III.Mătuşica.

Mătuşica Vasilisa Caşporovna să tot fi avut pe atunci cincizeci de ani. Nu fusese niciodată măritată şi avea obiceiul să spună că viaţa de fată pe care o trăia era pentru dânsa bunul cel mai de preţ de pe lume. Dar, după câte ştiu eu, nici c-o peţise cineva vreodată. Asta pentru că toţi bărbaţii se simţeau în faţa ei cuprinşi de sfială, până acolo că nimeni nu cuteza să-i facă mărturisiri de dragoste. „Amarnică femeie Vasilisa Caşporovna”, spuneau peţitorii şi pe bună dreptate, pentru că nu era om pe care Vasilisa Caşporovna să nu-l smerească. Aşa de pildă, fără să mai cate alte leacuri, ci scuturându-i numai chica cu mâna ei de bărbat în fiecare zi, ajunsese să facă din beţivul de morar, o comoară de om, şi nu alta. Era un zdrahon de muiere pe cât de înaltă, pe atât de spătoasă şi de zdravănă. Părea că natura făcuse o greşeală de neiertat, când îi hărăzise să poarte în zilele de lucru un capot cafeniu cu volănaşe, iar duminica Paştilor şi de onomastică un şal de caşmir stacojiu, când ar fi prins-o mult mai bine nişte mustăţi de dragon şi botfori cu tureatcă înaltă. În schimb, îndeletnicirile i se potriveau cum nu se poate mai bine cu înfăţişarea. Se plimba cu luntrea, vâslind mai dihai ca pescarii, vâna; nu slăbea o clipă cosaşii, ştia pe dinafară câţi zemoşi şi harbuji erau în harbuzărie, lua câte cinci copeici vamă de orice căruţă care trecea pe iezătură, se urca în copac şi scutura perele; îşi lovea vasalii trândavi cu amarnica ei mână şi cu aceeaşi mână de temut dădea celor destoinici câte un păhărel de votcă. Mai în acelaşi timp suduia, vopsea fire de tort, dădea câte o raită pe la bucătărie, făcea cvas şi fierbea dulceaţă cu miere. Toată ziua trebăluia şi pe toate le prididea. Urmarea a fost că mica gospodărie a lui Ivan Feodorovici, care la ultima catagrafie numărase optsprezece suflete, înflorea în adevăratul înţeles al cuvântului. Afară de asta îşi iubea nespus de mult nepotul şi punea cu grijă deoparte pentru dânsul copeica cu copeică.

Cum veni acasă Ivan Feodorovici, viaţa i se schimbă cu desăvârşire, intrând pe alt făgaş. Părea că pronia cerească însăşi îl sortise să conducă o moşie de optsprezece suflete. Până şi mătuşică-sa îşi dădu seama că avea să iasă dintr-însul un gospodar cum se cuvine, deşi nu-i îngăduia amestecul chiar în toate. „E încă necopt, băiatul, avea obicei să spună, cu toate că Ivan Feodorovici mergea pe patruzeci de ani. N-are de unde să le ştie pe toate”.

Oricum, la câmp, Ivan Feodorovici se ţinea lipcă de cosaşi şi de secerători, ceea ce era o plăcere nespusă pentru sufletul lui blajin. O duzină, dacă nu şi mai bine, de coase sclipitoare avântându-se în acelaşi timp în sus: foşnetul ierbii căzând la pământ în pologuri112 egale; cântecele secerătoarelor, ba vesele, parcă ar fi să întâmpine oaspeţi, ba jalnice, ca în clipa despărţirii; seara blajină în aerul proaspăt. Şi ce seară! Cât de limpede şi de uşor e văzduhul! Totul prinde viaţă: stepa roşie şi albastră se aprinde în toate culorile florilor sale. Prepeliţele, dropiile, pescăruşii, greierii şi alte sumedenii de jivine, şuieră, bâzâie, ţârâie, ţipă şi zvonurile acestea toate se îmbină laolaltă într-un cor armonios şi neîntrerupt. Soarele asfinţeşte şi piere. Ah! Ce răcoare şi ce bine el Pe câmp oamenii aprind pe ici colea focuri, pun cazanele la fiert şi mustăcioşii cosaşi se aşază în jur. Din cazanele cu găluşte ies aburi. Treptat se întunecă… E greu să spui ce se petrece în sufletul lui Ivan Feodorovici. Se aşeza lângă cosaşi, dar uita să ia din găluştele care îi plăceau de altfel foarte mult, şi rămânea locului nemişcat, urmărind fie un pescăruş care se ridica în văzduh, fie numărând snopii de grâu care acopereau câmpul.

În scurtă vreme lui Ivan Feodorovici i s-a dus vestea prin tot ţinutul că e un iscusit gospodar. Mătuşică-sa nu mai putea de bucurie şi nu pierdea nici când prilejul să-şi laude nepotul. Într-o zi – pe la sfârşitul lui iulie, când se isprăveşte secerişul – Vasilisa Caşporovna îl luă pe Ivan Feodorovici de braţ cu o căutătură tainică, spunându-i că ar vrea să-i vorbească despre ceva care o preocupă demult.

— Ai desigur ştiinţă, dragă Ivan Feodorovici. – aşa a început. – că pe sfoara ta de moşie sunt optsprezece suflete; de altfel aşa a fost la catagrafie, dar e cu putinţă să fie mai mulţi, cam vreo douăzeci şi patru. Dar las-o pe asta. Cunoşti păduricea de dincolo de livada noastră, şi îi fi ştiind poate că după pădure vine o luncă întinsă. Lunca trebuie să aibă pe puţin douăzeci de deseatine, cât despre iarbă, creşte atâta că ai putea vinde în fiecare an pentru mai mult de o sută de ruble fân, mai cu seamă dacă-i adevărat, cum spune lumea, că vine un regiment de cavalerie la Gadeaci.

— Cum să nu ştiu, mătuşică? Iarba-i foarte bună acolo.

— Ştiu şi eu că-i foarte bună. Dar mai ştii tu că de drept tot pământul acela e-al tău? Ce te zgâieşti aşa la mine? Ascultă, Ivan Feodorovici: îţi mai aduci aminte de Stepan Cuzmici? Dar ce te-ntreb eu? Pe vremea aceea erai aşa de mic că nici nu-i puteai rosti numele. Auzi întrebare! Mai ţin minte că atuncea când am venit la voi în postul crăciunului, te-am luat în braţe şi era cât pe ce să-mi strici toată rochia. Noroc c-am avut timpul să te trec în braţele Matrionei, doica ta. Uricios mai erai! Dar las-o pe asta. Tot pământul, care-i dincolo de hotarul nostru, şi chiar şi satul Hortâşce, era al lui Stepan Cuzmici. Trebuie să-ţi mai spun că pe când nu sosiseşi încă pe lume începuse să vină la maică-ta, ce-i drept numai în lipsa lui tată-tău, şi n-o spun ca s-o vorbesc de rău, cu toate că răposata – Dumnezeu s-o ierte – s-a purtat totdeauna nedrept cu mine. Dar las-o pe asta. Ce-a fost a fost, nu mă priveşte. Stepan Cuzmici ţi-a făcut danie cu zapis113 – moşia despre care ţi-am vorbit. Între noi fie vorba, răposata maică-ta era o femeie foarte ciudată. Nici dracul – Doamne iartă-mă – n-o putea pricepe. Numai Dumnezeu ştie unde o fi băgat ea hârtia. Eu una cred că trebuie să fie la holteiul acela de Grigori Grigorievici Storcenco. Şmecherul de borţos a pus mâna pe toată moşia. Pun rămăşag pe tot ce vrei că el a sfeterisit114 zapisul.

— Dragă mătuşică dă-mi voie să te întreb: Storcenco ăsta n-o fi acela pe care l-am cunoscut la staţia de poştă?

Şi Ivan Feodorovici îi povesti cum îl întâlnise.

— Cine ştie? răspunse mătuşica după un răstimp de gândire. Poate să nu fie ticălos. Nu-i decât o jumătate de an de când s-a mutat în sat şi nu poţi cunoaşte un om aşa de repede. Am auzit că bătrâna, maică-sa, ar fi o femeie cu cap şi că-i mare meşteră la murat castraveţii. Slujnicele ei ştiu să ţeasă scoarţe foarte frumoase. Dar cum spui că s-a purtat prieteneşte cu tine, ce-ar fi să te duci la dânsul? S-ar putea ca bătrânul păcătos să aibă mustrări şi să-ţi înapoieze ceea ce nu-i al lui. Te-ai putea duce cu nadişanca, numai că dracii de copii i-au scos toate ţintele scaunului din spate, aşa că trebuie să spun lui Omelco să prindă bine pielea la loc.

— La ce, mătuşică? Iau mai degrabă căruţa cu care te duci dumneata la vânat.

Aşa s-a isprăvit convorbirea.