ales pe mine pentru lucrul acesta şi nu pe altcineva.

Observând că remarcile mele despre Amintiri din Casa morţilor l-au întristat pe Feodor Mihailovici, m-am grăbit să schimb vorba şi i-am spus în glumă:

— Ştii, soarta însăşi m-a predestinat să-ţi fiu soţie: de la şaisprezece ani m-au poreclit Netoşka Nezvanova. Mă cheamă Anna, deci Netoşka, şi pentru că adesea veneam nechemată la rudele mele, mi-au zis, spre deosebire de o altă Netoşka, „Netoşka Nezvanova”, făcând şi aluzie la pasiunea mea pentru romanele lui Dostoievski. Spunemi şi tu Netoşka, îl rugam eu pe Feodor Mihailovici.

— Nu! Îmi răspundea el, Netoşka mea a suferit mult în viaţă, iar eu vreau ca tu să fii fericită. Mai bine să-ţi spun Ania, ca atunci când m-am îndrăgostit de tine?

Seara următoare l-am întrebat pe Feodor Mihailovici un lucru care mă preocupa demult, dar pe care mă jenam să-l întreb: când a simţit că s-a îndrăgostit de mine şi când s-a hotărât să-mi ceară mâna?

Feodor Mihailovici încercă să-şi aducă aminte şi. Spre marele meu necaz, a recunoscut că în prima săptămână nu mi-a observat defel faţa.

— Cum adică n-ai observat? Mă mirai eu.

— Dacă ţi se prezintă un om nou şi schimbi cu el câteva fraze obişnuite, nu-i aşa că uiţi cum arată? E adevărat? Eu, în orice caz, uit întotdeauna. Aşa s-a în-tâmplat şi de data asta: vorbeam cu tine, îţi vedeam faţa, dar când plecai o uitam imediat şi dacă m-ar fi întrebat cineva, n-aş fi putut să spun dacă eşti blondă sau brunetă. Numai spre sfârşitul lui octombrie am remarcat frumoşii tăi ochi cenuşii şi zâmbetul tău bun şi luminos. Şi toată faţa ta a început de atunci să-mi placă, şi cu cit trecea timpul cu atât îmi plăcea mai mult. Pentru mine nu există acum în toată lumea un chip mai frumos ca al tău! Tu eşti frumoasa mea! Chiar şi pentru ceilalţi eşti o femeie frumoasă! Adăugă naiv Feodor Mihailovici.

— La prima ta vizită, continuă el să-şi amintească, m-a uimit tactul cu care te purtai, atitudinea ta serioasă, aproape aspră. M-am gândit: ce fată serioasă şi munciIn lb. Rusă „nezvanova” înseamnă nechemată.

— Amintiri – c. 1743 toare! Şi m-am bucurat că există un asemenea tip de fete în societatea noastră. Mi-a scăpat odată un cuvânt nelalocul său şi tu te-ai uitat aşa la mine, că am început sămi cm-tăresc expresiile de teamă să nu te jignesc. Mai târziu a început să mă uimească şi să mă atragă acel interes sincer cu care îmi urmăreai treburile şi simpatia pe care o manifestai faţă de nenorocirea ce mă ameninţa. Uite, mă gândeam eu, rudele mele, prietenii mei par să mă iubească. Le pare rău că risc să-mi pierd drepturile de autor, sunt indignaţi împotriva lui Stellovski, se revoltă, îmi reproşează că am încheiat un asemenea contract (de parcă aş fi putut să nu-l închei!), îmi dau sfaturi, mă liniştesc, dar simt că toate nu sunt decât „vorbe, vorbe, vorbe” şi că nimeni dintre ei nu pune la inimă faptul că odată cu pierderea drepturilor îmi pierd ultima sursă de venituri… Iar această fată străină, pe care abia am cunoscut-o, mi-a înţeles imediat situaţia şi fără să suspine, să se vaite şi să se revolte a început să mă ajute şi nu cu vorbe, ci cu fapte. După câteva zile, când lucrul nostru a început să meargă, eu, care eram aproape disperat, am întrezărit o speranţă: „Cine ştie, dacă o să lucrez şi de acum încolo tot aşa, poate reuşesc să predau lucrarea la termen!” – mă gândeam eu. Iar încredinţările tale că o să reuşim neapărat (ţii minte cum număram cu tine foile pe care le transcriai), îmi întăreau speranţa şi-mi dădeau putere să lucrez. Adesea, când vorbeam cu tine, mă gândeam: „Ce inimioară bună are fata asta! Ea doreşte într-adevăr să mă scape de necaz.” Sufleteşte eram aşa de singur că pentru mine să găsesc un om care să mă simpatizeze sincer însemna o mare bucurie.

— Cred că de aici, continuă Feodor Mihailovici, a început dragostea mea pentru tine, iar mai târziu mi-a plăcut şi faţa ta drăgălaşă. Mă surprindeam adesea gân-dindu-mă la tine; dar numai când am terminat Jucătorul şi am înţeles că n-o să ne mai vedem zilnic, mi-am dat seama că nu pot să trăiesc fără tine. Atunci m-am şi hotărât să-ţi cer mâna.

— Şi de ce nu mi-ai cerut mâna direct, aşa cum face toată lumea, ci ai inventat romanul acela interesant? Îl întrebai eu, curioasă.

— Ştii, Ania dragă, spuse Feodor Mihailovici cu o voce emoţionată, când mi-am dat seama ce reprezinţi pentru mine, am fost disperat şi intenţia mea de a mă căsători cu tine mi s-a părut pur şi simplu o nebunie! Gândeşte-te numai cât de diferiţi suntem noi doi! Numai diferenţa de vârstă ce reprezintă! Eu sunt aproape un om bătrân, iar tu aproape un copil. Sufăr de o boală incurabilă, sunt posomorit şi irascibil, iar tu eşti sănătoasă, vioaie şi plină de viaţă. Eu aproape că mi-am trăit traiul şi am suferit mult. Tu ai trăit întotdeauna bine şi ai toată viaţa în faţă. In sfârşit, sunt sărac şi plin de datorii. La ce te poţi aştepta, când este vorba de o asemenea inegalitate? Sau o să fim nefericiţi şi, după ce-o să ne chinuim câţiva ani, o să ne despărţim, sau o să ne unim pentru toată viaţa şi-o să fim fericiţi.

Îmi era greu să aud o asemenea declaraţie umilitoare din partea lui Feodor Mihailovici şi i-am replicat cu patimă:

— Ai exagerat totul, dragul meu! Diferenţele pe care le presupui nu există pentru noi doi. Dacă ne vom iubi mult, o să fim prieteni şi vom avea parte de o fericire nesfârşită. Mi-e teamă de altceva: cum poţi tu, care eşti atât de talentat, de deştept şi de cult să-ţi iei drept soţie o fată prostuţă, în comparaţie cu tine nu prea citită, deşi a primit în liceu o medalie de argint mare (pe atunci eram foarte mândră de medalie), dar nu atât de evoluată ca să meargă în pas cu tine. Mi-e teamă că în curând ai să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi-o să regreţi că nu sunt în stare să te înţeleg şi să mă ridic la înălţimea ideilor tale. Această diferenţă dintre noi e mai rea decât orice nenorocire!

Feodor Mihailovici s-a grăbit să mă liniştească şi mi-a spus multe lucruri măgulitoare. Ne-am reîntors la discuţia care mă interesa, despre cererea în căsătorie.

— Multă vreme am avut dubii, nu ştiam cum să fac, mi-a spus Feodor Mihailovici. Un bărbat în etate, urât, care cere mâna unei fete tinere şi nu este acceptat, poate să pară ridicol şi eu nu voiam să fiu ridicol în ochii tăi. Şi dacă la propunerea mea mi-ai fi răspuns că iubeşti pe altul? Refuzul tău ne-ar fi îndepărtat şi vechile relaţii amicale ar fi devenit imposibile. Aş fi pierdut în tine un prieten, singurul om care s-a purtat atât de cald cu mine în ultimii doi ani. Iţi repet, sufleteşte sunt atât de singur, că mi-ar fi fost foarte greu să mă lipsesc de prietenia ta. De asta m-am şi gândit să-ţi tatonez sentimentele povestindu-ţi proiectul unui nou roman. Mi-ar fi fost mai uşor să-ţi suport refuzul: era vorba doar de eroii romanului şi nu de noi doi.

Eu, la rândul meu, i-am povestit tot prin ce am trecut în timpul declaraţiei sale literare: neînţelegerea, gelozia şi invidia faţă de Arma Vasilievna etc.

— Înseamnă, se miră Feodor Mihailovici, că te-am luat prin surprindere şi că te-am forţat să-mi accepţi propunerea! Dealtfel, văd că romanul pe care ţi l-am povestit atunci a fost cel mai bun din toate pe care le-am scris vreodată: a avut un succes imediat şi a produs impresia dorită!