Domeniul.

        Sexualitatea nu trebuie reprezentată ca o acţiune recalcitrantă, străină prin natura sa şi rebelă din necesitate faţă de o putere care, în ceea ce o priveşte, îşi consumă toate forţele în străduinţa de a o supune, adesea eşuând în încercarea de a o stăpâni în totalitate. Ea se înfăţişează mai curând ca un punct de trecere extrem de dens pentru relaţiile de putere: între bărbaţi şi femei, între tineri şi bătrâni, între preoţi şi laici, între administraţie şi populaţie, în relaţiile de putere sexualitatea nu este cel mai surd dintre elemente, ci mai degrabă unul dintre cele înzestrate cu cea mai marc instrumcntalitatc, putând servi la efectuarea unui număr maxim de manevre şi ca punct de sprijin, principal punct de articulaţie pentru cele mai diverse strategii.

        Nu există o strategie unică, globală, valabilă pentru întreaga societate şi care să intereseze toate manifestările sexului; de pildă, ideca că s-ar fi încercat de multe ori, prin diverse căi, să se reducă sexul la funcţia sa de reproducere, la forma sa heterosexuală şi adultă, precum şi la legitimitatea sa matrimonială, nu explică în mod limpede, probabil, numeroasele obiective vizate, numeroasele mijloace utilizate în politicile sexuale privitoare la ambele sexe, la vârstele diverse, la diferitele clase sociale.

        La o primă vedere cred că pot fi distinse, începând cu secolul al XVIII-lea, patru mari strategii de ansamblu care constituie în privinţa sexului sisteme specifice de cunoaştere şi de putere. Ele nu au fost create în acel moment precis; dar acesta a fost perioada în care au căpătat coerenţă, au ajuns, în domeniul puterii, la o eficienţă maximă, iar în domeniul cunoaşterii la o productivitate care a făcut posibilă descrierea lor într-o relativă autonomie.

        Isterizarea corpului femeii: un triplu proces prin care trupul femeii a fost analizat – calificat şi descalificat – ca un corp pe de-a-ntregul saturat desexualitate; prin care corpul femeii a fost încorporat, printr-o patologie care i-ar fi intrinsecă, în domeniul practicilor medicale; prin care, în fine, a fost făcut să comunice organic cu corpul social (a cărui fecunditate trebuie să o asigure cu regularitate), cu spaţiul familial (acolo unde trebuie să reprezinte un clement substanţial şi funcţional) şi cu viaţa copiilor (pe care o produce şi a cărei chczaşă trebuie să fie printr-o responsabilitate de ordin biologico-moral care se întinde pe toată perioada educaţiei):

        Mama, în reprezentarea ci negativă, „femeia nervoasă”, este forma cea mai evidentă a acestei isterizări.

        Pedagogizarea sexului copilului: dubla afirmaţie că aproape toţi copiii au ori sunt susceptibili de a avea o activitate sexuală, precum şi că această activitate sexuală, fiind necuvenită – în acelaşi timp „naturală” dar şi „împotriva firii” – comportă primejdii fizice şi morale, colective şi individuale; copiii sunt definiţi ca fiinţe sexuale „liminare”, situaţi dincoace de sex, dar deja îninteriorul lui, pe o riscantă linie de graniţă; părinţii, familiile, educatorii, medicii şi, mai târziu, psihiatrii trebuie să se ocupe, încontinuu, de acest germene sexual preţios şi supus riscurilor, periculos şi pus în pericol; această pedagogizare este ilustrată mai ales de războiul împotriva onanismului care a durat în Occident mai mult de două secole.

        Socializarea comportamentelor procreatoare: socializare economică, prin mijlocirea tuturor mecanismelor de aţâţare şi de abţinere instituite, prin măsuri „sociale” ori fiscale, în fecunditatea cuplurilor; socializare de ordin politic, prin responsabilizarea cuplurilor în relaţie cu întregul corp social (care trebuie redusă ori, dimpotrivă, sporită), socializare medicală, prin valoarea patogenă, pentru individ ca şi pentru specie, atribuită practicării unui control al natalităţii.

        În final, psihiatrizarea plăcerii perverse: instinctul sexual a fost separat ca instinct biologic şi psihic autonom; s-a făcut o analiză clinică a tuturor fonnelor de anomalii de care instinctul sexual ar fi putut fi afectat; i s-a conferit un rol de normalizare şi de patologizare în interiorul oricărei conduite; în sfârşit, pentru toate aceste anomalii s-a căutat o tehnologie de corijare.

        În interiorul preocupării pentru sex, într-o continuă creştere pe parcursul secolului al XlX-lea, se schiţează ca obiecte privilegiate ale cunoaşterii patru figuri, ţinte şi puncte de fixare ale tentativelor de cunoaştere: femeia isterică, copilul masturbator, cuplul malthusian, adultul pervers – fiecare dintre aceste figuri fiind corelativul uneia dintre strategiile care, fiecare în felul său, a traversat şi a folosit sexul copiilor, al femeilor şi al bărbaţilor.

        Cu ce avem de a face în aceste strategii? Cu o luptă contra sexualităţii? Ori cu o străduinţă de prelua controlul asupra ei? Cu o încercare de a guverna mai bine şi de a camufla tot ceea ce avea sexualitatea în ea indiscret, prea ţipător, rebel? Cu o modalitate de a formula, referitor la sexualitate, o parte a cunoaşterii care ar fi acceptabilă ori utilă? În realitate, avem de-a face mai curând cu producerea sexualităţii însăşi. Aceasta nu trebuie considerată ca un soi de dat natural pe care puterea s-ar strădui să-l reprime, ori ca un domeniu obscur pe care tot puterea ar încerca, treptat, să-l dea la iveală. Este numele care poate fi dat unui dispozitiv istoric: nu unei realităţi interioare, dificil de controlat, ci unei mari reţele de suprafaţă în care aţâţarca trupurilor, intensificarea plăcerilor, impulsionarea discursurilor, consolidarea controlului şi a rezistenţelor se înlănţuie, pe baza câtorva mari strategii de cunoaştere şi de putere.

        Se poate admite că din relaţiile sexuale a rezultat în orice societate un dispozitiv de alianţă: sistem de căsătorie, de stabilire şi de dezvoltare a legăturilor de rudenie, de transfer al numelor şi al bunurilor. Acest dispozitiv de alianţă, alături de mecanismele de constrângere care îl garantează şi de cunoaşterea adesea complexă pe care o necesită, a devenit tot mai neimportant pe măsură ce procesele economice şi structurile politice nu mai puteau afla înel un instrument adecvat ori un sprijin suficient. Societăţile occidentale moderne au inventat şi au instaurat, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, un nou dispozitiv care, suprapus peste cel iniţial dar fără să-l anuleze, a contribuit la micşorarea importanţei sale. Este dispozitivul de sexualitate: ca şi dispozitivul de alianţă, el se articulează pe partenerii sexuali, dar într-un fel cu totul diferit. Putem compara punct cu punct cele două dispozitive. Cel de alianţă se cristalizează în jurul unui sistem de reguli care defineşte ceea ce este îngăduit şi ceea ce este interzis, ceea ce se recomandă şi ilicitul; dispozitivul de sexualitate acţionează potrivit unor tehnici mobile, polimorfe şi conjuncturale de putere. Dispozitivul de alianţă arc, drept principale obiective, reproducerea ansamblului de relaţii şi conservarea legii care le guvernează; în timp ce dispozitivul de sexualitate determină mai curând o extindere permanentă a domeniilor şi a formelor de control. Pentru primul, pertinentă este relaţia dintre nişte parteneri cu un statut anumit; pentru al doilea, pertinente sunt senzaţiile trupului, calitatea plăcerilor, natura impresiilor, oricât de evanescente ori imperceptibile ar fi ele; în fine, dispozitivul de alianţă este strâns grefat pe economic, datorită rolului pe care îl poate avea în transferul şi în circulaţia bogăţiilor; dispozitivul de sexualitate este conectat cu economia prin multiple şi subtile relee, cel mai important fiind trupul – trupul care produce şi care consumă. Pe scurt, dispozitivul de alianţă are drept scop asigurarea unei homeostazii a corpului social, a cărui funcţionare trebuie să o păstreze; de aici relaţia sa privilegiată cu dreptul; de aici şi faptul că momentul esenţial este „reproducerea”. Principala raţiune de a fi a dispozitivului de sexualitate este nu reproducerea, ci acţiunea de proliferare, de inovare, de anexare; el trebuie să inventeze, să invadeze trupurile din ce în ce mai amănunţit şi să controleze populaţiile într-un mod din ce în ce mai global. Trebuie, aşadar, să admitem trei sau patru teze opuse celei care stipula o sexualitate reprimată de către formele moderne ale puterii: sexualitatea este conectată cu dispozitive recente de putere; ea a fost într-o continuă expansiune începând cu secolul al XVII-lea; modul de organizare pe care s-a întemeiat din acel moment nu este menit reproducerii; încă de la început a fost vorba de o intensificare a trupului, o creştere a valorii acestuia ca obiect de cunoaştere şi ca element în cadrul raporturilor de putere.

        Ar fi inexact să afirmăm că dispozitivul de sexualitate a înlocuit dispozitivul de alianţă. Este justificat să ne închipuim că ar putea să i se substituie în viitor. Dar, de fapt, în momentul actual, deşi tinde să i se suprapună în parte, încă nu 1-a anulat şi nu 1-a zădărnicit pe primul. De altminteri, se constată din desfăşurarea istoriei că dispozitivul de sexualitate a apărut şi s-a închegat în jurul şi plecând de la dispozitivul de alianţă. Practica penitenţei, apoi cercetarea propriei conştiinţe şi călăuzirea duhovnicească i-au fost nucleul constitutiv; or, am văzut deja că la tribunalul penitenţei era vorba despre sexul privit ca suport al unor relaţii; întrebarea repetată întruna se referea la legătura permisă ori interzisă (adulter, relaţii în afara căsătoriei, legătura prohibită de gradul de rudenie ori prin statut, caracterul legitim saunu al actului de împreunare); apoi, treptat, o dată cu noua pastorală şi cu aplicarea ei în seminare, în colegii şi în mănăstiri, s-a ajuns de la o problematică a relaţiei la o problematică a „cărnii”, adică a trupului, a senzaţiei, a naturii plăcerii, a mişcărilor celor mai secrete ale concupiscenţei, a formelor subtile ale delectării şi ale consimţirii. „Sexualitatea” era pe calc să se nască dintr-o tehnică a puterii ce îşi avea originea centrată pe alianţă. De atunci ea n-a încetat să funcţioneze prin raportare la un sistem de alianţă şi luându-l drept sprijin. Celula familială, aşa cum a fost ca pusă în valoare în secolul al XVIII-lea, a îngăduit ca pe cele două dimensiuni principale ale sale – axa soţ-soţie şi axa părinţi-copii – să se articuleze elementele principale ale dispozitivului de sexualitate (trupul femeii, precocitatea infantilă, reglementarea natalităţii şi, într-o măsură probabil mai mică, categorisirea perverşilor). Nu trebuie înţeleasă familia, în forma ei contemporană, ca o structură socială, politică şi economică de alianţă care exclude sexualitatea, ori măcar o înfrânează, o atenuează în măsura posibilului şi nu-i păstrează decât funcţiile utile. Din contră, rolul ei este să o implementeze şi să o erijeze în suport permanent al său. Ea asigură producerea unei sexualităţi neomogene în relaţie cu privilegiile alianţei, îngăduind cu toate acestea ca sistemele de alianţă să fie traversate de o întreagă nouă tactică de putere, până atunci necunoscută de acestea. Familia constituie punctul de intersecţie dintre sexualitate şi alianţă: ea transferă legea şi dimensiunea juridică în dispozitivul de sexualitate; şi totodată transferă economia plăcerii şi intensitatea senzaţiilor în regimul de alianţă.

        Această fixare a dispozitivului de alianţă şi a dispozitivului de sexualitate sub forma familiei îngăduie înţelegerea multor lucruri: faptul că familia a devenit, începând cu secolul al XVIII-lea, un loc obligatoriu al afectelor, al sentimentelor, al dragostei; că sexualitatea arc familia ca loc privilegiat de exprimare; că, pentru această raţiune, ea se naşte „incestuoasă”. Este foarte probabil ca în societăţile în care predominau dispozitivele de alianţă tabu-ul incestului să fi fost o regulă de funcţionare indispensabilă. Dar într-o societate ca a noastră, în care familia este focarul cel mai activ al sexualităţii şi unde, cu certitudine, exigenţele acesteia îi conservă şi îi prelungesc existenţa, incestul, din motive total diferite şi într-un mod extrem de diferit, are un loc central: în acest cadru este solicitat şi refuzat necontenit, obiect al obsesiei şi al atracţiei, secret redutabil şi articulaţie indispensabilă. El se prezintă drept lucrul care, încel mai înalt grad, este interzis în sânul familiei, în aceeaşi măsură în care familia funcţionează ca dispozitiv de alianţă; dar totodată incestul este încontinuu solicitat, pentru ca familia să fie un factor de aţâţarc permanentă a sexualităţii. Dacă mai bine de o sută de ani Occidentul s-a preocupat atât de mult de interzicerea incestului, dacă printr-o convenţie aproape unanimă a fost privită această interzicere ca un universal social şi unul dintre punctele de trecere obligatorii pentru cultură, probabil că acestea s-au întâmplat deoarece respectiva interdicţie a fost considerată atât o cale de protecţie împotriva unui impuls incestuos, cât şi împotriva extinderii şi a implicaţiilor acestui dispozitiv de sexualitate ce fusese instituit, dar al cărui dezavantaj, printre atâtea beneficii, era faptul că ignora legile şi formei (c) juridice ale alianţei. Afirmaţia că orice societate, şi implicit a noastră, este supusă acestei reguli a regulilor, oferea garanţia că dispozitivul de sexualitate ale cărui stranii efecte începeau să fie manipulate – şi, printre acestea, se afla intensificarea afectivă a spaţiului familial – nu ar putea să se sustragă marelui şi vechiului sistem al alianţei. Astfel drcplul, chiar în noua mecanică a alianţei, era salvat. Căci accsla eslr | >. N i doxul unei societăţi care a inventat începând cu secolul; il XVIII l.

        Atâtea tehnologii de putere exterioare dreptului: irm. Imln efectele şi de proliferările puterii, ea îih-i-; ih.1 sfi! >. Lllli t”

        \par forme de drept. Dacă admitem că pragul oricărei culturi este interzicerea incestului, înseamnă că sexualitatea se află din cele mai vechi timpuri situată sub semnul legii şi al dreptului. Etnologia, rescriind neîncetat de atâta timp teoria transculturală a interdicţiei incestului, a meritat întregul edificiu modern al sexualităţii şi al discursurilor teoretice pe care aceasta le produce.

        Cele întâmplate în secolul al XVII-lea pot fi interpretate astfel: dispozitivul de sexualitate, care se formase mai întâi la graniţa instituţiilor familiale (în interiorul îndrumării duhovniceşti, al pedagogiei) se va centra din nou, treptat, asupra familiei: ceea ce avea în el străin, ireductibil, primejdios chiar pentru dispozitivul de alianţă

        — Conştiinţa acestui risc se manifestă în criticile atât de des formulate la adresa indiscreţiei duhovnicilor, precum şi în întreaga dezbatere care, mai târziu, se poartă în privinţa educaţiei private ori publice, instituţionale ori familiale a copiilor1 – este acum asumat din nou de către familie – o familie reorganizată, restrânsă probabil, având cu certitudine mai multă forţă în raport cu vechile funcţii pe care le avusese în dispozitivul de alianţă. Părinţii, soţii devin în cadrul familiei principalii agenţi ai unui dispozitiv de sexualitate care în afară îşi află suport din partea medicilor, a pedagogilor, mai apoi din partea psihiatrilor, şi în interiorul căreia raporturile de alianţă sunt acum dublate ori „psihiatrizatc”. În acest context îşi fac apariţia noi personaje: femeia nervoasă, soţia frigidă, mama indiferentă ori invadată de gânduri ucigaşe, soţul impotent, sadic, pervers, fata isterică ori neurastenică, copilul precoce şi deja istovit, tânărul homosexual care se opune căsătoriei ori îşi neglijează soţia. Acestea sunt figurile mixte ale alianţei deviate şi ale sexualităţii anormale; ele transferă dezordinea sexualităţii pervertite în domeniul alianţei; îi dau sistemului dealianţă ocazia de a-şi susţine meritele în domeniul sexualităţii. Şi atunci din sânul familiei se aude un neîncetat apel: acela de a fi ajutată să rezolve aceste nefericite jocuri ale sexualităţii şi ale alianţei; ajunsă în capcana unui

        1 Tartuffe de Moliere şi, la o distanţă de peste un secol, Preceptorul de Lenz sunt elocvente în ceea ce priveşte interferenţele dintre dispozitivul de sexualitate şi dispozitivul familiei, în cazul îndrumării duhovniceşti (Tartuffe) ori al educaţiei

        (Preceptorul).

        Dispozitiv de sexualitate care a înconjurat-o din exterior şi care ajutase la dezvoltarea ei în forma modernă, ea lansează către medici, către pedagogi şi psihiatri, către preoţi şi pastori, către toţi „experţii” posibili, tânguirea suferinţei sale sexuale. Totul se întâmplă de parcă familia ar afla dintr-o dată redutabilul secret a ceea ce i se insuflase şi care i se sugera neîncetat: ea, arcă fundamentală a alianţei, era germcnele tuturor peripeţiilor sexului. Şi o vedem, cel puţin de la mijlocul secolului al XlX-lea, hăituind chiar în interiorul ei cele mai minore urme de sexualitate, smulgând de la sine însăşi cele mai teribile spovedanii, cerând să fie ascultată de toţi cei care i se par a şti multe şi oferindu-sc cu totul unei examinări nesfârşite. Familia constituie în dispozitivul de sexualitate cristalul: ea pare să difuzeze o sexualitate pe care de fapt doar o reflectă şi o difractă. Din cauza penctrabilităţii sale şi în urma acestui joc de reflexe spre exterior, ea constituie pentru acest dispozitiv unul dintre cele mai preţioase elemente tactice.

        Dar toate acestea s-au petrecut nu fără tensionare şi fără probleme. Şi în această privinţă Charcot reprezintă figura centrală.

        Ani de-a rândul, acest medic a fost cel mai celebru dintre cei la care familiile, saturate de o sexualitate împovărătoare, veneau să solicite mediere şi îngrijiri. Iar prima grijă a acestui omcare primea, veniţi de pretutindeni, părinţi care îşi aduceau copiii, bărbaţi cu soţiile lor, femei împreună cu soţii lor – să-l izoleze pe „bolnav” de familia sa şi, pentru a fi observat mai bine, să aibă cât mai puţine contacte verbale cu ca1. Charcot le dădea această recomandare şi discipolilor săi. El încerca să disocieze domeniul sexualităţii de sistemul alianţei, voind să-l trateze pe primul printr-o practică medicală ale cărei trăsături specifice – tehnicitatea şi autonomia – erau afirmate de modelul neurologic. Astfel medicina îşi asuma, conform regulilor unei cunoaşteri specifice, o sexualitate.

        7 ianuarie 1888: „Pentru a putea trata cum trebuie o fată isterică, ea nu trebuie lăsată să locuiască împreună cu tatăl şi mama sa, ci trebuie dusă într-o instituţie de sănătate. Ştiţi cât timp plâng după mamele lor tinerele fete, atunci când le părăsesc? În medie, dacă doriţi: cam o jumătate de oră, ceea ce nu înseamnă prea mult.” de care ea însăşi sfătuise familiile să se preocupe, înfăţişând-o ca pe o sarcină extrem de importantă şi un pericol major. De mai multe ori Charcot arată cu câtă dificultate familiile „cedau” pacientul medicului, cu toate că veniseră spre a i-l da în grijă, cum acestea asaltau spitalele în care era izolat subiectul şi cu ce imixtiuni tulburau necontenit activitatea medicului. Şi totuşi, familiile nu aveau de ce să fie neliniştite: căci terapeutul intervenea numai pentru a da bolnavii înapoi sistemului familiei ca indivizi integrabili dinpunct de vedere sexual. Iar această intervenţie care manipula corpul sexual nu-l îndreptăţea pe medic să se pronunţe într-un discurs explicit. Despre aceste „cauze genitale” nu trebuie să se discute – iată, rostită doar cu jumătate de voce, fraza pe care una dintre cele mai celebre urechi ale epocii noastre a rcpcrat-o, într-una din zilele anului 1886, venind din partea lui Charcot.

        În acest spaţiu al acţiunii a venit să se adăpostească psihanaliza, dar împreună cu o modificare considerabilă a regimului neliniştilor şi al reîncredinţărilor. În primele faze ca a deşteptat, în mod cert, neîncredere şi ostilitate, pentru că, ducând până la limită lecţia lui Charcot, încerca să descifreze sexualitatea indivizilor în afara controlului familiei; ca scotea la lumină această sexualitate fără. A face apel la modelul neurologic; în plus, includea în analizele sale relaţiile familiale. Şi deodată psihanaliza, care aparent, în cadrul modalităţilor sale tehnice, situa mărturisirea sexualităţii în exteriorul suveranităţii familiale, afla chiar în inima acestei sexualităţi, în calitate de principiu formator al său şi de cheie a intcligibilităţii sale, legea alianţei, jocurile întreţesute ale nunţii şi ale rudeniei, incestul. Garanţia că acolo, în adâncurile sexualităţii fiecăruia, va fi descoperit raportul părinţi-copii îngăduia, chiar în clipa în care totul părea a indica procesul invers, să se păstreze suprapunerea dispozitivului de sexualitate pe sistemul de alianţă. Sexualitatea nu risca în nici un caz să apară, prin natura ci, ca străină legii: ea nu se constituia decât prin aceasta din urmă. Părinţi, nu vă temeţi să vă duceţi copiii la analiză: ea îi va face să afle că, oricum ar sta lucrurile, tot pe voi vă iubesc. Copii, nu vă plângeţi de faptul că nu sunteţi orfani şi că regăsiţi mereu în adâncul vostru Mama-Obiect sau însemnul suveran al Tatălui; prin părinţi ajungeţi la ţărmul dorinţei. Iată cum se explică faptul că, în finalul atâtor reticenţe, asistăm un enorm consum de analiză în societăţile în care dispozitivul de alianţă şi sistemul familiei necesitau o consolidare. Căci în aceasta rezidă unul dintre aspectele esenţiale în întreaga istorie a dispozitivului de sexualitate; o dată cu tehnologia „cărnii”, în creştinismul clasic, ci a fost creat pe baza sistemelor de alianţă şi a regulilor care îl întcmeiau; dar în zilele noastre el are un rol invers: tinde să susţină vechiul dispozitiv al alianţei. De la călăuzirea duhovnicească a conştiinţei la psihanaliză, dispozitivele de alianţă şi de sexualitate, printr-o mişcare de rotaţie potrivit unui lent proces ce durează de mai mult de trei secole, şi-au inversat poziţiile; în cadrul pastoralei creştine, legea alianţei codifica o „carne” care urma să fie descoperită şi îi impunea încă de la început o armătură care încă mai avea un caracter juridic; o dată cu psihanaliza, sexualitatea devine entitatea care conferă un trup şi o viaţă regulilor alianţei, saturându-lc de dorinţă.

        Domeniul care se cere analizat în diferitele studii care vor constitui un alt volum este, aşadar, acest dispozitiv de sexualitate: conturarea sa pornind de la „carnea” creştină; dezvoltarea sa pe parcursul celor patru mari „strategii” care s-au constituit în secolul al XlX-lea: scxualizarca copilului, isterizarea femeii, împărţirea în „specii” a perverşilor, reglementarea populaţiei: toate acestestrategii traversând o familie care s-a dovedit a fi nu atât putere de interdicţie, cât factor esenţial de sexualizare.

        Primul moment ar corespunde necesităţii de a constitui o „forţă de muncă” (deci: nu „cheltuielilor” inutile, nu energiei risipite; toate forţele concentrate doar asupra muncii) şi de a-i asigura reproducerea (conjugalitate, naşterea copiilor supusă reglementării). Al doilea moment ar corespunde acelei epoci de Spătkapiâalismus, m care exploatarea muncii salariate nu necesită aceleaşi cocrci|ii vio lente şi fizice ca în secolul al XlX-lea, iar politica trupului nu m; u pretinde eliminarea sexului ori reducerea acestuia la 1'iiiu'lin n <l> reproducere; mai degrabă ea trece, prin dircc|ioii; m-; i:; i mnlii|>l\par        în circuitele controlate ale economiei; se priin c i>.1.

        — UMim n< supra-represivă, cum se zice.

        Iu/

        Or, dacă politica sexului nu pune în ecuaţie în primul rând legea interdicţiei, ci un întreg aparat tehnic, dacă este vorba mai degrabă de producerea „sexualităţii” decât. De reprimarea sexului, trebuie să renunţăm la scandarea acestei teorii a reprimării, să izolăm analiza de problema forţei de muncă şi să abandonăm, fără îndoială, energetismul difuz care afirmă tema unei sexualităţi reprimate din motive de ordin economic.