XVI.

Tema cea mai importantă şi cea mai dragă pentru noi a discuţiilor cu Feodor Mihailovici era, desigur, cea privitoare la viitoarea noastră căsnicie.

Gândul că n-am să mă despart de soţul meu, că am să particip la preocupările sale, că voi avea posibilitatea să am grijă de sănătatea lui, şi că am să-l pot apăra de oamenii care-l sâcâiau şi-l iritau, îmi apărea atât de atrăgător, că uneori eram gata să plâng la ideea că toate acestea nu se vor putea înfăptui prea repede. Nunta noastră depindea în primul rând de faptul dacă se vor aranja treburile cu Russki vestnik. Feodor Mihailovici s-a gândit să plece de Crăciun la Moscova şi să-i propună lui Katkov noul său roman. Nu avea nici un dubiu în ceea ce priveşte dorinţa redacţiei revistei Russki vestnik de a-l avea colaborator, deoarece romanul Crimă şi pedeapsă publicat în anul 1866, a făcut o puternică impresie în literatură şi a adus revistei mulţi abonaţi noi. Problema consta doar în faptul dacă revista va avea disponibilă o sumă de câteva mii de ruble pentru avans, sumă fără de care n-aveam cum să ne aranjăm noua noastră gospodărie. In cazul unui insucces cu Russki vestnik, Feodor Mihailovici voia ca, imediat după terminarea Crimei şi pedepsei, să înceapă un nou roman şi după ce-l va fi terminat în mare parte să-l propună unei alte reviste. Un insucces la Moscova ameninţa să amâne mult căsătoria noastră, poate chiar cu un an de zile. La ghidul acesta eram cuprinsă de o mare mâhnire. Feodor Mihailovici îmi împărtăşea toate grijile sale. Nu voia să-mi ascundă nimic, ca viitoarea noastră existenţă, plină de lipsuri, să nu constituie pentru mine o surpriză amară. Ii eram foarte recunoscătoare pentru sinceritate şi inventam tot felul de modalităţi ca să-l scap de datoriile care-l sâcâiau foarte mult. Am înţeles repede că era aproape imposibil să-şi plătească datoriile în situaţia lui de atunci. Deşi am trăit fără grijă într-o familie îndestulată şi nu prea cunoşteam viaţa practică, mi-am dat totuşi seama, în cele trei luni până la căsătoria noastră, de o împrejurare, care mă intriga: ori de câte ori apăreau nişte bani la Feodor Mihailovici, în acelaşi timp la toate rudele sale – fratele, cumnata, fiul vitreg, nepoţii ¦-¦ apăreau nişte necesităţi neaşteptate, dar presante, şi din trei, patru sute de ruble pe care le primea de la Moscova pentru Crimă şi pedeapsă a două zi nu-i rămâneau mai mult de treizeci, patruzeci şi asta fără să fi plătit vreo poliţă, ci doar nişte dobânzi. Pe urmă, începeau din nou grijile lui Feodor Mihailovici – de unde să facă rost de bani pentru dobânzi, existenţă şi satisfacerea cererilor numeroaselor sale neamuri. Această stare de lucruri a început să mă alarmeze la modul serios. Mă linişteam cu gândul că după căsătorie, am să preiau eu treburile gospodăriei şi că am să controlez banii care se dădeau rudelor, fixând pentru fiecare o anume sumă pe an. Emilia Feodorovna avea nişte băieţi mari care ar fi putut s-o ajute. Nikolai Mihaiio-vici, fratele lui Feodor Mihailovici, era un arhitect talentat şi dacă ar fi vrut, ar fi putut să lucreze. Fiul vitreg, la anii lui (21), era cazul să se apuce de o muncă serioasă şi să nu conteze exclusiv pe munca tatălui său vitreg, un om bolnav şi plin de datorii.

Mă gândeam indignată la toţi aceşti oameni care nu făceau nimic, deoarece vedeam cum grijile materiale permanente îi stricau buna dispoziţie lui Feodor Mihailovici şi-i influenţau în rău sănătatea. Din cauza acestor veşnice neplăceri Feodor Mihailovici se enerva şi crizele de epilepsie deveneau mai frecvente. Îmi făceam, însă, planuri ca în viitoarea noastră căsnicie sănătatea lui Feodor Mihailovici să se îndrepte, iar buna lui dispoziţie să se păstreze.

În afară de asta, fiind împovărat de datorii, Feodor Mihailovici trebuia să-şi propună singur lucrările revistelor şi, evident, primea mult mai puţin pentru lucrările sale decât scriitorii asiguraţi materialiceşte, cum erau Turgheniev sau Goncearov. In timp ce lui Feodor Mihailovici i se plătea pentru Crimă şi pedeapsă o sută cincizeci de ruble coala de autor, Turgheniev primea pentru romanele sale, de la aceeaşi revistă, Russkî vestnik, cinci sute de ruble pentru coala de autor. 22

Dar şi mai supărător era faptul că, datorită nesfâr-şitelor sale datorii, Feodor Mihailovici trebuia să lucreze în grabă. N-a avut nici timp, nici posibilitatea să-şi finiseze lucrările şi asta-i producea multe neplăceri. Criticii îi reproşau adesea lui Feodor Mihailovici forma imperfectă a romanelor sale, faptul că într-un singur roman sunt adunate câteva, că evenimentele sunt îngrămădite unele peste altele şi că multe lucruri rămân neşlefuite. Criticii severi nu cunoşteau probabil condiţiile în care era obligat să scrie Feodor Mihailovici. Se întâmpla ca primele trei capitole ale unui roman să fie tipărite, cel de al patrulea să fie dat la cules, cel de al cincilea să fi fost abia trimis prin poştă, cel de al şoselea se scria, iar celelalte nu erau nici măcar concepute. De câte ori am văzut mai târziu sincera disperare a lui Feodor Mi-hailovici, când îşi dădea seama că „a stricat o idee la care ţinea atât de mult” şi că nu-şi mai poate repara greşeala.

Mâhnită fiind de situaţia materială precară a logodnicului meu, mă linişteam totuşi cu gândul că într-un viitor apropiat, după un an de zile, voi avea posibilitatea să-l ajut substanţial, când voi primi, în ziua majoratului, casa care mi-a fost lăsată prin testament de tatăl meu.

Părinţii mei aveau, de la sfârşitul deceniului al cincilea, două mari parcele de pământ (cam două desea-tine) aflate pe străzile Iaroslavskaia şi Kostromskaia. Pe una din parcele se găseau trei clădiri din lemn şi o casă de piatră, cu etaj, în care locuiam noi. Pe cea de a doua au fost construite două case de lemn: una dintre ele a fost dată drept zestre surorii mele, iar cealaltă mi-era destinată mie. Dacă o vindeam, puteam să primesc mai mult de zece mii de ruble, cu care mă gândeam să plătesc o parte din datoriile lui Feodor Mihailoviici. Spre marele meu regret nu puteam să întreprind nimic până la majorat. Mama căuta să-l convingă pe Feodor Mihailovici să-mi devină tutore, el, însă, a refuzat-o categoric.

— Casa e a Aniei, spunea el, şi las-o s-o primească la toamnă, când va împlini douăzeci şi unu de ani. Eu n-aş vrea să mă amestec în treburile ei băneşti.

Cât mi-a fost logodnic, Feodor Mihailovici mi-a respins întotdeauna orice încercare de a-l ajuta. Îi spuneam că dacă ne iubim unul pe altul, totul trebuie să fie comun.

— Aşa o să şi fie, dar după ce ne căsătorim, îmi răspundea el, până atunci nu vreau să iau de la tine nici măcar o rublă.

Cred că Feodor Mihailovici înţelegea prea bine cât erau de ireale uneori nevoile rudelor sale. Neavând, însă, putere să-i refuze, nu voia să le satisfacă cererile cu banii mei. Nu voia să se atingă nici măcar de cele două mii de ruble, pe care părinţii mi le-au pregătit pentru dotă, convingându-mă să-mi cumpăr tot ce vreau pentru viitoarea căsnicie. Mi-amintesc cu drag cum se uita şi punea în cutie tacâmurile de argint pe care abia le cumpărasem, aprobându-mi întotdeauna alegerea. Ştia că radiez de câte ori mă laudă şi-mi privea încântat bucuria.

Mai ales îi plăcea să-mi privească noile mele rochii şi când mi le aduceau de la croitoreasă, mă punea să le încerc, ca să vadă cum îmi vin. Unele dintre ele (de pildă, cea vişinie) îi plăceau atât de mult, că mă ruga să rămân îmbrăcată cu ele toată seara.

Feodor Mihailovici mă punea să-ni probez şi pălăriile şi găsea că-mi stă foarte bine fiecare. Căuta să-mi spună întotdeauna cuvinte bune şi plăcute, care să mă bucure. Câtă bunătate autentică şi câtă tandreţe erau în inima lui iubitoare!