Capitolul cinci.

ÎN SATUL RĂSFIRAT PE VALE CÂNTAU PENTRU A DOUA OARA cocoşii. Bătrânul tresări ca la un semn venit de pe altă lume. Grăunţele de nisip din clepsidra nopţii se scurgeau grăbit către zi. Cercetă o vreme straiele întunericului, scutură cu acelaşi gest pipa şi apoi o aprinse, puse în mişcare negul de pe nas şi păru atent numai la ţipătul unei păsări de noapte. Constată, mai mult pentru sine. „Piţimpărătuşul. Pasărea omului. Mâine ies la drum şi la cărare şerpii. Două zile mai aparte au ei în an, când ies într-un noroc la întâlnirea cu omul. Asta e a doua.” Momeala ademenitoare, dar cei trei păstrau tăcerea. Teofanei tare îi mai dădea ghes inima să lămurească povestea asta cu ieşirea şerpilor la drum, însă îşi propusese să sfideze, prin tăcere, tăcerea băieţilor, gândind că pentru chestia cu cele două zile şi cu piţimpărătuşul va mai fi vreme. De acum şi ea se prinsese la cursele şi momelile Şerpelui Roş. Bunăoară, adineaurea întrerupsese istorisirea, lăsând uşa curiozităţii deschisă numai atât cât să te perpeleşti de nerăbdare, strecurând, nu fără un dichis anume, vorbele „. Grijile nu vrură să uite ele de mine”. Nu cumva.

Toader Berian îi cercetă pe rând, ca şi când ar fi dorit să se convingă dacă merită să-şi mai răcească gura ori ba. Ei, Teofanei, îi zâmbi cu înţeles, semn că iarăşi i-a descifrat gândurile.

— Aşadar, grijile şi necazurile se ţineau scai de mine. Le uitam eu, mă căutau ele, mă părăseau ele, le găseam eu. Pretorul de la Porolissum, Tiberius Maximus, căruia îi cântam în strună şi îi zâmbeam ca unei codane, deşi tare aş fi avut poftă să-l strâng de grumaz, făcu semn oşteanului să spună ce era de spus, fiindcă el avea toată încrederea în noi. Noi, la ospăţul acela, eram eu şi hangiul Zebal, acesta din urmă o prea plăcută tovărăşie la petrecerile mari. Mă mai mir şi astăzi cum nu am scăpat cupa din mână de surpriză, iar Zebal cum de nu s-a înecat cu gluma pe care tocmai o spunea privitor la firea iazigului, dacului şi romanului. Cohorta pe care o comanda, şi care număra aproape efectivul complet, lucru rar pentru trupele staţionate în Dacia, pusese mâna, într-o ambuscadă pe valea de sus a Fenesului, pe două păsări rare, adică, dacă nu cumva se înşela, şi era sigur de asta, pe odraslele acelui răzvrătit din septentrion ce se cheamă Ortis Decibalu şi se socoate vlăstar regesc. Tiberius Maximus bău cupa lacom, până la fund, şi îşi lovi palmele cu încântare de parcă l-ar fi prins pe Zeus de picior. Eu avui senzaţia că am fost străpuns în inimă cu o ţepuşă, în vreme ce Zebal căscă ochii ca un cerb lovit cu securea între coame, însă îi acoperi cu oala de mied care greşi direcţia şi îl făcu să îşi piardă graiul o bună bucată de vreme. Tot acel crainic al Furiilor şi al Belonei îl vestea pe Maximus că a doua zi avea să sosească în tabără strălucitul Legatus Augusti pro praetore, Macrinus Flavius, pentru a hotărî la faţa locului dacă se cuvine să încline sorţii către război sau către înţelegere cu dacii costoboci, septentrionali şi carpi pe care, gândea domnia-sa, numai nepriceperea şi asprimea unor slujbaşi îngâmfaţi îi adunase în tabără de luptă. Iată că îmi era dat să mai aud şi cuvinte bune după un puhoi de veşti rele, trimise mie de un geniu neprielnic. Am mai întârziat cât să ascult dispoziţia lui Tiberius Maximus ca prinşii să fie legaţi de doi pomi în mijlocul taberei de corturi şi păziţi cu străşnicie. „De sunt cu adevărat fiii acelui lup viclean ce se cheamă Ortis, ar putea să se facă nevăzuţi şi prin gaură de şarpe. Grijiţi să nu plătiţi cu capul, tu şi toţi oamenii cohortei tale, comandante! Îi ameninţă el cu maxilarele încordate de o mare tensiune nervoasă şi cu ochii împânziţi de sânge. Mâine, cel mai târziu, voi împlini jurământul şi răzbunarea pentru care am trăit în toate zilele de la moartea ruşinoasă a părintelui meu încoace!”, mai şopti el numai pentru sine, dar cu atâta ură încât m-am cutremurat, gemenii fură legaţi în curele de doi paltini singuratici, parcă anume pentru o treabă ca aceasta crescuţi acolo, drept în mijlocul taberei de corturi şi a umbrarelor pe care din te miri ce le ridicaseră oştenii. O mulţime dintre cei fără treabă căscau gura şi se minunau ca de nişte arătări de pe alte tărâmuri. Aşezaţi faţă în faţă, la câţiva paşi depărtare, Dacis şi Ortis păreau a nu se sinchisi de interesul pe care îl stârneau romanilor, fără să ştie că mulţi dintre aceştia mai aveau vie amintirea chipurilor şi faptelor celor rămaşi ca nişte eroi în beznele anilor şi ale memoriei. Mă apropiai şi eu, atât cât îmi permitea condiţia de străin care nu trebuia să caşte ochii cu prea vădită curiozitate. Mi s-a părut că unul dintre ei, cel oacheş, tresare şi mă urmăreşte cu privirea. Mi se păruse, pentru că, iată-i nepăsători şi neclintiţi ca şi când ar fi fost ciopliţi în lemn ori în piatră. Straja era formată de doi oşteni sprijiniţi în suliţe, fiecare aşezat în faţa câte unuia dintre gemeni. Nici măcar în leagăn nu îi văzusem pe fiii lui Ortis şi ai Arciei. Acum le cercetam cu răbdare şi cu un fel de dor al trecutului şi timpurilor bune, chipurile, pe care nu se citea nici teama, nici îngrijorarea, nici supărarea, nici nimic. Erau leiţi celor din tinereţile mele, Dacis şi Ortis, ultimul cu ceva, ceva mai oacheş. Luaseră totul, absolut totul de la cei pe care îi repetau, nemurindu-i şi astfel, în afara ochilor care, suflaţi cu grăunţe de aur, erau ai Arciei. În apropiere, oştenii din aceeaşi cohortă, care, de fapt, îi capturase, jucau zaruri şi pălăvrăgeau despre câte toate, dar mai ales despre apropiata confruntare cu dacii de peste limes, cărora în ultimele zile li se alăturaseră şi cei din provincie, nemulţumiţi de lăcomia colonilor, veniţi ca nişte păsări de pradă să facă neapărat avere, şi a magistraţilor însărcinaţi cu dările, care le luau bieţilor oameni şi cenuşa din vatră. Din vorbele lor se înţelegea că privesc cu simpatie pe cei nedreptăţiţi, ba unul, aproape veteran după înfăţişare, chiar prevăzuse că din pricina celor mari ar putea să se întoarcă vremurile tracului Spartacus. „Am uitat, zise unul cu o figură de dac de la Danubiu, cât bine ne-au făcut cei trăitori peste limes, care până mai ieri au stat neclintiţi ca un ţărm de piatră în care au izbit toate valurile.” „Chiar aşa! Întări înciudat tovarăşul de zaruri, privind cu simpatie la cei doi prinşi. Nu mai departe decât tatăl şi unchiul acestor flăcăi au ţinut, cu daca şi cu vorba înţeleaptă, liniştea, peste patruzeci de ani la răsărit şi septentrion, ca acum fiii lor să fie legaţi ca nişte hoţi de drumul mare!” „îi căinaţi degeaba, se zborşi un lungan cu faţa ca un uger înţărcat, da, da, degeaba, fiindcă şi-au căutat-o cu lumânarea. Cine, mă rog, i-a pus să treacă fără învoire limesul, să bată drumurile şi să samene zâzanie în loc să mai stea sub poalele mumei lor? Eu unul ştiu că nu!” „Păi şi ţie, roxolanule, îţi plac dacii ca buboiul pe nas. Pesemne ţi-or fi scărmănat prea des fraţii prinşi cu furtişaguri!”, se grăbi să-l pună la punct un bărbat între două vârste, care ştia să şi piardă la zaruri dar să şi stârnească hazul. Roxolanul, atins la loc slab, nu se lăsă. De unul ca tine, tracule, nu m-aş mira să aflu că i-ai făcut scăpaţi.„ „Mie băiete, să nu-mi umbli cu d-astea, că te crestez să te cunoască maică-ta şi pe aia lume! Ai fi în stare, hai, ca la o adică să dai şi o vină ca asta pe mine. Mă tot mir ce geniu rău l-o fi sfătuit pe comandantul nostru să primească în cohortă un guşter ca tine. De rău ce eşti aş putea să jur că nu numai ochii ţi-s verzi, ci şi maţele. Ptiu, scârbă!„ şi scuipă la picioarele lui, sporind hazul. La rândul meu îl privii pe cel cu uger vineţiu în loc de obraz, ca să-l ţin minte. Aş mai fi rămas, fiindcă începuse să-mi placă, numai că timpul alerga, iar mie încă nu îmi venise nici o idee mai de doamne-ajută. Le-am făcut semn lui Zebal, Ceran şi Ariort să mă urmeze. Ne-am aşezat chiar pe prundişul apei gălăgioase, care ne acoperea vorbele, ne-am prefăcut că jucăm un joc de-al nostru, cu pietricele, ca să treacă timpul, şi ne-am sfătuit ce puteam face. Ariort era de părere să provocăm zarvă în toiul nopţii, ca şi când ar fi fost atacată tabăra şi, în învălmăşeala ce se va isca, să-i eliberăm pe gemeni. Îmi surâdea, numai că eram prea puţini pentru un plan ca acela. Zebal mă ispitea cu ideea să punem zeamă de somnoroasă, din aceea cu care linişteai caii când trebuiau tăiaţi de zâmbre, şi să adormim străjile. Ştiau ce păzesc, ce pedeapsă i-ar fi aşteptat şi nu s-ar fi atins atâtica de miedul nostru. Păcat de mied, zisei, întru dezamăgirea hangiului. „Să ne strecurăm în tabăra alor noştri şi împreună cu ei să eliberăm prinşii!„, propuse Ceran care, din păcate, nu mânuia mintea cum mânuia armele. „Asta chiar că nu se poate, i-am zis, îndulcind oarecât glasul. S-ar vărsa mult sânge, tratativele chiar că nu ar mai fi posibile.„ „Să aşteptăm sosirea lui Macrinus Flavius Sirus şi, cu daca la gât, să-l silim să-i elibereze!„ sugeră, încântat de idee, Zebal. „Da, e o soluţie, prietene, dar ultima şi nici prea sigură. Cine garantează că după ce îi sloboade din funii nu-i urmăreşte şi îi spânzură dimpreună cu noi? Mă gândeam la altceva.„ Au tresărit, aşteptându-se la o idee pe măsura faimei ce mi-o câştigasem cândva, şi deja se bucurau ca de un deznodământ fericit. Marile bucurii sunt scurte. „Iată, mă gândeam că poate un zeu prielnic va face la noapte ce nu putem face noi. Oricum, să ne căutăm culcuş pe aproape, ca să-l ajutăm de va fi nevoie. Hangiule, câţi denari de argint ai? Două pungi, zici? Hm! Puţin, dar destul să jucăm şi noi zaruri cu cei rânduiţi pentru paza prinşilor. Nu-i frumos să-ţi părăseşti de tot prietenii la cumpene ca acestea!„ Cunoşteam patima oştenilor pentru jocurile de noroc şi mai ales pentru jocurile cu zaruri şi arşice. Deşi jocul de zaruri era interzis oficial, nu de puţine ori îl practicau mascat ori făţiş chiar şi gradele superioare, începând cu centurionii şi ajungând până la paraeposiţi şi la legaţi augusti. În apropierea copacilor de care fuseseră legaţi gemenii creşteau câteva tufişuri de merişor. Lângă unul dintre acestea câţiva oşteni omorau timpul, cu aşa zisul joc al soldaţilor mercenari, un joc cu tăbliţă în pătrate şi cu piese colorate, având diferite valori, pe care le mişcau înainte şi înapoi, pe anumite direcţii, după cum cădea zarul, urmărind să ajungă mai repede la celălalt capăt, să facă prinşi ori să-l blocheze la colţuri. Jocul închipuia un fel de război. Stârnea interesul, dar nu şi patima, de aceea îmi închipuiam că soldaţii rânduiţi pentru pază l-ar schimba repede cu jocuri de arşice sau de zaruri de li s-ar fi dat prilejul şi le-ar fi oferit momeala cu chipul unui ageamiu ca mine, lipsit de abilitate, dar doldora de sesterţi şi denari. Am ales ca din întâmplare una din tufele ce împânzeau locul, nu prea aproape încât să dăm de bănuit, dar nici prea departe ca să nu atragem atenţia, am întins binişor pătura cu care mă acopeream noaptea şi am pus la vedere şi îndemână două purcoaie de sesterţi. Miza am stabilit-o cu voce tare, încât romanul cu gradul de sutaş, sub porunca căruia se aflau ceilalţi zece, ciuli imediat urechile. Eram un jucător dibaci şi norocos. Zebal nu era cu nimic mai prejos. În tinereţe, la hanul de la Subcetate, am petrecut multe seri împreună jucând pe sume mici până la ceasul hotărât să ieşim în calea vântului. Nu trebuia să-mi destăinuiesc gândurile. Pricepuse cam ce urmăresc şi se antrenă în joc cu atâta patimă încât oferea plăcerea unui adevărat spectacol. Se căina, blestema, descânta zarul, afurisea paharul cu care arunca, ameninţa cifrele care nu voiau să se arate, făcea un tărăboi încât atrase până şi atenţia gemenilor, care, recunoscându-l, îl onorară cu o privire încărcată de dispreţ. Realizasem de trei ori la rând câte un senio, adică cifra şase la toate trei zarurile, înjumătăţindu-i grămăjoara de arginţi puşi la vedere. După un ceas jucam cu atâta patimă încât detaşamentul de pază, în frunte cu căpetenia, se aşeză lângă pătura noastră, prinşi într-atâta încât se putea crede că fiecare a mizat şi fiecare îşi aşteaptă norocul. Jocul devenea palpitant. La dreapta mea se strânseseră trei pungi rotofeie de sesterţi. Zebal, sărăcit, cu o privire care ar fi putut să mă ardă ori să mă sfâşie, puse pe pătură zece denari strălucitori, deodată cu un torent de înjurături şi blesteme. Parcă eram înţeleşi. Norocul se îndepărtă, ca speriat, de la mine. Deşi era lună şi senin, întunericul nu-mi mai îngăduia să urmăresc zarurile. Cele trei grămezi ademenitoare trecuseră pe nesimţite în cealaltă parte. Zebal jubila, nemaiprididind să aducă laude Zeilor şi să-şi fericească Parcele, într-un spectacol de pantomimă demn de cel mai cunoscut mim la Roma. L-am acuzat că trişează. El s-a jurat, ameninţând că, după încă o jignire ca aceea, îmi scoate maţele. Am refuzat să mai joc, dând vina pe lumina puţină şi pe ghinion. Zebal mă făcu laş, oferindu-mi un sfert din grămada de arginţi, cu condiţia să continui şi să-mi pun calul drept miză. Nu şi nu, fiindcă vrăjile lui îmi speriaseră norocul! Apoi, lumina, lumina aceea! Gradatul se oferi să facă lumină, cu condiţia ca Zebal, pe care îl urmărise şi care juca mai mult decât prost, să se joace, la aceeaşi miză, cu el. Un soldat aduse, la poruncă, cele două torţe care luminau locul unde fuseseră legaţi gemenii şi jocul reîncepu cu patimă. Norocul îmi surâdea. Totul părea să iasă după planurile mele. Zebal devenise parcă alt jucător Făcea mai puţină gălăgie şi câştiga miză după miză. Peste un ceas îngâmfatul sutaş pierdea solda, calul cu harnaşamentul, un pumnal de Siria, paharul de aruncat zaruri, făcut din argint şi bătut cu pietre rare. Asfinţise luna. Se înstăpâni întunericul. Venise momentul ca Zebal să piardă. Soldaţii suferiseră alături de gradatul lor, iar acum se bucurau pentru norocul întors pe neaşteptate. Zebal tuna şi fulgera, încropind din cuvinte un mesaj pentru gemeni, dintr-un fel de joc pe care noi îl scornisem în tinereţe. Dacă Ortis l-a transmis cumva fiilor săi, aveam noroc. Presărat din sudalme, blesteme, ziceri şi invocaţii, cuvintele se rostuiau în înţeles, repetându-se de câteva ori, alcătuind mesajul: „Zebal şi Viezure sunt norocul vostru; dezlegaţi, staţi aşa, până ce el se întoarce printre noi; când dau de trei ori senio, vă faceţi nevăzuţi.„ Trebuia să acţionez repede şi exact. Cea mai mică greşeală ne-ar fi primejduit la toţi viaţa. A doua zi am fi atârnat şi noi în ştreang alături de gemeni, poate chiar într-o cracă a pomilor de care sunt legaţi ei acuma. Planul mi se părea atât de bun încât în înfăptuirea lui puneam şi oarecare trufie. De mic deprinsesem arta furişării, încât puteam surprinde prepeliţa în cuib şi iepurele în culcuşul său. A fost primul lucru învăţat temeinic de la tatăl meu şi puteam să-i fiu, chiar şi numai pentru atâta, recunoscător. Furaţi cu toţii de joc, soldaţii nu sesizară defel dispariţia mea. E drept că şi Zebal se întrecea pe sine, oferind un spectacol demn de marii actori greci. În vremea aceasta eu mă târam pe burtă către copacii unde fuseseră legaţi gemenii, atingând pământul numai cu degetele de la mâini şi cu vârfurile moi ale toloboţilor. Nu îmi pierdusem deprinderea, căci, iată, nici o frunză nu foşnea, nici un vreasc nu mă da de gol, numai că nu ştiam cât o să mă ţină puterile, un târâş ca acela nefiind la îndemâna unui flăcău tânăr, darmite la a unuia de anii mei. Dam iarba la o parte, înlăturam uscăturile, căutam şerpeşte întunecimea tufişurilor. Înaintam ca un melc şi îmi luasem chiar nădejdea că voi mai ajunge la acel capăt de drum. Gemenii erau legaţi la mică distanţă unul de celălalt. Privind dinspre locul unde se juca zaruri, copacii se găseau spre dreapta, iar lumina făcliilor ajungea puţină până aici. În preajma lor se mai găsea un singur străjer; celălalt, atras de joc, îşi părăsise pas cu pas locul. Cel rămas privea când către locul de unde se auzea un prea frumos spectacol de cuvinte, lămuritoare pentru cursul jocului, când la prizonieri. Ajunsei chiar în spatele copacului de care fusese legat geamănul mai măsliniu, dar nu puteam acţiona. Păru că Zebal îmi cunoaşte încurcătura, fiindcă îşi blestemă împuţitul de noroc şi aruncă în joc o miză atât de mare încât împietri exclamaţiile celorlalţi pe buze: „Zece monede de aur! Strigă el, contra armelor şi insignelor tale, romanule!" Paznicul uită de orice prudenţă şi făcu vreo zece paşi către locul acela, nevenindu-i a crede cele auzite, destul însă ca eu să mă ridic precum o pisică sălbatică să tai legăturile. Inima îmi bătea mai, mai să spargă coşul pieptului. Dacă cei doi ar fi încercat să fugă, cum ar fi şi fost normal, eu eram pierdut fără nici o nădejde. Avusei noroc. Jocul de cuvinte fusese bine înţeles, fiindcă gemenii, deşi liberi, nu se clintiră. Am mai avut timp să mă fac iarăşi una cu pământul în întunericul sporit de pâlpâitul intermitent şi din ce în ce mai palid al celor două torţe. Cu aceeaşi grijă mă furişai lângă pătura mea, pe care norocul se plimba când la un capăt, când la altul. Prinse iarăşi a câştiga hangiul şi, ca să-mi fac simţită prezenţa, îi oferii romanului paharul meu de aruncat, asigurându-l că mie mi-a adus întotdeauna noroc. Darul i se păru ademenitor, căci îl acceptă imediat şi tot imediat prinse a câştiga din nou. Abia când îl uşură pe Zebal de două pungi şi pe mine de una, tocmai la ceasul când urmau să fie schimbate străjile, descoperiră cu uimire că prinşii se făcură nevăzuţi de parcă înşişi Zeii i-au înălţat la cer. S-a dat alarma, s-au făcut cercetări. Noi eram în afară de orice bănuială. Cu toţii ne-am petrecut timpul lângă ei fără să ne depărtăm o clipă măcar. Ne-am învelit în pături şi am adormit ca scăldaţi, chiar pe locul acela. Tabăra fierbea din două pricini: dispariţia prinşilor şi apropierea suitei lui Macrinus Flavius Sirus, legatus imperial pentru toată Dacia, însoţit de Marcius Statius Priscus, comandantul Legiunii XIII Gemina, şi de alţi înalţi magistraţi ai provinciei. Aveam sufletul uşor şi inima veselă, deşi greul pentru mine abia acum începea. Pe gemenii lui Ortis îi ştiam liberi, iar asta îmi era de ajuns ca să zic: viaţa e întotdeauna frumoasă şi oricum trebuie trăită, şi să-i cer lui Zebal plosca plină cu mied.