XV.

În atmosfera noii noastre bucurii, Feodor Mihailovici şi cu mine am uitat de muncă, de sfârşitul romanului Crimă şi pedeapsă; mai rămăsese de scris toată partea a treia a romanului. Feodor Mihailovici şi-a adus aminte de ea abia la sfârşitul lui noiembrie, când redacţia revistei Russki vestnik a cerut continuarea romanului. Din fericire, pe atunci revistele nu prea apăreau la timp, iar Russki vestnik era chiar vestit prin întârzierile sale: numărul din noiembrie apărea la sfârşitul lui decembrie, cel din decembrie la începutul lui februarie etc. Şi din cauza asta mai era destul timp. Feodor Mihailovici mi-a adus scrisoarea primită de la redacţie şi mi-a cerut sfatul. I-am propus să-şi încuie casa pentru musafiri şi să lucreze ziua de la două la cinci, iar mai târziu, când va veni seara la noi, să-mi dicteze după manuscris.

Aşa am şi făcut: după ce pălăvrăgeam cam preţ de o oră, eu mă aşezam la masa de scris, Feodor Mihailovici se aşeza alături şi începea dictatul, pe care-l întrerupeam cu diverse discuţii, glume şi râsete. Lucrul mergea bine şi ultima parte a Crimei, care avea aproape şapte coli, a fost scrisă în decurs de patru săptămâni. Feodor Mihailovici mă încredinţa că niciodată n-a lucrat aşa de uşor şi asta datorită colaborării cu mine.

Permanenta bună dispoziţie a lui Feodor Mihailovici s-a reflectat pozitiv şi asupra sănătăţii sale. In cele trei luni care s-au scurs până la căsătoria noastră n-a avut mai mult de trei, patru crize de epilepsie. Asta m-a bucurat foarte mult şi-nmi dădea speranţa că în condiţia unei vieţi liniştite şi fericite boala se va atenua. Aşa s-a şi întâmplat mai târziu: vechile crize aproape săptămî-nale deveneau în fiecare an mai rare şi mai uşoare. Sa se vindece complet de epilepsie era imposibil, cu atât. Mai mult cu cât Feodor Mihailovici nu s-a tratat niciodată, considerându-şi boala incurabilă. Dar chiar rărirea şi atenuarea crizelor era pentru noi o mare binefacere, îl scutea pe Feodor Mihailovici de acea stare de spirit cu adevărat îngrozitoare şi sumbră care ţinea uneori o săptămâna întreagă şi care era o urmare inevitabilă a fiecărei crize, iar pe mine mă elibera de lacrimile şi de suferinţele pe care le încercam, asistând la crizele acestei boli îngrozitoare.

Una din serile noastre, întotdeauna paşnice şi vesele, a fost, cu totul neaşteptat, deosebit de furtunoasă.

Asta s-a întâmplat spre sfârşitul lui noiembrie. Feodor Mihailovici a venit, ca de obicei, la şapte, de data aceasta deosebit de înfrigurat. După ce a băut un pahar de ceai fierbinte, m-a întrebat dacă n-avem cumva coniac? I-am răspuns că n-avem coniac, dar avem un xeres bun şi i-am adus imediat vinul. Feodor Mihailovici a băut pe nerăsuflate trei-patru pahare, după asta a băut din nou ceai şi abia atunci s-a încălzit. M-am mirat că a îngheţat aşa de tare şi nu ştiam cum să-mi explic. Enigma s-a dezlegat repede: trecând după ceva prin vestibul, am văzut în cuier un demi în locul obişnuitei şube a lui Feodor Mihailovici. M-am întors imediat în salon şi l-am întrebat:

— Astăzi n-ai venit cu şuba?

— N-nu, se încurcă Feodor Mihailovici, am venit cu un palton de toamnă.

— Ce imprudenţă! Şi de ce n-ai venit cu şuba?

— Mi s-a spus că s-a încălzit afară.

— Acum pricep de ce ai îngheţat. Am să-l trimit imediat pe Semion să-ţi aducă şuba.

— Nu trebuie! Te rog, nu trebuie! Se grăbi să spună Feodor Mihailovici.

— Cum adică nu trebuie, dragul. Meu? Ai să răceşti la întoarcere: noaptea o să fie şi mai frig.

Feodor Mihailovici tăcea. Am continuat să insist, până, când mi-a mărturisit:

— Ştii, nu mai am şubă…

— Cum adică n-o mai ai? Ţi-au furat-o?

— Nu mi s-a furat, dar a trebuit s-o amanetez. M-am mirat. La întrebările mele insistente, Feodor Mihailovici ini-a povestit, vădit fără nici un chef, că dimineaţa a venit la el Emilia Feodorovna şi că l-a rugat s-o scoată din încurcătură: să-i plătească o datorie urgentă de cincizeci de ruble. Fiul său vitreg a cerut şi el bani, tot de bani avea nevoie şi Nikolai Mihailovici, fratele mai mic, care i-a trimis în legătură cu asta o scrisoare. Feodor Mihailovici n-avea bani şi ei au hotărât să-i amaneteze şuba la un cămătar vecin, încredinţându-l cu străşnicie pe Feodor Mihailovici că va continua să fie cald, că vremea este frumoasă şi că poate să umble ¦câteva zile cu demiul, până-şi va primi banii de la Russki vestnik.

Am fost profund indignată de răutatea rudelor lui Feodor Mihailovici. I-am spus că-i înţeleg dorinţa de a-şi ajuta rudele, dar găsesc că nu poate să-şi jertfească ¦de dragul lor sănătatea şi, poate, chiar viaţa.

La început, am vorbit liniştit, dar cu fiecare cuvânrt îmi creşteau mânia şi amărăciunea, mi-am pierdut orice control şi am vorbit ca o nebună, fără să-mi aleg expresiile, îi demonstram că are obligaţii faţă de mine, logodnica lui, îl încredinţam că n-am să-i pot îndura moartea, plângeam, strigam, ca într-o criză de isterie. Feodor Mihailovici era foarte amărât, mă îmbrăţişa, îmi săruta mâinile, mă ruga să mă liniştesc. Mama, auzindu-mi plânsul, mi-a adus un pahar de apă îndulcită. Asta m-a mai liniştit. Mi s-a făcut ruşine şi m-am scuzat faţă de Feodor Mihailovici. Drept explicaţie, mi-a povestit că iarna trecută a trebuit să-şi amaneteze de vreo cinci, şase ori şuba şi să umble cu demiul.

— M-am obişnuit aşa de mult cu amanetatul ăsta, că nici de data asta nu i-am dat importanţă. Dacă ştiam că o vei lua în tragic, nu i-aş fi permis pentru nimic în lume Paşei să-mi amaneteze şuba, mă încredinţa, fâs-tâcit, Feodor Mihailovici.

Am profitat de părerile sale de rău şi l-am pus să-şi dea cuvântul că nu se va mai repeta. I-am propus să-i împrumut optzeci de ruble ca să-şi răscumpere şuba, însă a refuzat categoric. Atunci l-am rugat să stea acasă pî-nă-i vor veni banii de la Moscova. Feodor Mihailovici căzu de acord cu „arestul la domiciliu”, cu condiţia că am să vin la el în fiecare zi la unu şi că am să rămân până la prânz.

Când ne-am despărţit, l-am rugat din nou să mă scuze pentru „scena” pe care i-am făcut-o.

— Orice rău e spre bine! Îmi răspunse Feodor Mihailovici. Acum m-am convins cât de mult ţii la mine, n-ai fi putut să plângi aşa cum ai plâns, dacă nu ţi-aş fi fost drag!

I-am pus la gât fularul meu alb croşetat şi l-am obligat să-şi pună pe umeri pledul nostru. Tot restul serii m-am chinuit cu gândul că Feodor Mihailovici n-o să mă mai iubească, acum după ce şi-a dat seama că sunt capabilă să fac asemenea scene, ba eram cuprinsă de” nelinişte la gândul că va răci pe drum şi se va îmbolnăvi grav. Aproape că n-am dormit, m-iam sculat devreme şf la ora zece am şi sunat lfe uşa lui. Servitoarea m-a liniştit spunându-mi că domnul s-a şi trezit şi că nu s-a simţit rău în timpul nopţii.

Pot să spun că a fost singura seară „furtunoasă” în toate cele trei luni până la nunta noastră.

„Arestul la domiciliu” al lui Feodor Mihailovici a ţinut cam o săptămână şi am venit la el în fiecare zi ca să ne vedem şi să-mi dicteze Crima. Într-una din vizitele mele, Feodor Mihailovici m-a uluit: în focul muncii noastre au răsunat sunetele unei flaşnete care cânta celebra arie din Rigoletto – La donna est mobile. Feodor Mihailovici se opri din dictat, ascultă şi începu deodată să cânte aria, înlocuind cuvintele italieneşti cu numele meu: „Anna Grigorievna”. Avea o voce plăcută de tenor, deşi puţin voalată. Când s-a terminat aria, Feodor Mihailovici s-a apropiat de fereastră, i-a aruncat flaşnetarului un ban şi acesta a plecat imediat. La întrebările mele, Feodor Mihailovici mi-a povestit că flaşnetarul, probabil, a remarcat după ce piesă anume i se aruncă bani şi în fiecare zi vine sub fereastră şi cântă aria asta din Rigoletto.

— Iar eu umblu prin cameră şi fredonez întotdeauna pe melodia asta numele tău drag, spuse el.

Am râs şi m-am prefăcut supărată că nişte cuvinte atât de frivole Feodor Mihailovici le-a legat de numele meu; îl încredinţam că nu sunt nestatornică şi că dacă m-am îndrăgostit de el, asta e pentru totdeauna.

— Să vedem, să vedem! Râdea Feodor Mihailovici.

Aria flaşnetarului şi fredonatul lui Feodor Mihailovici le-am auzit şi în următoarele două zile şi am fost surprinsă de exactitatea cu care reda melodia. Probabil că avea un bun auz muzical.

Oricât ar fi fost de variat conţinutul discuţiilor noastre zilnice din vremea aceea, ele n-au atins niciodată vreo temă nelalocul ei. E greu să fi fost cineva mai reţinut şi mai delicat faţă de pudoarea unei fete, decât a fost logodnicul meu. Raporturile sale cu mine pot fi caracterizate de cuvintele dintr-o scrisoare, pe care mi-a scris-o după căsătoria noastră: „Dumnezeu mi te-a încredinţat ca să nu se piardă nimic din ce e mugur şi bogăţie în sufletul şi în inima ta, oi dimpotrivă ca totul să crească şi să înflorească în întreaga splendoare, mi te-a dat ca prin tine să-mi răscumpăr marile mele păcate, să te arăt Domnului înflorită, apărată, salvată de tot ce e josnic şi ucide spiritul.”

Şi, în general, Feodor Mihailovici şi-a pus drept scop să mă apere de toate impresiile care ar fi putut să mă pervertească. Ţin minte că odată, fiind la Feodor Mihailovici, am început să răsfoiesc un roman franţuzesc care era pe masă. Feodor Mihailovici s-a apropiat de mine şi mi l-a luat încet din mână.

— Înţeleg şi eu franţuzeşte, i-am spus, dă-mi, te rog, să citesc romanul.

Scrisoarea din 17 mai 1867. (N. aut.)

— Asta nu! De ce să-ţi întinezi imaginaţia! Îmi răspunse el.

Chiar după ce ne-am căsătorit, Feodor Mihailovici, vrând să-mi completeze cultura literară, îmi alegea singur cărţile şi nu-mi permitea nicicum să citesc romane frivole. Controlul acesta mă supăra uneori şi atunci protestam:

— Şi tu de ce le citeşti? De ce-ţi întinezi imaginaţia?

— Sunt un om călit, îmi răspundea Feodor Mihailovici, unele cărţi îmi trebuie ca material de lucru. Un scriitor trebuie să ştie totul şi să treacă prin multe. Dar, te rog să mă crezi, nu mă delectez deloc cu scenele cinice şi că adesea îmi provoacă repulsie.

Nu erau doar vorbe, acesta era adevărul.

Aceeaşi antipatie o avea Feodor Mihailovici şi faţă de opereta în mare vogă pe atunci: nici el nu se ducea la Buff 20 şi nici pe mine nu mă lăsa.

— Dacă tot există posibilitatea să te duci la teatru, îmi spunea el, trebuie să alegi o piesă care poate să dea spectatorului nişte impresii elevate şi nobile, de ce să-ţi îmbâcseşti sufletul cu tot felul de prostii!

Din viaţa noastră comună, care a ţinut paisprezece ani, m-am ales cu profunda convingere că Feodor Mihailovici este unul din oamenii cei mai morali. Şi cât mi-a fost de greu să citesc că un scriitor la care ţineam atât de mult, ca I. S. Turgheniev, îl socotea pe Feodor Mihailovici drept cinic şi şi-a permis să-l numească „marchizul de Sade al Rusiei” 21.