IV.Prânzul.

Ivan Feodorovici a intrat în satul Hortâşce la vremea prânzului. În faţa conacului îl cuprinse sfiala. Casa lungă nu era acoperită cu stuf ca la mulţi dintre moşierii din împrejurimi, ci avea acoperiş de şindrilă. Cele două hambare din curte erau de asemeni cu acoperişuri la fel, iar poarta era de stejar. Ivan Feodorovici era întocmai ca un filfizon care, venit la un bal, oriunde îşi aruncă ochii, vede oameni mai bine îmbrăcaţi ca el. Din respect îşi opri căruţa lângă unul dintre hambare şi porni pe jos până la cerdac.

— Aa! Ivan Feodorovici! strigă grăsunul de Grigori Grigorievici care umbla prin curte cu surtucul pe el, dar fără cravată, jiletcă şi pacheşte. Se vede treaba însă că îmbrăcămintea, atâta cât o avea tot îi stingherea trupul gras, căci sudoarea curgea de pe el şiroaie.

— Parcă spuneaţi că îndată ce vă vedeţi mătuşica o să veniţi. de ce n-aţi venit? Aceste spuse, buzele lui Ivan Feodorovici se întâlniră din nou cu perniţele ştiute.

— Am fost prins cu treburile gospodăriei… Am venit la dumneavoastră pentru o clipă, la drept vorbind, c-o treabă…

— Pentru o clipă? Nu se poate una ca asta! Măi băiete! strigă burduhănosul şi din bucătărie ţâşni afară acelaşi băietan cu svitca căzăcească. Ia spune-i lui Casian să-nchidă repede poarta. Auzi, tu? Să-nchidă bine. Iar caii boierului să-i deshame numaidecât. Poftiţi în casă. Aicea-i aşa de cald că mi-e cămaşa leoarcă.

Cum intră în odaie Ivan Feodorovici se hotărî să nu piardă vremea degeaba şi cu toată sfiala lui, s-o ţină una, cu dârzenie.

— Mătuşica a avut onoarea… să-mi spună că actul de danie al răposatului Stepan Cuzmici…

E greu să-ţi închipui acreala care se zugrăvi pe faţa lată a lui Grigori Grigorievici la auzul acestor cuvinte.

— N-aud nimic! răspunse el. Trebuie să ştiţi că mi-a intrat un gândac în urechea stângă. Blestemaţii de caţapi au obiceiul să crească gândaci în izbele lor. Nu-i pană care să poată zugrăvi acest chin. Tare m-a mai gâdilat. M-a scăpat o babă, cu cel mai obişnuit leac…

— Voiam să vă spun… îndrăzni să-l întrerupă Ivan Feodorovici, când văzu că Grigori Grigorievici voia cu tot dinadinsul să schimbe vorba, că testamentul răposatului Stepan Cuzmici aminteşte, cum să zic, de un act de danie… după care mi se cuvine…

— Ştiu, asta a avut timpul să v-o vâre în cap mătuşica domniei voastre. Da-i o minciună! Zău că-i o minciună. Unchiul meu n-a făcut nici un fel de act de danie, deşi e drept că testamentul vorbeşte de un act de danie. Dar unde-i actul? Nu mi l-a înfăţişat nimeni. Asta v-o spun pentru că vă doresc sincer binele. Zău că-i o minciună!

Ivan Feodorovici tăcu, gândindu-se că poate într-adevăr să fie numai o închipuire a mătuşică-si.

— Uite şi pe mama cu surorile mele, spuse Grigori Grigorievici. Asta înseamnă că masa-i gata. Să mergem.

Şi zicând acestea îl târî de mână pe Ivan Feodorovici într-o odaie unde erau puse pe masă votcă şi fel de fel de gustări.

Odată cu ei a intrat în odaie o bătrână mărunţică semănând cu o cană de cafea, acoperită cu boneţică, însoţită de două domnişoare, una cu părul bălai, alta cu părul negru. Ivan Feodorovici, ca un cavaler bine crescut ce era, se apropie mai întâi de mâna bătrânei, apoi de mânuţele celor două domnişoare.

— Mamă, acesta-i Ivan Feodorovici Şponca, vecinul nostru.

— Spuse Grigori Grigorievici.

Bătrâna se uită ţintă la Ivan Feodorovici, sau poate i s-o fi părut numai. Bătrâna era de altfel întruchiparea bunătăţii. Părea că e gata să-l întrebe pe Ivan Feodorovici: câţi castraveţi aţi pus la murat pentru la iarnă?

— Aţi băut votca? întrebă ea.

— Pesemne că n-ai dormit bine astă-noapte, mamaie, spuse Grigori Grigorievici. Cine mai întreabă un musafir dacă a băut? Matale pofteşte-l să ia. Dac-am băut sau nu, asta-i treaba noastră. Ivan Feodorovici, spune-mi rogu-te, care îţi place mai mult? Cu buruieni sau curată? Dar tu, Ivan Ivanovici, ce stai? întrebă Grigori Grigorievici, întorcându-se, şi Ivan Feodorovici îl văzu pe Ivan Ivanovici apropiindu-se de votcă. Ivan Ivanovici purta o haină cu poale lungi, c-un guler foarte mare care sta ţeapăn, acoperindu-i ceafa în întregime, aşa că capul îi şedea în el ca-ntr-o brişcă.

Ivan Ivanovici se apropie de votcă frecându-şi mâinile, se uită binişor la păhărel îşi turnă votca, ridică păhărelul în zare, îşi umplu dintr-o sorbitură gura cu votcă, dar n-o înghiţi decât după ce-şi clăti bine gura cu ea, luă o bucăţică de pâine şi nişte hribi marinaţi şi se adresă lui Ivan Feodorovici:

— Nu cu Ivan Feodorovici, adică cu domnul Şponca, am cinstea să vorbesc?

— Întocmai, răspunse Ivan Feodorovici.

— Aţi binevoit să vă schimbaţi foarte mult de când v-am cunoscut. Apoi eu vă ţin minte de pe când eraţi atâtica, spuse Ivan Ivanovici şi arătă cu palma cam la un arşin de podea. Răposatul tatăl dumneavoastră – Dumnezeu să-l ierte – a fost un om rar. Avea întotdeauna harbuji şi zemoşi cum nu se mai află azi nicăieri, uite şi aici. – urmă el, luându-l la o parte. – au să ne dea zemoşi. Da-ce fel de zemoşi? Nici nu-ţi vine să te uiţi la ei. Mă credeţi, stimabile, că avea harbuji. – spuse el cu un aer tainic, desfăcându-şi braţele de parc-ar fi vrut să cuprindă un trunchi gros. – zău că aşa de mari.

— Poftiţi la masă, spuse Grigori Grigorievici, luându-l pe Ivan Feodorovici de braţ.

Intrară cu toţii în sufragerie. Grigori Grigorievici se aşeză la locul lui obişnuit în capul mesei, punându-şi un şervet cât toate zilele, care îl făcea să semene cu eroii zugrăviţi pe firmele bărbierilor. Ivan Feodorovici se aşeză roşind pe locul ce i se arătă, în faţa celor două domnişoare, iar Ivan Ivanovici nu întârzie să ia loc lângă dânsul, bucurându-se din suflet că avea cui să-şi împărtăşească cunoştinţele.

— Ivan Feodorovici, rău aţi făcut c-aţi luat târtiţa, i-a spus bătrâna, pe când un fecior, în frac cenuşiu cârpit cu un petic negru, îi înfăţişa un taler. Asta-i curcă. Luaţi mai bine spinarea.

— Mamaie, nu te-a rugat nimeni să te amesteci, a spus Grigori Grigorievici. Fii dumneata sigură că musafirul ştie ce să ia. Ivan Feodorovici, luaţi o aripioară, sau bucata astalaltă şi mai luaţi şi rânza. Dar de ce aşa puţin? Mai luaţi un picioruş. Tu, ce stai cu talerul şi căşti gura? Roagă-l! Pune-te în genunchi şi spune numaidecât: „Ivan Feodorovici, luaţi, vă rog, picioruşul.”

— Ivan Feodorovici, luaţi, vă rog, picioruşul! urlă feciorul, îngenunchind cu talerul în mână.

— Hm! Ce fel de curci or mai fi şi astea! făcu Ivan Ivanovici destul de tărişor şi cu o căutătură plină de dispreţ, întorcându-se către vecinul lui. Aşa trebuie să arate o curcă? De-aţi vedea curcile mele! Vă încredinţez că nu-i una singură care să nu fie de zece ori mai grasă ca asta. Mă credeţi, domnul meu, ţi-e scârbă să le vezi plimbându-se prin curte, aşa-s de grase…

— Minţi, Ivan Ivanovici, zise Grigori Grigorievici care auzise cele spuse.

— Vreau să vă spun, urmă Ivan Ivanovici către vecinul său, prefăcându-se că nu aude ce-i spune Grigori Grigorievici, că anul trecut, când le-am trimis la Gadeaci, mi s-au dat cincizeci de copeici pe bucată, dar n-am vrut să iau…

— Ivan Ivanovici, eu îţi spun că minţi, îi zise Grigori Grigorievici mai tare şi silabisind cuvintele, ca să fie mai bine auzite.

Dar Ivan Ivanovici, ca şi cum asta nu l-ar fi privit, urmă cu glas mai scăzut:

— Da, domnule, n-am vrut să iau. Nici un moşier din Gadeaci…

— Ivan Ivanovici, eşti un prost şi nimic altceva, spuse tare Grigori Grigorievici. Ivan Feodorovici ştie asta mult mai bine ca tine şi desigur că n-are să te creadă.

Ivan Ivanovici se supără de-a-binelea şi, în tăcere, începu să înfulece din curcă, cu toate că nu era aşa de grasă ca acelea la care ţi-era scârbă să te uiţi.

Un timp zăngănitul cuţitelor, lingurilor şi farfuriilor înlocuiră vorbele, dar peste toate, covârşitor, se auzea Grigori Grigorievici sugând măduva dintr-un os de miel.

— Aţi citit, întrebă Ivan Ivanovici după o lungă tăcere, scoţându-şi capul din brişcă lui şi îndreptându-l către Ivan Feodorovici. Aţi citit cartea „Călătoria lui Corobeinicov la locurile sfinte”? E o adevărată desfătare pentru suflet şi inimă! Acum nu se mai tipăresc cărţi ca asta. Îmi pare foarte rău că nu m-am uitat să văd anul.

Auzind că-i vorba despre o carte, Ivan Feodorovici începu să şteargă cu multă râvnă sosul din farfurie.

— E uimitor când te gândeşti, domnul meu, că un simplu târgoveţ a străbătut acele locuri. Peste trei mii de verste! Pesemne că Dumnezeu însuşi l-a învrednicit să ajungă până în Palestina şi la Ierusalim.

— Vasăzică dumneavoastră spuneţi că a fost şi la Ierusalim?

— Întrebă Ivan Feodorovici care auzise multe despre Ierusalim de la una dintre ordonanţele lui.

— Despre ce vorbiţi, Ivan Feodorovici? întrebă Grigori Grigorievici de la celălalt capăt al mesei.

— Eu, propriu zis, am avut prilejul să iau cunoştinţă că sunt ţări îndepărtate pe lumea asta, răspunse Ivan Feodorovici foarte mulţumit că izbutise să rostească o frază atât de lungă şi întortocheată.

— Nu te potrivi la el Ivan Feodorovici, spuse Grigori Grigorievici fără să fi auzit bine ce-i spusese celălalt. Minte întruna.

Între timp masa se isprăvise. Grigori Grigorievici trecu în odaia lui ca să mai sforăie puţin, cum îi era obiceiul, iar oaspeţii s-au dus în urma bătrânei şi a domnişoarelor în salon unde, aceeaşi masă pe care lăsaseră votca când s-au dus să mănânce, se acoperise ca prin farmec cu farfurioare cu tot felul de dulceţuri şi farfurii cu harbuji, zemoşi şi vişine.

Lipsa lui Grigori Grigorievici se simţea în toate. Gazda devenise mai vorbăreaţă şi, fără să fie rugată, începu să dea la iveală tot felul de secrete privind felul în care se face pistilul şi cum se usucă perele. Până şi domnişoarele prinseseră glas. Dar cea bălaie, care părea să fie cu şase ani mai tânără ca soră-sa, care arăta ca de vreo douăzeci şi cinci de ani, era mai tăcută. Cel mai mult însă vorbea Ivan Ivanovici care îşi dăduse drumul, sigur fiind că nu mai are cine să-l întrerupă şi să-l încurce. A vorbit de castraveţi, de semănatul cartofilor, de cumpătarea oamenilor de altădată – cu care cei de acum nici n-aduc – şi despre faptul că, cu vremea, deşteptându-se treptat, oamenii au ajuns să născocească lucrurile cele mai uimitoare. Într-un cuvânt era un om din tagma acelora gata să vorbească oricând despre orice. De se vorbea despre lucruri însemnate sau de cele sfinte, Ivan Ivanovici suspina după fiece vorbă, clătinând uşor din cap; de se vorbea de ale gospodăriei, îşi scotea capul din brişcă sa şi în schimonoselile feţei lui puteai citi cum trebuie să faci cvas de pere, cât de mari erau zămoşii de care s-a pomenit şi cât de grase erau gâştele din curtea lui.

În sfârşit, către seară, Ivan Feodorovici izbuti cu greu să-şi ia rămas bun. Dar cu toate că se lăsa uşor înduplecat şi cu toate că l-au poftit cu toţii să mâie peste noapte acolo, a stăruit în hotărârea lui şi a plecat.