Riscuri şi primejdii

        Regimul elementelor care compun aphrodisia, cu necesitatea cumpătării practicării lor, nu se întemeiază pe postulatul că actele sexuale ar fi, în sine şi prin natura lor, rele. Ele nu fac obiectul unei aprecieri negative din principiu. Problema este aceea a practicării, a unei practicări adaptate conform stării fizice şi împrejurărilor exterioare. Totuşi, necesitatea de a se constitui un regim şi de a i se da o atenţie specială este justificată de două serii de motive, în care se arată, în ceea ce priveşte această activitate, o anumită îngrijorare.

        L. Prima serie de motive priveşte urmările actului sexual asupra corpului individului. Desigur, se acceptă faptul că există temperamente pentru care activitatea sexuală este favorabilă: cei care suferă de o mucozitate abundentă, fiindcă îngăduie eliminarea lichidelor care, alterându-sc, constituie această umoare, sau cei care din pricina unei proaste digestii au abdomenul rece şi uscat1; în schimb, pentru alţii – care au trupul şi capul pline de umori – efectele sunt mai degrabă dăunătoare”.

        Totuşi, în ciuda acestei neutralităţi de principiu şi a ambivalenţeicontextuale, activitatea sexuală face obiectul unei suspiciuni destul de constante. Diogcncs Lacrtios citează o cugetare a lui Pitagora în care regula generală a unui regim sezonier este direct asociată cu o cerinţă de rărire permanentă şi cu recunoaşterea unei nocivităţi intrinsece: „Bucură-te de plăcerile trupeşti iarna,

        1 HIPPOCRAT, Du regine, III,

        2 Ibid., III, 73 şi 2.

        Şi nu vara; cu mare cumpătare primăvara şi toamna; de altminteri, sunt dăunătoare în orice anotimp şi rele pentru sănătate”.

        Diogene citează şi următorul răspuns al lui Pitagora la întrebarea când este bine să se facă dragoste: „Oricând vrei să-ţi pierzi vigoarea”1. Nu doar pitagoreicii arată o asemenea mefienţă faţă de actul sexual; regula lui „cât mai rar posibil”, urmărirea „răului celui mai mic posibil” sunt amintite şi în texte exclusiv medicale sau de igienă: Dieta lui Diocles intenţiona să determine condiţiile în care practicarea plăcerilor ar produce „cele mai mici neajunsuri” (hekista enochlei) ', iar m Problemele lui Pseudo-Aristotel efectele actului sexual sunt asimilate cu ruperea unei plante, care totdeauna face rău rădăcinilor şi se recomandă numai în caz de marc necesitate”. După studierea dieteticii, această ştiinţă antică ce îşi propune să determine când e bună practicarea plăcerilor şi când e rea, concluzia este tendinţa generală spre o economic limitativă.

        Această mefienţă decurge din ideea că multor organe – dintre cele mai importante – le dăunează activitatea sexuală şi se pot îmbolnăvi ca o consecinţă a abuzurilor. Aristotel face observaţia că primul organ afectat în urma actului sexual este creierul, căci, din întreg organismul, el este „elementul cel mai rece”; antrenând pierderea din organism a unei„călduri pure şi naturale”, pierderea de spermă determină un efect general de răcire4. Diocles crede că organele cele mai vulnerabile în fata exceselor sexuale sunt vezica, rinichii, plămânii, ochii, măduva. În Probleme, ochii şi şalele sunt în special în pericol, fie deoarece ele contribuie la act mai mult decât celelalte organe, fie deoarece că aportul mai mare de căldură duce în aceste părţi ale trupului la o lichefiere6.

        Aceste corelaţii organice multiple dau seamă despre diversele efecte patologice atribuite activităţii sexuale în cazurile în care ea nu se supune regulilor unei economii absolut necesare. Este de

        1 DIOGENES LAERTIOS, Vie des Philosophes, VIII, l, 9.

        2 ORIBASES. Collection medicale, III, 181.

        3 PSEUDO-ARISTOTEL, Problemes, IV, 9, 877 b.

        4 ARISTOTEL, De la generation des animaux, V, 3, 783 b.

        5 ORIBASES, Collection medicale, III, p. 181.

        6 PSEUDO-ARISTOTEL, Problemes, IV, 2, 876 a-b.

        Remarcat că aproape nu există nici o menţiune – cel puţin în privinţa bărbaţilor1 – a tulburărilor care ar putea fi provocate de abstinenţa totală. Maladiile atribuite unei distribuiri inadecvate a activităţilor sexuale sunt în majoritatea cazurilor maladii ale exceselor.

        Cum ar fi celebra „ftizie dorsală” pe care Hippocrat o descrie în tratatul Despre boli, care se va întâlni multe secole, cu aceeaşi etiologic, în medicina occidentală; maladia „îi atacă mai ales pe tinerii căsătoriţi” şi pe cei „înclinaţi spre relaţii sexuale” (phuoâagnoi) ', începe de la măduvă (unde, vom vedea, se credea că este produsă şi sălăşluieşte sperma); provoacă furnicături dc-a lungul coloanei vertebrale, începând de sus; sperma curge spontan în timpul somnului, în urină şi în scaun; bărbatul ajunge steril. Când boala este acompaniată de simptomc precum dificultăţile de respiraţie şi durerile de cap, poate antrena moartea. Un regim c? C hrană care moleşeşte trupul şi faciliteazăeliminarea poate determina vindecarea, dar numai după un an de abstinenţă (de la vin, exerciţii, aphrodisid). Şi în Epidemii sunt citate cazuri când abuzul de plăceri a provocat grave maladii: unui locuitor din Abdcr, raporturile sexuale şi băutura îi produseseră febră, la început acompaniată de greţuri, dureri de inimă, senzaţie de sete, urină neagră şi limbă încărcată; s-a vindecat în douăzeci şi patru de zile, după mai multe scăderi şi urcări ale febrei3; un tânăr din

        Melibca a murit nebun, după o suferinţă de douăzeci şi patru de zile, care începuse prin tulburări intestinale şi respiratorii în urma unor îndelungate abuzuri de băutură şi plăceri sexuale4.

        Din contră, regimul atleţilor, căruia adesea i se reproşează severitatea, este citat drept pildă de efecte binefăcătoare rezultate din abstinenţa sexuală. Platou vorbeşte despre acest lucru în Legile, referindu-se la Issos din Tarent, un atlet învingător olimpic: era

        1 Vom vedea în continuare că, în schimb, contactul sexual este considerat ca un factor de sănătate la femeie. Autorul Problemelor precizează, totuşi, că bărbaţii puternici şi bine hrăniţi fac crize de fiere dacă nu au o activitate sexuală. (IV, 30).

        2 HIPPOCRAT, Des maladies, II, 51.

        3 HIPPOCRAT, Epidemies, III, 17, caz 10.

        Lbid., III, 18, caz 16.

        Atât de ambiţios „ci, cel care îmbina în firea sa tehnica, forţa şi cumpătarea”; se dedica doar antrenamentului „fără a se apropia, după cum sespune, de vreo femeie sau de vreun băiat”. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul lui Crison, Astylos sau Diopomp1. La originea lipsei de activitate sexuală a sportivilor se îmbinau mai multe teme: aceea a abstinenţei rituale care, în concursuri ca şi în bătălii, era una dintre condiţiile succesului; aceea a victoriei morale câştigate de atlet asupra sa, dacă voia să ajungă vrednic de a-şi asigura superioritatea asupra celorlalţi; mai era şi tema unei bune utilizări a foiţelor, care prin actul sexual erau irosite, în timp ce femeile au nevoie de acesta pentru ca scurgerea menstruală necesară organismului să aibă loc în mod regulat, bărbaţii au posibilitatea, cel puţin în anumite cazuri, să-şi reţină sămânţa; abstinenţa riguroasă, departe de a Ic fi nocivă, le păstrează forţele, le acumulează, Ic concentrează şi în final îi poartă către o condiţie fără egal.

        Ni se parc paradoxal interesul faţă de un regim în care se caută o repartiţie echitabilă a unei activităţi care nu poate fi considerată în sine un rău şi, totodată, faţă de o economie limitativă în care „cel mai puţin” apare aproape tot timpul mai valoros decât „cel mai mult”. Dacă este firesc ca trupul să producă o substanţă viguroasă cu capacitate de procrcatie, actul care o smulge organismului şi o expulzează în afara lui riscă să fie la fel de primejdios în efectele sale pe cât este de conform naturii ca element constitutiv; întregul trup, cu cele mai importante şi mai fragile organe ale sale, riscă să plătească un preţ prea marc pentru această pierdere, pe care, totuşi, natura o voieşte, iar păstrarea substanţei care caută să se elibereze prin propria forţă ar putea fi o calc de a-i dărui corpului cea mai puternică energie a sa.

        2. Preocuparea pentru urmaşi motivează, şi ea, atenţia care este acordată practicării plăcerilor. Dacă se acceptă faptul că natura a rânduit împreunarea sexelor cu scopul asigurării urmaşilor şi a perpetuării speciei şi se recunoaşte că din acelaşi motiv ea a legat de raportul sexual o plăcere deosebit de intensă, se admite şi faptul că

        PLATON, Lois, VIII, 840 a.

        Descendenţa este fragilă, măcar din punctul de vedere al însuşirilor sau valorii. Este riscant pentru individ să-şi satisfacă plăcerea la întâmplare; procrearea la întâmplare sau fără a ţine seama de reguli pune în primejdie viitorul familiei. Platon evidenţiază cu solemnitate în Legile importanţa măsurilor necesare în acest scop, lucru care nu-i priveşte doar pe părinţi, ci întreaga cetate. Tinerii recent căsătoriţi trebuie să ţină seama de anumite recomandări: aflăm aici întreaga importanţă şi toate primejdiile presupuse în mod tradiţional a fi specifice actelor inaugurale. In ziua aceea, în noaptea aceea, perechea trebuie să se păzească de orice greşeală, căci „începutul c un zeu care, instituindu-sc la oameni, salvează totul dacă fiecare dintre credincioşii lui îl cinsteşte aşa cum se cuvine”. Condiţia este ca pe parcursul întregii căsnicii să se ia toate măsurile de precauţie: nimeni nu ştie sigur în ce noapte sau în ce zi va ajuta zeul fecundarea: de aceea, „tot timpul anului şi toată viaţa”, dar mai ales în perioada ideală pentru procreaţie, „să se vegheze a nu se face cu bunăştiinţă nimic dăunător sănătăţii, nimic ce ţine de lipsa de măsură şi de nedreptate, fiindcă acest lucru pătrunde şi se imprimă în sufletul şi trupul copilului”; există astfel riscul „de a da naştere unor fiinţe întru totul jalnice”1.

        Primejdiile implicate în procreare şi, în consecinţă, prccauţiunile prescrise ţin de trei mari aspecte, în primul rând contează vârsta părinţilor: cea la care omul este presupus capabil a avea cei mai reuşiţi urmaşi este relativ târzie: de la treizeci la treizeci şi cinci de ani pentru bărbaţi şi între şaisprezece şi douăzeci de ani pentru fete2.

        Aceeaşi diferenţă de vârstă între soţi i se părea indispensabilă şi lui

        Aristotel; el face socoteala că, dacă se respectă această diferenţă, cei doi soţi ajung amândoi odată la vârsta când fecunditatea este în scădere şi nu mai este bine să faci copii; mai mult, copiii concepuţi între aceste limite prezintă avantajul că ajung la vârsta optimă atunci când trebuie să le ia locul părinţilor ajunşi în pragul bătrâneţii; „pentru acest motiv, este bine să se stabilească căsătoria fete-

        1 Ibid., VI, 775 e.

        2 PLATON, Lois, IV, 721 a-b şi VI, 785 b. în Republica, V, 460 e, perioada de fecunditate „legitimă” la bărbaţi este stabilită între douăzeci şi cinci şi cincizeci şi cinci de ani, iar la femei de la douăzeci la patruzeci de ani.

        Lor înjur de optsprezece ani şi cea a bărbaţilor înjur de treizeci şi şapte de ani sau ceva mai puţin; unirea dintre sexe se va produce între aceste limite de timp, când trupul se află în toată puterea sa”1.

        O altă importantă problemă este „dieta” părinţilor: paza de excese şi grija de a nu procrea la beţie, dar şi adoptarea unui regim de viaţă general şi permanent. Xenofon elogiază legislaţia lui Lycurg şi măsurile luate pentru a seobţine, cu ajutorul părinţilor, o stare bună de sănătate a copiilor: tinerele menite a deveni mame n-avcau voie să bea deloc vin, poate doar îndoit cu apă; pâinea şi carnea erau cu atenţie cântărite; erau puse să facă exerciţii fizice ca şi băieţii; Lycurg înfiinţase chiar „alergări şi întreceri între femei ca şi între bărbaţi”, din convingerea că, dacă cele două sexe erau puternice, şi progeniturile lor vor ieşi la fel„. Cât despre Aristotel, el nu agrea deloc un regim atletic şi forţat; prefera unul adaptat cetăţeanului de rând, care să-i asigure acestuia condiţia necesară activităţii sale (euexia poUtika): „Constituţia fizică trebuie să fie exersată până la oboseală, dar nu prin exerciţii violente şi nici printr-o singură formă de antrenament ca la atleţi, ci în vederea unor activităţi potrivite oamenilor liberi”.

        Femeilor le recomanda un regim care cultiva acelaşi gen de calităţi3.

        Referitor la cel mai favorabil moment al anului sau la anotimpul potrivit pentru a avea urmaşi sănătoşi, erau considerate în funcţie de un întregansamblu de elemente complexe; este vorba de măsuri de precauţie la respectarea cărora vegheau cei puşi să urmărească – la Platon – buna conduită a soţilor în timpul celor zece ani cât le este impus şi îngăduit să procreeze4. Aristotel aminteşte

        ARISTOTEL, Politique, VII, 16,1355 a. Despre vârsta optimă de căsătorie la Atena, cf. W. K. Lacey, The Family în Classical Greece, 1968 pp 106- lOV^şi 162.

        2 XENOFON, Republique des Lacedemoniens, l, 4. În Legile, Platon stăruia asupra efeclelor dăunătoare ale beţiei părinţilor în momentul procreării

        (VI, 775 c-d).

        3 ARISTOTEL, Politique, VII, 16, 1335 b. După părerea lui Xenofon, tinerii căsătoriţi din Sparta, pentru a avea descendenţi viguroşi, nu trebuiau să se împreuneze prea des: „în aceste condiţii, soţii se doresc mai mult, iar copiii, dacă se nasc, sunt mai viguroşi decât cei ai căror părinţi sunt sătui unul de altul” (Republique des Lacedemoniens, I, 5).

        4 PLATON, Lois, VI, 784 a-b.

        Pe scurt cunoştinţele convenite de medicii vremii sale. Potrivit lui, soţii ar trebui să se deprindă cu aceste lecţii: „medicii pot oferi, într-adevăr, sfaturile cele mai potrivite asupra momentelor când trupul este cel mai înclinat spre procreare” (în opinia generală, iarna); cât despre „tămăduitori”, ei „îşi arată preferinţa pentru vânturile din nord, faţă de cele din sud”1.

        Considerând toate aceste precauţii, observăm că practica procreatoare necesită o mare atenţie pentru evitarea primejdiilor care o ameninţă; ba chiar, mai mult decât atât, presupune şi o atitudine morală.

        Platon recomandă cu insistenţă ca ambii soţi să fie conştienţi

        (dianoeisthai) că trebuie să-i dea cetăţii „cei mai frumoşi şi mai reuşiţi copii posibili”. Ei trebuie să reflecteze profund la această obligaţie, potrivit principiului că oamenii reuşesc atunci „când meditează şi pun suflet în ceea ce fac” şi, dimpotrivă, nu reuşesc „dacă nu pun suflet sau acesta le lipseşte”.Concluzia este că „soţul trebuie să dea atenţie (prosecheto ton noun) soţiei şi procreaţiei, şi de asemenea şi soţia, în special înaintea primei naşteri”. Este locul să amintim aici o observaţie întâlnită în Problemele lui Pseudo-Aristotcl: dacă atât de adesea se întâmplă ca urmaşii să nu Ic semene părinţilor, este din motivul că aceştia, în momentul actului sexual, sunt preocupaţi de tot felul de lucruri şi nu se gândesc la ce fac în clipa aceea3. Mai târziu, în lumea pasiunilor carnale, aceasta va fi o regulă necesară pentru a se justifica actul sexual, şi de a i se atribui o intenţie precisă, cea a procreaţiei. Aici, nu e necesară o asemenea intenţie pentru ca relaţia dintre sexe să nu fie privită ca un păcat capital. Totuşi, pentru ca ea să-şi împlinească scopul şi să-i permită individului să trăiască mai departe prin urmaşii săi şi să contribuie la salvarea cetăţii, este necesar un efort al sufletului: preocuparea continuă de înlăturare a primejdiilor ce împresoară practicarea plăcerilor şi ameninţă scopul cu care natura le-a înzestrat4.

        1 ARISTOTEL, Polilique, VII, 16, 1335 a.

        2 PLATON, Loix, VI, 783 c.

        3 PSEUDO-ARISTOTEL, Problemes, X, 10.

        PLATON, în Legi, recomandă ca, pentru a contribui la formarea morală a copilului, femeia gravidă să ducă o viaţă lipsită de plăceri şi de griji prea mari (VII, 792 d-e).