Periodizarea.
Dacă dorim să centrăm istoria sexualităţii asupra mecanismelor reprimării, trebuie să admitem două mari momente de ruptură, întâiul se petrece în secolul al XVII-lea: este vorba despre emergenţa marilor prohibiţii, despre valorizarea doar a sexualităţii adulte şi matrimoniale, despre injoncţiunile de decenţă, despre escamotarea obligatorie a trupului, despre reducerea la tăcere şi pudorile impuse limbajului; cealaltă ruptură are loc în secolul al XlX-lea; de altfel, avem de-a face nu atât cu o ruptură, cât cu o inflexiune a curbei: în această epocă mecanismele de reprimare par să fi început să devină mai laxe; de la interdicţii severe privind sexul s-ar trece la o relativă toleranţă în sfera relaţiilor prenupţiale şi extraconjugale; se pare, de asemenea, că s-a mai estompat blamarea „perverşilor”, condamnarea lor prin lege se limitează în parte; în mare măsură, au fost anulate tabuurile care împovărau sexualitatea infantilă.
Trebuie încercată urmărirea cronologiei acestor procese: invenţiile, mutaţiile de ordin instrumental, remanentele. Dar trebuie considerate, de asemenea, calendarul folosirii lor, cronologia difuzării, efectele (de obedienţă sau de rezistenţă) induse de aceste procese.
Desigur, aceste date nu coincid cu marele ciclu represiv, care de obicei este plasat între secolul al XVII-lea şi al XX-lea.
1. Cronologia tehnicilor înseşi are o origine îndepărtată. Nucleul lor originar trebuie căutat în practicile penitenţiale ale creştinismului medieval ori,mai curând, în dubla serie constituită de obligaţia confesiunii, detaliată şi periodică, care li se impunea tuturor credincioşilor de către Conciliul din Latran, şi de metodele ascetismului: exersarea spiritului şi misticismul, dezvoltate cu o deosebită intensitate cam din secolul al XlV-lea. Reforma, în primul rând, catolicismul de după conciliul de la Trcnto, mai pe urmă, marchează o mutaţie esenţială şi o ruptură în interiorul a ceea ce am putea numi „tehnologia tradiţională a cărnii”. Ruptură căreia trebuie să-i cunoaştem profunzimea; nu trebuie totuşi exclus un anume paralelism între metodele catolice şi cele protestante de examen de conştiinţă şi de îndrumare duhovnicească: ici şi colo se stabilesc, cu grade de subtilitate diferite, procedee de analiză şi de traduceri în discurs a „concupiscenţei”. Tehnică bogată, rafinată, ce se constituie cam din secolul al XVl-Ica prin îndelungate elaborări teoretice şi care se fixează la sfârşitul secolului al XVIlI-leaân formule ce pot fi simbolizate de rigorismul atenuat al lui Alfonso de Liguori, pe de o parte, şi de pedagogia wesleyană, pe de alta.
Dar chiar la sfârşitul acestui secol al XVIII-lea, şi din nişte raţiuni care rămân de definit, lua naştere o tehnologic a sexului în întregime nouă: era nouă pentru că, fără a fi realmente independentă de tematica păcatului, ea se sustrăgea în esenţa ci instituţiei ecleziastice. Prin mijlocirea pedagogici, a mcdicinci şi a economici ca făcea ca sexul să devină nu numai o chestiune laică, ci o problemă de stat; mai mult, o problemă în care corpul social în totalitate, precum şi fiecare dintre indivizi, erau îndemnaţi să se pună sub supraveghere.
Era nouă şi deoarece se dezvolta în conformitate cu trei axe: cea a pedagogici, care avea ca obiectiv sexualitatea specifică copilului, cea a medicinei, care ţintea psihologia sexuală specifică femeii şi, în sfârşit, axa demografiei, carc-şi fixase drept obiectiv reglementarea spontană sau organizată a natalităţii. „Păcatul tinereţii”, „bolile de nervi” şi „fraudele la adresa procreării” (cum vor fi denumite mai târziu aceste „funeste taine”) sunt astfel caracteristice celor trei domenii privilegiate ale acestei noi tehnologii. Probabil că, pentru fiecare dintre aceste aspecte, ca relua, în acelaşi timp făcându-le mai simple, metode deja elaborate de către creştinism: sexualitatea copiilor fusese deja adusă în discuţie şi dezbătută în pedagogia spirituală a creştinismului (este relevant că primul tratat dedicat păcatului de Mollities, scris în secolul al XV-lea de Gerson, educator şi mistic, precum şi culegerea Onania, elaborată de Dekker în secolul al XVIII-lea, reproduc cuvânt cu cuvânt pilde deja cunoscute din pastorala anglicană); medicina nervilor şi a tulburărilor nervoase, în secolul al XVlII-lea, reia la rându-i sfera de analiză reperată deja în acel moment când fenomenele de posedare iniţiaseră o gravă criză în practicile atât de „indiscrete”ale călăuzirii duhovniceşti şi ale analizei propriei conştiinţe (maladia nervoasă nu întemeia, desigur, adevărul privind posedarea; dar medicina isteriei are, desigur, o anumită legătură cu vechea spovedanie a „obsedatelor”); iar campaniile referitoare la natalitate transferă, într-o altă formă şi la un alt nivel, controlul raporturilor conjugale a căror investigare fusese condusă mai înainte cu atâta zel de către penitenţa creştină. Continuitatea este evidentă, dar nu împiedică o transformare capitală: tehnologia sexului se va structura esenţialmente din acel moment în jurul instituţiei medicale, al exigenţei de normalitate; ea se va centra mai curând pe problema vieţii şi a maladiei decât pe aceea a morţii şi a veşnicei damnări. „Carnea” este deturnată către organism.
Această mutaţie se situează la răscrucea dintre secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea; ca a creat premisele altor transformări care derivă din ca. Una dintre ele, în primul rând, a desprins medicina sexului de medicina generală a trupului; ea a izolat un „instinct” sexual susceptibil, chiar dacă nu prezenta nici o alterare organică, de a avea anomalii constitutive, deviaţii căpătate, infirmităţi ori procese patologice. Psychopathia sexualis a lui Heinrich Kaan, publicată în 1846, poate marca un punct de esenţial: din această perioadă datează relativa autonomizare a sexului în raport cu corpul; emergenţa corelată a unei medicini, a unei „ortopedii” (care s-ar referi la ea), pe scurt, începutul acestui mare domeniu medico-psihologic al „perversiunilor”, care va veni să se substituie vechilor categorii morale ale dezmăţului şi ale excesului, în aceeaşi perioadă analiza eredităţii situa sexul (relaţiile sexuale, maladiile venerice, alianţele matrimoniale, perversiunile) într-o poziţie de „responsabilitate biologică” în relaţie cu specia: nu numai că sexul putea fi lovit de maladii specifice, dar putea, totodată, în lipsa unui control adecvat, fie să transmită boli, fie să le creeze pentru generaţiile viitoare: astfel sexul era înfăţişat ca originea unui întreg capital patologic al speciei. De aici a rezultat proiectul medical – dar şi politic – de organizare a administrării de către stat a căsătoriilor, a naşterilor şi a supravieţuirilor; sexul şi fecunditatea sa trebuiau să fie administrate. Medicina perversiunilor şi programele de eugenie au fost cele două mari inovaţii în interiorul tehnologiei sexului din a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
Inovaţii care se constituiau fără probleme, căci teoria „degenerescentei” le îngăduia să facă necontenit transferuri de la una către cealaltă; ca explica în ce manieră o ereditate îngreunată de diverse maladii – fie ele organice, funcţionale ori psihice, în egală măsură – avea ca rezultat, în final, un pervers de natură sexuală (investigaţi genealogia unui exhibiţionist ori a unui homosexual: veţi descoperi în ea un strămoş hemiplegie, un părinte tuberculos, ori un unchi atins de demenţă senilă); dar această teorie explica totodată în ce fel o perversiune sexuală ducea la o istovire a descendenţei – rahitism al copiilor, sterilitate a generaţiilor următoare. Ansamblul pcrversiune-ereditatc-degenerescenţă a format nucleul trainic al noilor tehnologii ale sexului. Şi nutrebuie să ne imaginăm că în acest caz era vorba numai de o teorie medicală incompletă din punct de vedere ştiinţific şi abuziv moralizatoare. Ea a avut o suprafaţă de dispersie mare, şi a fost instaurată în profunzime. Psihiatria, dar şi j urisprudenţa, medicina legală, instanţele de control social, supravegherea copiilor primcjdioşi ori aflaţi în primejdie au funcţionat vreme îndelungă „pe baza degenerescentei”, în virtutea sistemului creditate-pervcrsiune. O întreagă practică medicală – pentru care rasismul de stat a reprezentat o formă în egală măsură exasperată şi coerentă, i-a atribuit acestei tehnologii a sexului o redutabilă putere şi efecte la mare distanţă.
Iar poziţia specială a psihanalizei la sfârşitul secolului al XlX-lea ar putea fi greu de înţeles, dacă nu am vedea ruptura pe care a realizat-o în raport cu marele sistem al degenerescentei: ea a reluat proiectul unei tehnologii medicale proprii instinctului sexual, încercând în acelaşi timp să o elibereze de conexiunile cu ereditatea şi să termine, aşadar, cu toate rasismele şi cu toate eugenismele.
Este evidentă astfel ceea ce este în cazul lui Freud voinţa de normalizare; putem, tot astfel, să denunţăm uşor rolul pe care instituţia psihanalitică I-a avut ani de-a rândul; în această mare familie a tehnologiilor sexului care îşi are originile atât de adânc în istoria Occidentului creştin, şi printre cele ce au făcut eforturi, în secolul al XlX-lea, să mcdicalizeze sexul, psihanaliza a fost, până prin
1940, cea care a combătut efectelor politice şi instituţionale ale sistemului pervcrsiune-creditate-degenerescenţă.
Observăm că genealogia tuturor acestor tehnici, cu mutaţiile lor, cu deplasările, cu continuităţile şi rupturile din cadrul lor, nu coincide cu ipoteza unei mari faze represive începute în epoca clasică şi lent terminate pe parcursul secolului al XX-lea. A existat mai degrabă o inventivitate continuă, o proliferare constantă a metodelor şi a procedeelor, şi două momente extrem de fecunde în această istoric prolifică: către jumătatea secolului al XVI-lea, dezvoltarea procedurilor de călăuzire duhovnicească şi de analiză a propriei conştiinţe; şi, la începutul secolului al XlX-lea, apariţia tehnologiilor medicale ale sexului.
2. Insă toate acestea nu ar fi decât o datare a tehnicilor în sine.
Istoria difuzării lor şi a punctului de aplicare este diferită. Dacă se concepe istoria sexualităţii în termeni de reprimare şi dacă se raportează această reprimare la folosirea forţei de muncă, ne vedem constrânşi să presupunem că s-a practicat un control sexual cu atât mai intens şi mai sever cu cât era îndreptat asupra claselor defavorizate; ar trebui să credem că ele au urmărit linia dominaţiei celei mai masive şi a exploatării celei mai sistematice: adultul, tânărul, cel ce nu avea altă zestre decât puterea sa pentru a-şi câştiga existenţa, ar fi trebuit să fie principala ţintă a unei aserviri sortite să transfere energiile disponibile dinspre plăcerea neproductivă către munca obligatorie. Darse pare că în realitate lucrurile s-au petrecut într-un mod diferit. Tehnicile cele mai severe s-au dezvoltat şi s-au aplicat, din contră, în primul rând şi cu maxima intensitate, în cadrul claselor privilegiate din punct de vedere economic şi dominante din punct de vedere politic. Călăuzirea duhovnicească, analiza propriei conştiinţe, întreaga elaborare despre păcatele trupeşti, reperarea riguroasă a concupiscenţei – erau tot atâtea procedee subtile care puteau fi aplicate doar unor grupuri limitate. Metoda penitenţială a lui Alfonso de Liguori, regulile propuse de Wesley metodiştilor le-au asigurat, în mod cert, o difuzare mai mare; dar aceasta s-a întâmplat doar cu preţul unei considerabile simplificări.
Acelaşi lucru s-ar putea afirma despre familie ca instanţă de control şi ca loc de saturaţie sexuală; în cadrul familiei „burgheze” şi „aristocratice” a fost dezbătută mai întâi sexualitatea copiilor şi a adolescenţilor; sexualitatea feminină aici a fost mcdicalizată; tot ea a fost prima pusă în alertă în privinţa posibilei patologii! A sexului, asupra necesităţii urgente de a-l supraveghea şi a nevoii de a descoperi o tehnologie raţională de corijare. Ea a fost prima care a dezvoltat un loc de psihiatrizare a sexului. Ea a căzut prima în erezia sexuală, crcându-şi aprehensiuni, inventând reţete, făcând apel la tehnici savante, incitând numeroase discursuri, spre a şi le repeta sieşi. Burghezia a început prima să creadă că propriul său sex este ceva important, o fragilă comoară, un secret a cărui cunoaştere este absolut necesară, Nu trebuie uitat că prima figură învestită de dispozitivul de sexualitate, una dintre primele supuse „sexualizării”, a fost femeia „trândavă”, situată la limitele dintre o „lume” în care ea trebuia să figureze ca valoare, şi familia în cadrul căreia i se atribuia un nou lot de obligaţii de ordin conjugal şi matern: astfel a apărut femeia „nervoasă”, femeia „cu închipuiri” atinsă de „nevricalc”; aici s-a situat principalul punct de consolidare al isterizării femeii. Cât despre adolescentul care îşi risipea în plăceri vinovate şi tăinuite viitoarea sa substanţă, copilul onanist de care s-au interesat atât de mult medicii şi educatorii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la sfârşitul secolului al XlX-lea, obiectul acestei griji nu era copilul din popor, viitorul lucrător căruia ar fi trebuit să i se predea disciplinele referitoare la trup; în centrul acestui interes era colcgianul, copilul împresurat de servitori, de preceptori ori de guvernante, care era în pericol să-şi compromită nu atât forţa fizică, cât însuşirile intelectuale; risca să compromită o datorie morală şi obligaţia de a menţine pentru familia şi clasa sa socială o descendenţă sănătoasă.
Dimpotrivă, clasele populare au scăpat mult timp dispozitivului de „sexualitate”. Fireşte, erau şi ele supuse, potrivit unor modalităţi specifice, dispozitivului „alianţelor”: valorizare a căsătoriei legitime şi a fecundităţii, excludere a căsătoriilor între rude apropiate, recomandarea cndogamiei sociale ori locale, în schimb, este destul de improbabil ca tehnologia creştină să fi avut vreodată în această privinţă o marc însemnătate, în ceea ce priveşte mecanismele de sexualitate, acestea au intrat lent în acest mediu, probabil întrei etape succesive. Prima etapă se află în legătură cu problemele natalităţii, atunci când s-a descoperit, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, că arta de a înşela natura nu era doar apanajul orăşenilor şi al dezmăţaţilor, ea fiind cunoscută şi practicată şi de cei care – fiind mult mai aproape de natură – ar fi trebuit să fie, mai mult decât oricine, oripilaţi de asemenea practici. A doua etapă are legătură cu structurarea familiei „canonice”, atunci când, în jurul anului 1830, a fost creat un instrument de control politic şi de reglementare absolut necesar pentru aservirea proletariatului urban: marea campanie de „moralizare a claselor sărace”. Şi, în sfârşit, a treia etapă este legată de avântul pe care 1-a căpătat, pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, controlul judiciar şi medical asupra perversiunilor, sub deviza unei protecţii generale a societăţii şi a rasei. Se poate spune că dispozitivul de „sexualitate”, conceput în formele sale cele mai complexe şi cele mai intense de clasele privilegiate şi pentru ele, s-a răspândit în această perioadă în întregul corp social. Totuşi, el nu a îmbrăcat pretutindeni aceleaşi forme şi nu s-a servit pretutindeni de aceleaşi instrumente (rolurile respective ale instanţei medicale şi ale instanţei juridice nu au fost identice în cele două cazuri; şi nici măcar modul în care a funcţionat medicina sexualităţii).
Aceste situări de ordin cronologic – fie că este vorba de inventarea tehnicilor sau de calendarul răspândirii lor – sunt şi ele importante în felul lor. Ele aşează sub semnul unei îndoielii accentuate teoria unui ciclu represiv care s-ar încadra într-un început şi un sfârşit, ori măcar ar desena o curbă cu puncte de inflexiune: aparent, nu a existat o epocă a restricţiilor de ordin sexual; evocarea acestei cronologii stârneşte îndoieli, totodată, în privinţa caracterului omogen al proceselor la toate nivelurile şi în cadrul tuturor claselor sociale: nu a existat o politică sexuală unitară. Dar, mai ales, sensul procesului şi raţiunile sale de a fi devin susceptibile de a fi puse sub semnul întrebării: s-ar părea că nu ca un principiu de limitare a plăcerii celorlalţi a fost acest dispozitiv creat şi aplicat de clasele pe care, în virtutea tradiţiei, le numim „clase conducătoare”. După toate probabilităţile, mai întâi le-au experimentat ele însele. Este oare un nou avatar al acelui ascetism burghez de care s-a vorbit de atâtea ori cu referire la Reformă, la noua etică a muncii şi a ascensiunii capitalismului? Totuşi, se pare că în acest caz nu este vorba de ascetism ori, într-o oarecare măsură, de renunţare la plăcere şi de o depreciere a cărnii, ci, din contră, de o intensificare a problemei trupului, de o problematizare a sănătăţii sale şi a condiţiilor sale de funcţionare; avem dc-a face cu noi tehnici de optimizare a vieţii. Mai curând decât de o reprimare cc-şi fixase drept obiectiv sexul claselor exploatate, a fost vorba mai înainte de toate de trupul, de vigoarea, de longevitatea, de progeniturile, de descendenţa claselor „dominante”, în avantajul lor s-a constituit mai întâi dispozitivul de sexualitate, ca o nouă distribuire a plăcerilor, a adevărurilor şi a puterilor. Aici trebuie să vedem mai degrabă afirmarea de sine a unei clase, decât aservirea alteia, un mijloc de apărare, o protecţie, o consolidare, o exaltare care în cele din urmă – după nenumărate transformări – au fost extinse şi asupra celorlalţi ca mijloace decontrol şi de aservire politică.
Burghezia demonstra, prin această încorporare înpropria-i sexualitate a unei tehnologii de putere şi de cunoaştere inventate de ea însăşi, marea valoare politică pe care o atribuia trupului său, senzaţiilor sale, plăcerilor, sănătăţii şi supravieţuirii sale. În toate aceste proceduri nu trebuie să izolăm existenţa unor restricţii, a unor pudori, a unor eschive ori a tăcerii, pentru fi raportate la vreo interdicţie de ordin constitutiv, la vreo refulare ori la un instinct al morţii. A luat formă o organizare de ordin politic a vieţii, constând nu într-o aservire a altuia, ci într-o afirmare de sine.
Şi – cum nici nu se pune problema de a afirma că acea clasă, care începea să capete hegemonie în secolul al XVIII-lea, a considerat de cuviinţă să-şi mutileze trupul îndepărtând un sex inutil, risipitor şi periculos de îndată ce nu mai servea reproducerii – se poate spune, din contră, că ea şi-a atribuit un corp destinat îngrijirii, protejării, educării, protejării de toate primejdiile şi de toate contactele, izolării, pentru a se deosebi de ceilalţi şi a-şi menţine aceastăvaloare diferenţiatoare; şi a realizat aceasta acordându-şi o tehnologie a sexului, alături de alte mijloace ale sale.
Sexul nu este acea parte a corpului pe care burghezia a trebuit să o discrediteze ori să o anuleze pentru a-i pune la lucru pe cei dominaţi de ca. El reprezintă acel element formator al burgheziei care, într-o măsură mai mare decât oricare altul, a preocupat-o, a ncliniştit-o, care i-a cerut – şi a şi obţinut – îngrijiri şi pe care burghezia 1-a cultivat cu un amestec de spaimă, de curiozitate, de delectare şi nerăbdare. I-a identificat, ori cel puţin i-a aservit corpul, confcrindu-i o misterioasă şi infinită putere asupra sa; 1-a transformat în instanţa de care depindea viaţa şi moartea sa, făcându-l responsabil pentru sănătatea-i viitoare; şi-a investit în el viitorul, sub pretextul că ar avea efecte ineluctabile asupra descendenţei sale; i-a subjugat sufletul său, în numele ideii că sexul i-ar fi constituit clementul cel mai secret şi cel mai decisiv. Nu trebuie să ne imaginăm o burghezie care se castrează simbolic pentru a refuza cu mai multă tărie celorlalţi dreptul de a avea un sex şi de a şi-l utiliza după bunul lor plac. Trebuie mai curând să o considerăm preocupată, începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea, să-şi aproprieze o sexualitate şi să-şi dezvolte, plecând de la aceasta, un corp specific, un corp „de clasă” caracterizat prin sănătate, igienă, descendenţă, rasă: autosexualizarc a corpului, întruchiparea sexului în propriul corp, endogamie a sexului şi a corpului. Fără îndoială că existau mai multe raţiuni pentru aceasta.
În primul rând o traducere, în alte forme, a procedeelor folosite de nobilime spre a-şi accentua şi a-şi păstra distincţia de castă; căci aristocraţia nobiliară îşi afirmase şi ea specificitatea trupului, dar sub forma sângelui, adică a vechimii ascendenţelor sale şi a valorii alianţelor matrimoniale; în schimb, burghezia, pentru a-şi atribui un corp, s-a îndreptat spre descendenţa sa şi spre sănătatea organismului său. „Sângele” burgheziei a fost propriul său sex.Şi nu facem aici un joc de cuvinte; multe dintre temele specifice manierelor de castă ale nobilimii se regăsesc la burghezia secolului al XlX-lea, dar în forma preceptelor biologice, medicale ori de eugenie; interesul de ordin genealogic s-a preschimbat în nelinişte referitoare la ereditate; în privinţa căsătoriilor s-au luat în calcul nu numai imperativele economice şi reguli de omogenitate socială, nu numai speranţele de moştenire, dar şi primejdiile eredităţii: familiile purtau şi tăinuiau un fel de sumbru blazon inversat ale cărui simboluri infamante erau bolile ori tarele rubedeniilor – paralizia generală a unchiului, neurastenia mamei, tuberculoza surorii mai mici, mătuşile isterice ori crotomanc, verişorii cu năravuri. Dar în această preocupare pentru corpul sexual avem de-a face cu mai mult decât simplul transfer al temelor nobilimii la burghezie în scopul afirmării de sine. Asistăm şi la un alt proiect: acela al unei expansiuni nemărginite a forţei, a vigorii, a sănătăţii, a vieţii. Este bine ca valorizarea corpului să fie pusă în relaţie cu procesul de sporire şi de fortificare a hegemoniei burgheze: totuşi, nu din pricina valorii comerciale câştigate de forţa de muncă, ci din cauza a ceea ce putea întruchipa, din punct de vedere politic, economic şi istoric pentru prezentul şi pentru viitorul burgheziei, „cultura” propriului său corp. Dominaţia sa era în parte dependentă de aceasta; nu era numai o problemă de economic ori de ideologie, ci şi o problemă „fizică”. Dovadă stau, în această privinţă, numeroasele lucrări apărute la sfârşitul secolului al XVIII-lea, având ca temă igiena trupului, arta longevităţii, metodele cele mai bune pentru a procrea copii sănătoşi şi a-i menţine în viaţă cât mai mult posibil, procedeele de eugenie a descendenţei umane; ele dovedesc, totodată, corelarea acestei preocupări faţă de trup şi sex cu un soi de „rasism” – dar un rasim cu totul deosebit de cel manifestat de nobilime, care îşi fixase obiective cscnţialmcnte conservatoare. Este un rasism dinamic, un rasism de expansiune, deşi nu se află deocamdată decât în stare embrionară; va trebui să aşteptăm a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pentru a-i vedea roadele, din care ne-am înfruptat şi noi.
Fie-mi iertată această expunere în faţa celora pentru care burghezia semnifică eludare a trupului şi refulare a sexualităţii, cei pentru care lupta de clasă presupune lupta destinată să anuleze această refulare. Poate că „filosofia spontană” a burgheziei nu este nici atât de idealistă, nici atât de castratoare cum s-a afirmat; printre primele sale preocupări a fost, oricum, aceea de a-şi asigura un trup şi o sexualitate – de a-şi asigura forţa, durabilitatea, multiplicarea vreme de secole întregi a acestui trup datorită constituirii unui dispozitiv de sexualitate. Iar acest proces era conectat cu mişcarea prin care ea îşi afirma diferenţa şi hegemonia. Trebuie, poate, să admitem că una dintre formele primordiale ale conştiinţei de clasă este afirmarea corpului; în orice caz, aceasta a fost situaţia burgheziei în secolul al XVIII-lea; ea a transformat sângele albastru al nobililor într-un organism puternic şi într-o sexualitate sănătoasă; este uşor de înţeles de ce burghezia a avut nevoie de atâta timp şi de ce a avut atâtea reticenţe înainte de a le admite un trup şi un sex celorlalte clase – mai ales clasei pe care o exploata. Condiţiile în care era silit să trăiascăproletariatul, în special în prima jumătate a secolului al XlX-lea, demonstrează cât de departe era preocuparea pentru trupul şi sexul acestei clase1. Era prea puţin important dacă aceşti oameni trăiau ori mureau; oricum, ei se reproduceau în orice condiţii. Pentru ca proletariatului să-i fie atribuit un trup şi o sexualitate, pentru ca sănătatea sa, sexul său şi reproducerea sa să înceapă să devină o problemă, au fost necesare conflicte (în special legate de spaţiul urban: coabitare, proximitate, contaminare, epidemii precum holera din 1834, ori prostituţia şi bolile venerice); a trebuit să intervină urgenţe economice (dezvoltarea industriei grele şi nevoia de mână de lucru stabilă şi competentă, obligaţia de a controla fluxul populaţiei şi de a se aplica regularizări demografice); a fost nevoie, în fine, de aplicarea unei întregi tehnologii de control care îngăduia menţinerea sub supraveghere a acestui trup şi a acestei sexualităţi care în cele din urmă îi erau admise (şcoala, politicile condiţiilor de locuit, igiena publică, instituţiile de întrajutorare şi de asigurări, medicalizarea generală a populaţiilor, pe scurt, un întreg aparat administrativ şi tehnic ce a îngăduit introducerea lipsită de risc a dispozitivului de sexualitate în rândul claselor exploatate; acesta nu mai prezenta riscul de a avea un rol de afirmare de clasă în raport cu burghezia, ci rămânea instrumentul hegemoniei acesteia). Avem astfel o explicaţie probabilă la rezervele proletariatului de a accepta dispozitivul; ca re/u l-
1 Cf. K. MARX, Le Capital, LI, chap x, 2, „Le Capital ujjlimc <! surtravail”.
L” tat, tendinţa sa de a spune că toată această sexualitate este o problemă a burgheziei, care pe el nu-l interesează.
Există teorii care pot denunţa în egală măsură două ipocrizii simetrice: cea, dominantă, a burgheziei, care şi-ar tăgădui propria sexualitate, şi cea, indusă, a proletariatului care şi-o respinge pe a sa, prin acceptarea ideologiei din faţă. A gândi astfel înseamnă a înţelege eronat procesul prin care burghezia s-a înzestrat, dimpotrivă, printr-o afirmare politică arogantă, cu o sexualitate elocventă pe care proletariatul a refuzat multă vreme să o accepte, fiindu-i ulterior impusă pentru obiective de subjugare. Dacă acceptăm ca adevărată ideca că „sexualitatea” este totalitatea efectelor produse în trupuri, în comportamente, în relaţiile sociale, de un anume dispozitiv dependent de o tehnologie politică complexă, trebuie să admitem că acest dispozitiv nu funcţionează simetric în toate cazurile, că el nu produce aşadar, peste tot aceleaşi efecte. Suntem deci, obligaţi să ne întoarcem la formulări discreditate: trebuie să afirmăm că există o sexualitate burgheză, că există sexualităţi de clasă. Ori, mai curând, că sexualitatea a fost burgheză încă de la origini şi pe toată durata istoriei şi că induce, în cursul deplasărilor sale succesive şi al transformărilor sale, efecte de clasă specifice.
Şi mai este ceva. Aşadar, s-a petrecut, pe durata secolului al XlX-lea, o generalizare a dispozitivului de sexualitate, plecând de la un focar hegemonie; în final, deşi în moduri diferite şi prin instrumente diferite, întregul corp sociala fost înzestrat cu un „corp sexual”. Universalitate a sexualităţii? Aici asistăm la apariţia unui nou element disociativ, întrucâtva în aceeaşi manieră în care burghezia, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a opus valorizării sângelui nobilimii propriul ei trup şi preţioasa sa sexualitate, ea va încerca, la sfârşitul secolului al XlX-lea, să retraseze unicitatea propriei sale sexualităţi în raport cu a celorlalţi, va repeta la modul disociativ propria-i sexualitate, va forma o linie de despărţire care să-i singularizeze şi să-i protejeze trupul. Această linie nu va mai fi cea care instituie sexualitatea, ci, din contră, o linie care o blochează; diferenţa se va fixa prin interdicţie, ori măcar prin modul în care aceasta se exercită şi prin scrupulozitatea cu care este impusă. Teoria reprimării, care treptat va acoperi întreg dispozitivul de sexualitate şi îi va conferi sensul unei interdicţii generalizate, aici îşi are originea. Teoria reprimării este istoric legată de dispozitivul de sexualitate; pe de o parte, ca îşi va găsi o justificare pentru extinderea autoritară şi forţată, afirmând principiul că orice sexualitate trebuie se supună legii; mai mult decât atât, că ea nu este sexualitate decât prin efectul legii: nu numai că sexualitatea voastră trebuie să se supună legii, dar nu veţi avea o sexualitate decât datorită acestei supuneri. Dar, pe de altă parte, teoria reprimării va compensa acea difuzare generalizată a dispozitivului de sexualitate, prin analiza acţiunii diferenţiatoare a interdicţiilor în funcţie de clasele sociale.
De la discursul care afirma la sfârşitul secolului al XVIII-lea: „Există în noi un element preţios de care trebuie să ne fie teamă şi pe care trebuie să-l protejăm, căruia trebuie să-i închinăm tot interesul nostru, dacă nu dorim ca el să nască infinite rele „, s-a făcut transferul către un discurs care afirmă: „Sexualitatea noastră, contrar sexualităţii altora, este supusă unui regim de reprimare atât de intens încât de acum înainte pericolul constă în această reprimare: nu numai că sexul este o taină de temut, aşa cum le-au tot repetat generaţiilor de dinaintea noastră duhovnicii, moraliştii, pedagogii şi medicii; nu numai că el trebuie revelat în adevărul său, dar, dacă ci comportă atâtea pericole, aceasta se întâmplă pentru că noi, prea mult timp – din scrupule, dintr-un simţ al păcatului prea acut ori din ipocrizie – oricare vor fi fost motivele – 1-am constrâns la tăcere”. De acum înainte diferenţierea socială se va articula nu prin calitatea „sexuală” a trupului, ci prin intensitatea reprimării sale.
În acest punct vine psihanaliza să se insereze: fiind la fel de mult o teorie a apartenenţei esenţiale la lege şi la dorinţă, ca şi o tehnică de eliminare a efectelor prohibiţiei chiar în locul unde severitatea acesteia o făcea patogenă, în apariţia ei istorică, psihanaliza nu poate fi separată de generalizarea dispozitivului de sexualitate şi de mecanismele secundare de diferenţiere care s-au produs în interiorul acestuia. Şi din acest punct de vedere, problema incestului are o importantă semnificaţie. Pe de altă parte, am văzut deja, interdicţia incestului este afirmată ca un principiu absolut universal care ne îngăduie să gândim simultan sistemul de alianţă şi regimul sexualităţii; aceastăinterdicţie, sub orice formă ar fi, este aşadar valabilă pentru întreaga societate şi pentru fiecare individ. Dar, în practică, psihanaliza îşi stabileşte ca obiectiv să anuleze, în fiinţa celor care ajung să fie psihanalizaţi, efectele de refulare pe care le poate induce interdicţia incestului; psihanaliza le îngăduie să-şi enunţe în discurs dorinţa incestuoasă. Dar tot în acea vreme se articula o persecutare sistematică a practicilor incestuoase existente la ţară ori în anumite medii urbane la care psihanaliza nu avea acces; s-a pus la punct o reţea de sever control administrativ şi judiciar pentru a combate incestul; o întreaga politică de protecţie a copilului ori de punere sub tutelă a minorilor aflaţi „în primejdie” avea drept ţintă, cel puţin parţial, îndepărtarea copiilor din cadrul familiilor suspectate că ar fi practicat incestul – din pricina lipsei de spaţiu, a unei proximităţi dubioase, a unor obiceiuri de viaţă destrăbălată, a unui „primitivism” sălbatic, ori a degenerescentei, în timp ce dispozitivul de sexualitate intensificare, începând cu secolul al XVIII-lea, raporturile afective, contactele corporale dintre părinţi şi copii, astfel încât în familia burgheză asistăm Ia o permanentă incitare la incest, regimul de sexualitate aplicat claselor populare presupunea, din contră, excluderea practicilor incestuoase, ori cel puţin traducerea lor într-o altă formă, într-o epocă în care incestul este persecutat într-o parte, în altă parte psihanaliza face eforturi să-l scoată la iveală ca dorinţă şi să anuleze severitatea care îl oprimă la pacienţii care se zbuciumă din cauza lui. Trebuie să reţinem faptul că descoperirea complexului ocdipian a fost contemporană cu organizarea juridică a decăderii din drepturile de părinte
(în Franţa, prin legile din 1889 şi 1898). În momentul în care Freud descoperea care era dorinţa Dorei, îngăduindu-i să se enunţe, începea lupta pentru a termina, în alte straturi sociale, cu toate aceste apropieri condamnabile: undeva tatăl era ridicat la rangul de obiect obligatoriu al dragostei; iar altundeva – dacă el devenea amantul fiicei sale – era privat prin lege de drepturile sale de părinte. Astfel psihanaliza, ca şi practica terapeutică rezervată doar unora, avea în raport cu alte proceduri un rol diferenţiator în interiorul unui dispozitiv de sexualitate generalizat. Cei care îşi pierduseră privilegiul exclusiv de a se interesa de sexualitatea lor au acum privilegiul de a simţi mai mult decât alţii ce este interdicţia şi de a fi în posesia metodei care îngăduia anularea refulării.
Istoria dispozitivului de sexualitate, aşa cum s-a constituit începând cu perioada clasică, poate fi considerată ca o arheologie a psihanalizei. Aşa cum am văzut, psihanaliza are în acest dispozitiv mai multe funcţii concomitent: este un mecanism de fixare a sexualităţii în dispozitivul de alianţă; se situează într-o poziţie adversă în raport cu teoria degenerescentei; acţionează ca element diferenţiator în tehnologia generală a sexului; în jurul psihanalizei, marea exigenţă a mărturisirii care se constituise de atâta vreme primea sensul nou al recomandării de a elimina o refulare. Sarcina adevărului este acum legată deaducerea interdicţiei în centrul dezbaterii.
Or, tocmai acest lucru crea posibilitatea unei considerabile deplasări tactice: a reinterpreta tot dispozitivul de sexualitate în termeni de reprimare generalizată; a se lega această represiune de mecanisme generale de dominare şi de exploatare; a se lega unele de altele procesele care îngăduie eliberarea de acestea. Astfel s-a constituit între cele două războaie mondiale şi în jurul psihiatrului Wilhclm Reich critica istorico-politică a reprimării sexuale. Această critică şi efectele sale în realitate au avut o considerabilă valoare.
Dar chiar posibilitatea succesului se afla în relaţie cu faptul că ea avea loc tot timpul în interiorul dispozitivului de sexualitate şi nu în exteriorul ori împotriva lui. Faptul că atâtea lucruri s-au putut modifica în comportamentul sexual al societăţilor occidentale, fără să se fi împlinit niciuna dintre promisiunile ori condiţiile pe care Reich le stipula, este îndeajuns de relevant pentru a demonstra că întreaga „revoluţie” a sexului, întreaga luptă „antirepresivă” nu reprezenta nimic mai mult, dar nici mai puţin – ceea ce deja era deosebit de important – decât o deplasare şi o răsturnare de ordin tactic în marele dispozitiv de sexualitate. Dar se înţelege în acelaşi timp de ce acestei critici nu i se putea cere să constituie grila pentru o istorie a aceluiaşi dispozitiv. Şi nici principiul unei mişcări menite să-l distrugă.
