Capitolul patru.

BĂTRÂNUL TOADER BERIAN, PORECLIT ŞERPELE ROŞ, OFTĂ CA la capătul unui anevoios urcuş. Urcuşul era numai efortul de a se smulge din mrejele unei istorisiri pe care nu o depăna, ci o trăia cu întreaga lui fiinţă, şi pe care ascultătorii o receptară din unghiuri şi cu motivaţii diferite. Teofana, deşi băieţoasă din fire, se arătase mai puţin interesată de acea palpitantă şi sângeroasă ciocnire dintre două grupuri de forţă diferită. Nici măcar pedepsirea tâlharilor după legile nescrise ale pământului nu o mişcase cine ştie cât. Nu era de mirare. Bunăoară, chiar la şcoală se arăta o fiinţă scurmată de curiozităţi aparte decât ale colegilor săi, surprinzându-l de multe ori şi pe profesor cu întrebări neaşteptate care, spre nenorocul ei, unora li se păreau nişte mascate obrăznicii. Acum, ei bine, o interesară nu întâmplările dramatice prin care treceau eroii, cât motivele care au favorizat dezordinea dintr-o ţară ce se numea Dacia Felix şi felul în care se organizau cetele de tâlhari. Dacă urmaşul lui Hadrian era un împărat pios, zicea ea, de ce nu îngăduia dacilor pribegiţi să se înapoieze la vetrele lor, mai cu seamă la vremuri de cumpănă, când Imperiul era ameninţat în Provinciile Dunărene de către neamurile sarmatice şi germanice? Unirea dacilor şi colonilor din Dacia Romană cu fraţii lor de peste limes: carpii, costobocii şi Dacii Mari ar fi reprezentat o forţă de temut aici, la fruntariile de miazănoapte şi de răsărit ale Imperiului, ba chiar şi împingerea limesului până la graniţele naturale dintre apele Tissiei, Danastrului şi ale Pyretului de nord. Multe alte lucruri de cârmuire şi organizare erau neclare pentru ea: de ce, spre pildă, fetele trebuiau să călătorească, primejduindu-şi viaţa, pe drumuri nesigure, când la fel de bine puteau şedea frumuşel acasă, neavând nici şcoli de urmat, nici slujbe de făcut; apoi, ce fel de legi erau acelea care îngăduiau omului să îl robească pe semenul său, ba chiar să-i hotărască fără nici o judecată viaţa şi moartea, iară el, Toader Berian, care cunoscuse şi o lume mai dreaptă şi mai bună, de ce n-a cătat să le oblească cât de cât; o mai frământa dacă pe Apa Marisului navigau cu adevărat vase de transport şi cum se explică faptul că aceeaşi apă e numai meandre prunduri şi smârcuri acum.

În schimb, cei doi băieţi, Bogdan şi Cosmin, se lăsaseră cu totul furaţi de întâmplările prin care trecuseră ortacii lui Viezure ca şi cele pe care aveau să le mai trăiască în călătoria lor către Ampelum şi Apulum, pe vestitul Drum al Aurului. Pe ei îi mai interesau caii, armele, tacticile şi strategiile de luptă, ascunzişurile hoţilor şi câte altele de acest fel.

La toate deodată Toader Berian nu putea răspunde. Multe nici nu aveau răspuns lămuritor, fiindcă atunci, în cealaltă viaţă, în care ajunsese întâmplător, nici nu îşi pusese asemenea întrebări, totul părându-i-se drept şi normal din moment ce, părăsit de o a doua memorie, o altă lume mai bună ca aceea nici că mai cunoscuse. O vreme tăcu. Tăcu mai mult decât o făcuse până acum, căutând şi răgazul să-şi aprindă pipa şi să-şi rânduiască cât de cât gândurile. Băieţii prinseră a se îngrijora cu bănuiala că istorisirea ar putea să se încheie aici, deci nici la jumătatea drumului ei măcar, iar de asta nu putea fi vinovată decât Teofana care, orice s-ar spune, nu-i decât o fată şi pune întrebări de toată mirarea. La rândul ei îşi găsise vinovaţii, considerându-i pe băieţi nişte uşuratici preocupaţi numai de capcane, urmăriri şi bătăi.

Era ceasul târziu al nopţii, fiindcă se simţea cum se aspreşte aerul şi cum cade roua, căreia bătrânul îi zicea Hrana Zeilor. De mirare cât de repede trecătoare se arăta noaptea aceea, care, mai ştii? Poate că nici nu ajungea cât să fie dusă povestea până la capăt.

Cel cu poreclă de mirare îşi mângâie negul mişcător de pe vârful nasului, aşa cum ai răsuci o antenă în căutarea unor lungimi de undă, scutură apoi cu bătăi uşoare în podul palmei scrumul din pipa de lut şi imediat le împrăştie temerile, pregătindu-se să istorisească. Ba, mai mult, lega firele în aşa fel încât să-i mulţumească pe toţi trei.

— Aş putea să vă fac voia, începu bătrânul, judecând cât de cât lucrurile şi cu gândirea mea de atunci, dar şi cu cea de astăzi. O să vă fie de mirare dacă vă zic că unele dintre faptele şi purtările noastre de acum, demne de laudă, pe atuncea erau nepotrivite şi judecate cu asprime. Bunăoară, răzbunarea lui Ariort, judecată cu mintea şi experienţa mea de acum, îmi pare, ca şi vouă, o monstruozitate vecină cu a fiarelor sălbatice, la care s-ar fi cuvenit să mă împotrivesc; atunci, însă, mi s-a părut firesc ca un tâlhar mai crud decât o fiară să primească răsplată pentru faptă, ba încă mi s-a părut puţin, gândind că era nu numai un tâlhar fioros, fără nimic omenesc şi sfânt, ci şi un iazig, deci duşmanul de moarte al neamului meu încă din acele bezne de vremi când soarta ni l-a aşezat vecin viclean, hrăpăreţ şi necredincios în toate. Nu uitasem, mai cu seamă de sprijinul pe care aceşti mercenari l-au dat romanilor ca să îngenuncheze de-a pururi neamul meu cel vestit între neamurile lumii. Între noi şi ei dospea, precum miasmele în smârcuri, veninul unor duşmănii fără de leac. Aş minţi afirmând că tot răul venea numai de la neamul lor la acel timp de răscruce. Cetele care îşi făcuseră din omor şi jaf fel de viaţă la acel limes nordic şi răsăritean, tulburând nu de puţine ori şi părţile dinspre soare-apune, erau alcătuite din tot felul de oameni, o scursură a răului care se adunase, se revărsase şi, pe la noi, îşi făcuse vad: sclavi fugiţi de la stăpâni fiindcă nu le mai putuseră îndura lăcomia şi cruzimea, lângă ocnaşii scăpaţi din băile de aur, de aramă şi de sare, condamnaţii la galere sau la necontenita învârtire a roţilor de la mori, fântâni şi îmblăcie, sclavii înfometaţi şi biciuiţi de la marile cariere şi cărămidării ale Legiunii XIII Gemina şi XIV Macedonica, la lucrările de drumuri, castre, apeducte şi forturi, feluriţi alţi condamnaţi aduşi în acest infern pământesc, care pentru ei era Imperiul Roman, din Iudeea, Siria, Hispania, Galia, Britania, Bitinia, Armenia sau Germania, aşa cum cei de pe la noi aveau să ispăşească din diferite pricini pe la alte fruntarii de lume. Cei mai mulţi, însă, erau iazigi şi marcomani, oameni nestatornici şi lacomi, nedeprinşi cu munca şi legile, în special dintre seminţia cea mai rea, a triburilor metanaşe, adică rătăcitoare, cu mult mai sălbatici şi mai cruzi decât fraţii lor locuitori între Danastru şi Thanaios, sau dincolo de Carpaţii Nordici. Acele blestemate cete nu duceau lipsă de paţânachi, poleaci, volgari, veneţi ori sarmaţi, de alte felurite seminţii fără căpătâi, aflate mereu în căutare de pradă, roind în jurul Daciei Felix precum viespii şi trântorii în jurul stupilor doldora de miere. Îşi făceau de cap lovind fără milă pagusuri, vicusuri, vile rustice şi pichete de limes, când în partea panonică, când în cea scitică, încât nu mai ştiai unde să-i întâmpini şi să opreşti prăpădul, trecând graniţele prin punctele cele mai slabe sau pe la vaduri anume lăsate fără pază de către comandanţii corupţi, momiţi cu aur şi cu bunuri provenite din jaf. Se întâmpla ca în calea lor să împingă şi grupuri de carpo-daci ori costoboci care profitau de dezordine ca să se poată aşeza prin locuri pustiite sau greu accesibile, dar alături de fraţii lor, şi, oricum, sub ocrotirea legiunilor. Împotriva acestora erau porniţi legatul imperial, procuratorii şi comandanţii de legiuni, colonii cei lacomi care vedeau cum populaţia despuiată creşte şi se întăreşte mereu. Împotriva lor aţâţa înverşunatul duşman al dacilor liberi, printre care îi ştia şi pe credincioşii lui Decebal, comandantul castrului de la Porolissum, Tiberius Maximus Priscus, fiul decurionului ce se mândrise cu ruşinea de a-i fi dus lui Traianus Nerva, la Ranistorum, capul marelui rege Decebal. El nu putea să uite şi jurase să nu ierte crunta răzbunare ce căzuse pe însuşi capul tatălui său, ispăşind astfel neiertatul păcat al regicidului. Răzbunarea aceea făcuse vâlvă în Imperiu şi mai ales la Roma, alinând ca un balsam sufletele dacilor însetaţi de zeiasca dreptate, şi merită să fie cunoscută. Ulpius Nerva Traian, împărat înţelept şi drept, deşi scârbit de fapta decurionului Tiberius Maximus care îi aducea într-o traistă însângerată capul regelui dac, pe care în sinea sa îl admirase şi preţuise ca pe un erou al epopeelor vechi, îl răsplătise pe făptaş ridicându-l în grad şi mutându-l în Macedonia, tocmai cu scopul de a-l feri de răzbunarea dacilor. Doi ani şi mai bine i-au căutat urmele prin imperiu, travestiţi în meşteri olari, Ortis şi Dacis, nepoţii gemeni ai Marelui Rege. Când i-au dat de urmă, l-au răpit chiar din mijlocul familiei şi l-au făcut să cunoască chinurile cumplite a mai multor feluri de a muri. Supliciul a durat cât durează drumul străbătut cu piciorul de la Atena la Roma. Aici l-au descăpăţânat chiar cu sabia ce retezase grumazul regelui dac, iar capul călăului s-a fost rostogolit şi el de pe treptele Gemonei. Tiberius Maximus, fiul, oştean şi el în Legiunea de cavalerie a comandantului Lusius Quietus, a cerut să se reîntoarcă în Dacia pentru a împlini la rândul său răzbunarea. Trecuseră anii, acuşi, acuşi urma să devină veteran, iar el nu reuşise să pună mâna pe acele vlăstare de regi, trăitori printre dacii liberi, care încă mai ţineau întreaga seminţie dacică în cultul marelui rege şi în nădejdea reînvierii Daciei Mari. Deşi i se oferiseră ridicări în rang şi slujbe onorifice chiar la Roma, Tiberius Maximus Priscus se încăpăţâna să rămână comandant peste cel mai nordic castru, coclind veninul răzbunării şi pricinuind rău nu numai Daciei, ci şi Imperiului.

De la un timp cetele de lotri prădalnici, profitând de nestatornicia vremurilor, cum se întâmplă la orice schimbare de împăraţi, se obrăzniciseră într-atâta încât îşi înjghebaseră sălaşuri prin păduri neumblate, prin văi de munţi necercetate, prin râpe şi peşteri care aparţinuseră până atunci numai fiarelor sălbatice şi de unde ieşeau pe neaşteptate ca din nişte răsuflători ale Tartarului. Ce îi atrăgea îndeosebi era aurul scos din munţii de la miazănoapte şi de la soare-apune, apoi caravanele neguţătorilor ce se îndreptau pe drumuri de uscat şi de ape, numite drumuri ale ţării, către cele imperiale care, străbătând Dacia, Panonia, Moesia sau Iliria, toate duceau la Oraşul Lumii. Aceasta era marfă aleasă, dobândită cu preţ de sânge şi numai rareori. Obişnuit, puneau foc aşezărilor omeneşti izolate, încărcau prinşii şi bucatele pe cai ori în care, mânau din urmă ciopoarele de oi, cirezile de vite şi hergheliile de cai, ca să se facă nevăzuţi până la alt moment prielnic şi la altă trudnică agoniseală. În ultima vreme îndrăzneala lor crescuse până într-atâta încât atacau pichete de limes, garnizoanele plecate în misiune sau chiar canabele unor colonii şi municipii, cum s-a şi întâmplat la Alburnum Maior, Potaisa, Napoca şi Micia, luând nu numai bunuri, ci şi robi şi roabe pe care primeau denari buni la târgurile de la Eractum, Tyras, Noviodunum sau Vindoboca. Obişnuit, cetele nu erau alcătuite din mai mult de douăzeci de tâlhari, ca să se poată strecura mai uşor printre patrulele de limes şi pe lângă pichetele de drumuri, fiecare ceată având o căpetenie ce se impunea prin viclenie, cruzime şi forţă. În vederea unor lovituri cu primejdie cetele se uneau, cum s-a întâmplat şi în cazul celei pe care am spulberat-o noi; adesea loveau şi se prădau între ele, cele mai tari jefuindu-le şi alăturându-şi-le pe cele mai slabe. De aici încolţise în mintea lui Ortis ideea cum ar putea fi stârpite până la ultimul om cetele de tâlhari din Dacia şi de dincolo de limes, idee cu care aveam să întăresc plănuitele tractate cu legatul imperial Macrinus Flavius Sirus. Nu care cumva să credeţi că acest rău a prins să bântuie odată cu domnia împăratului Antoninus Pius. Îndeletnicirea aceasta era în firea neamurilor rătăcitoare şi prădalnice, care mişunau în jurul Imperiului Romei precum şobolanii în jurul hambarelor cu grâu. E drept că cetele de lotri se înmulţiseră aidoma ciupercilor după ploaie şi din pricină că Hadrianus, murind, lăsase frânele în mâna unuia mai puţin energic, înclinat către filosofare şi visare, încât porecla pius se potrivea ca petecul la sac. Erau cu adevărat zile grele, de veghere şi înspăimântare, când pagusurile, vicusurile, vilele rustice, călătorii porniţi la drum, meseriaşii şi târgoveţii implorau cu rugi şi jertfe autorităţile şi zeii să pună capăt acestui rău. Profitând de această dezordine şi mai cu seamă de refuzul dacilor de peste limes de a mai ţine cu preţul liniştii lor liniştea colonilor şi administraţiei din Dacia strămoşilor, care nu le era îngăduită, prinseră a se deda la plăcutul nărav al tâlhăriei triburi întregi de neamuri sarmatice şi germanice, numărând uneori sute de luptători, cutezând să se înfrunte chiar şi cu unităţile de elită ale armatei imperiale. Unde mai pui că ei, tâlharii, cunoscând că cei prinşi vor sfârşi agăţaţi în copaci, ţintuiţi în cuie ori înmormântaţi în ocne, se băteau ca turbaţii, rărind zi de zi rândurile legiunilor cartiruite în Dacia Traiană, în special pe cele ale Legiunii XIII Gemina, care de la o vreme ducea tot greul. Trebuie să ştiţi că satele pe atuncea erau aşezate tare departe unele de altele, drumurile, în afara celor imperiale, erau proaste şi rare, încât nu te puteai bizui pe sprijinul vecinilor dacă se întâmpla să te lovească răii. Ca nici odată până atunci armele avură preţ şi căutare. Aratul, semănatul şi culesul, nunta şi înmormântarea, somnul şi veghea, toate se făceau cu arma alături; copiii se jucau deprinzând mânuirea armelor, bătrânii mureau oşteni şi prea rar de moarte bună, în vatra casei sau în patul suferinţelor, femeile prindeau fuiorul pe lance şi împleteau firul pe ghioagă. Ţara Daciei era o ţară de oşteni dintre aceia de care se temeau autorităţile imperiale sau provinciale pornite pe jaf şi îmbogăţire, obligate să îndoape mereu Roma cea nesătulă.

Teofana prinse a se foi, aşteptând prilej ca bătrânul să-şi mai tragă sufletul, iar ea să-şi facă voia cu o întrebare care de la început îi dăduse ghes, dar din pricina băieţilor se jenase să i-o pună. Toader Berian, cucerit bine de interesul fetişcanei pentru lucruri mai aparte, pe care băieţii nici nu le luau în seamă, o observă, se opri şi o îndemnă cu un „hai?!”, spre supărarea lui Cosmin şi Bogdan care, prin semne de ei ştiute, o avertizară că se cam întrece cu gluma şi pune la prea grea încercare răbdarea lor. Fata nu se sinchisi câtuşi de puţin, ba, dimpotrivă, se mai şi alintă de parcă l-ar fi rugat pe propriul bunic:

— Moş Toader, fii bun şi răspunde-mi la o întrebare pe care de la început aş fi vrut să ţi-o pun, dar m-am sfiit de teama să nu o socoţi nepotrivită. Iată, matale zici mereu că le-ai vorbit unora şi altora, că urma să porţi tratative cu împuternicitul Romei, că acolo, la stâna lui Gerneguras, le-ai ticluit romanilor o poveste. Mă gândesc de unde vei fi fos învăţat dumneata limba romanilor, latina adică, dacă imediat după căderea Daciei te-ai pribegit în munţii de la miazănoapte?

Şerpele Roş părea vădit pus într-o mare încurcătură. Tuşi sec de mai multe ori, îşi manevră negul-antenă, îşi mai făcu de lucru cu pipa, căutând şi legănând cuvintele:

— Adică. Ghî, ghî, cum adică în ce limbă?! Ce întrebare mai e şi asta, fato! Auzi. În ce limbă! Chiar că nu m-am gândit că şi asta ar putea să vă frământe. Păi, uite, zău că nu îmi aduc aminte să fi vorbit cu ei altă limbă decât limba ce se vorbea în provincia Dacia, limba romanilor, mai stâlcită, e drept, da' ce! Parcă acei coloni veniţi de pretutindeni o vorbeau mai frumos?! Vei fi gândit, poate, că limesul era ca şi graniţele de astăzi? Nicidecum. La început le-am vorbit limba imperialilor mai de voie, mai de nevoie. La scurtă vreme mulţi dintre ai noştri prinseră a se făloşi cu limba, numele şi obiceiurile romanilor. Crede-mă, fată dragă, că la astea defel nu m-am gândit până acuma şi îmi vine cam peste mână să ţi le lămuresc ţie. Atunci aveam alte griji, trăiam lacom ca un prunc, cu ochii largi deschişi către lucrările şi petrecerile lumii, aveam o misie, nu? Şi erau vremuri cu primejdie, iar în mine, un simplu taraboste şi vânător, fraţii de dincolo îşi puseseră nădejdea. Mai erau şi neastâmpăraţii de gemeni, despre care nu ştiam ce plănuiesc, de ce mi se feresc din drum când tot îmi ies în cale, încotro şi cu ce gânduri se îndreaptă. Nu prea credeam în spusele de la adunarea fruntaşilor, cum că Ortis însuşi i-a trimis încoace, dimpotrivă, bănuiam aici iţele Arciei, pregătită să ţese cine ştie ce îndrăzneţe planuri. Cu aceste gânduri şi cu grija drumului pe care îl aveam de făcut m-am trezit a doua zi în casele vrednicului Alexis dogarul. Aici, la munte, deşi era primăvară, vremuia cu fluşturi ca în zilele babelor. Miedul aspru, îndoit cu miere şi ţinut în răcoarea prispei, mă mai întremase cât de cât, alungând gândurile cernite şi limpezind o inimă bătrână, dar bucuroasă de viaţă.

Am dat poruncă de plecare odată cu răsăritul soarelui, însă a trebuit să o amân încă vreun ceas, răgaz în care slujitorul lui Zebal să poată potcovi caii de povară. Întârzierea aceasta ne-a fost cu noroc, fiindcă tocmai la capătul ei pică prietenul nostru Ceran, cu calul în spumă, aducând veşti ce aveau să ne schimbe toate planurile. Aşa se explica, dar, inima grea cu care mă sculasem, visele neplăcute care îmi tulburaseră somnul. Chiar mă cuprinsese un fel de nelinişte, de teamă, gândind că darul de a simţi, de a prevedea întâmplări din viitor nu e numai o părere. Necazul era că dacă tot fusesem dăruit cu un har ca acesta, prevestirile mi se înfăţişau destul de ceţoase, de tulburi, alcătuindu-se mai ales din vise şi din semne pe care nu prea ştiam a le dezlega. La hanul de la Vadul Moţilor poposise de cu seară o ştafetă a legatului imperial către consiliul municipal municipalităţii din Alburnus Maior, purtătoare de veşti mai mult decât importante şi secrete. Bitus Bricenus câştigase repede încrederea sutaşului, oferind fără zgârcenie cel mai vechi vin, cea mai gustoasă pastramă şi cea mai isteaţă sclavă; în schimb romanul îşi dezlegase de tot baierele gurii. Astea fiind spuse, în vreme ce îşi trăgea răsuflarea, Ceran trecu la depănarea ştirilor ce aveau să mă îngrijoreze, dar să mă şi scârbească din pricina beteşugurilor firii omeneşti. Drept recunoştinţă că îi salvasem viaţa, primejduind-o pe a mea, Evrimus Elenus, neguţătorul cel nemernic, mă acuzase, aruncându-se cu faţa la pământ şi smulgându-şi părul la intrarea în termele rezervate fruntaşilor provinciei, de jefuire şi rănire, trecându-i cu vederea pe adevăraţii vinovaţi, care lucraseră poate chiar în cârdăşie cu unii dintre aceştia. La asta chiar că nu m-am aşteptat. Spumegam de furie şi m-am jurat cu faţa la soare că am să i-o plătesc nemernicului, aducându-l iarăşi, cu mâna mea, în starea în care îl găsisem atunci. Parcă era făcut, parcă Zeii mă pedepsiseră ca întotdeauna binele să mi se răsplătească în moneda răului. Asta nu era tot, cum imediat aveam să aflu. Iazigul Botdecâine, duşmanul meu de moarte, dacă scăpă cu viaţă, tot din vina mea, nu prididi să omoare trei cai de călărie pentru a-l înştiinţa la Porolissum pe Tiberius Maximus Priscus cum că vicleanul vânător Viezure, pe capul căruia se pusese suma de o mie de denari, împreună cu fiii lui Ortis, potrivnicul imperiului însuşi, hălăduiesc prin Dacia ca prin ţara nimănui, înarmează oameni, aţâţă sclavi şi veterani, strâng cete, organizează tabere şi pregătesc nestingheriţi alungarea romanilor şi reînvierea Daciei Mari. Pentru Tiberius Maximus Priscus iată că se ivise mult aşteptatul prilej al răzbunării. Cum primi ştirea, cum se prezentă la Apulum, unde procuratorul imperial îşi stabilise vremelnic reşedinţa, pentru a fi mai aproape de evenimente, şi ceru să fie numit în fruntea unor trupe regulate, promiţând că va stârpi din rădăcină răul până ce nu va să se întindă şi să cuprindă toată provincia nord-dunăreană. Procuratorul cunoştea ce ghimpe otrăvit ţine comandantul de la Porolissum la inimă şi tocmai de aceea îl preferă altora mai destoinici. Maximus se grăbi să îşi aşeze tabăra la intrândul în munte al văii pe care tot din motive strategice o preferaseră şi dacii de peste limes, ca punct de rezistenţă până la purtarea tratativelor. În acelaşi timp, comandantul militar de la Alburnus Maior se coborâse pe drumuri ocolite în fruntea unor trupe de strânsură pentru a închide partea de sus a văii. Cam aşa se prezentau lucrurile cu ai noştri şi nici situaţia mea nu era prea roză. În drumul meu mă lăsasem abătut de prea multe întâmplări care nu prea aveau legătură cu misiunea ce mi-o încredinţase Ortis, întârziasem neîngăduit de mult şi între timp evenimentele cărora ar fi trebuit să le dau alt curs se precipitaseră şi mi-o luaseră înainte. Îmi făceam reproşuri şi eram cât se poate de îngrijorat. Iată-mă urmărit de duşmani ce mi-ar fi scurtat viaţa fără judecată, cu toate drumurile către Apulum închise, fără putinţa de a mai lua legătura cu Macrinus Flavius Sirus, în înţelepciunea căruia îmi pusesem toată nădejdea, fără o ştire despre cei doi gemeni neascultători, care când mă încurcau, când mă scoteau de la ananghie. Hotărât! La drumul către Apulum nu puteam renunţa. L-am fi putut străbate cu mai multă siguranţă, era de părere Ceran, pe o vale paralelă cu cea ocupată de taberele vrăjmaşe, dându-mă apoi drept slujitorul hangiului Zebal. Flăcăul acesta, căruia îi dădea inima ghes să stea mereu în preajma Saldei, acum nu se codea să mă însoţească şi să-mi fie într-ajutor aşa cum îi fusesem şi eu. L-am întrebat ce ştia oşteanul tras de limbă despre tabăra dacilor liberi. Ştia şi povestise destule. Aceştia, câteva mii la număr, cu nevestele, copiii, bătrânii şi tot avutul lor se întăriseră lângă pagusul Bucium Poeni, mai în sus de Cheile Apei Narciselor, unde aşteptau deocamdată liniştiţi tratativele şi pe cei meniţi să le poarte, gemenii regelui Ortis. Fuseseră prădaţi şi alungaţi din locurile pustii de pe văile Apelor Surori, Secaselor şi Frumoasei, vechi vetre ale părinţilor pribegiţi cândva. Pricina din care se întăriseră tocmai aici, în coasta cetăţilor Craiva şi Apulum el nu o cunoştea. Eu, însă, eram convins că locul acela avea o legătură cu grabnica preumblare a gemenilor şi tot aşa îmi explicam refuzul lor de a mi se înfăţişa. Tineri năbădăioşi cum îi ştiam, ar fi preferat de bună seamă calea armelor în locul tractatelor. Dacă aşa stăteau lucrurile, fapt de care nici nu mă mai prea îndoiam, drumul gemenilor cobora direct către Valea Narciselor, şi, hotărât lucru, al meu tot pe acolo trebuia să curgă, indiferent de câte stavile ar fi stat în cale.

Întrucât acestea nu mai erau timpuri de negoaţe, pe Zebal l-am sfătuit să se înapoieze la han cu cei unsprezece cai, care purtau în spinări o adevărată avere. Nici nu a zăbovit să audă. „Cum, tocmai acum, când şi tu, prietene Viezure, te găseşti la cumpănă grea!” se revoltă el cu atâta sinceritate încât îmi muie inima. „Dimpotrivă, marfa mea le va face mare trebuinţă fraţilor noştri pribegiţi şi năpăstuiţi, care vor fi ducând, sărmanii, lipsă de toate, mai ales de pastramă, miere şi mied. Unde mai pui caii, care nici că mai au preţ, la nişte oameni nevoiţi să se bată pentru viaţa lor”! Se justifică el, până când mă potrivii dorinţei de a mă însoţi. Pe Ariort îl îndemnasem să coboare pe Drumul Aurului, ca să o caute mai curând la Apulum pe Drilgisa. Se împotrivi cu cerbicia hangiului, hotărât şi el să-mi fie alături. Ştiindu-l cât de vrednic este şi ce prăpăd face spada lui într-o înfruntare cu duşmanul, m-am bucurat şi am mai alungat o parte din gândurile rele. Hotărârea odată luată am lăsat Drumul Aurului, cel pavat cu lespezi şi prevăzut cu pichete de pază din miliariu în miliariu, alegând o potecă ce fusese în vechime tocmai calea cea mai umblată de negoaţe între triburile Apuli şi Agatyrse.

Eram cinci. Numai cinci. Hotărâţi să răzbatem cu orice preţ până la capătul drumului nostru. Ne cunoşteam bine de acuma. Fiecare ştia cât de vrednic e celălalt. Trecurăm şeaua muntelui Prigoana, lăsarăm la stânga Megrileasa şi, după socoteala lui Ceran, urma să atingem curând pârâul Alunul, principalul afluent al Apei Narciselor, unde, dacă nu intervenea nimic neprevăzut, odată cu înserarea urma să facem popas. Bănuiam că cei doi gemeni au luat acelaşi drum, erau destule temeiuri să bănuim acest lucru şi nutream chiar nădejdea că având cât de cât noroc îi vom ajunge din urmă. Călărisem fără popas toată ziua, încât ajunserăm înainte de asfinţit la şurile de vară ale celor de la Alunu, unde, în afara unui copilandru speriat şi a unui bătrân surd, nu întâlnirăm pe nimeni. Lăsasem destule urme, încăpăţânându-ne să-i cărăm după noi pe tâlharii prinşi, gândind să ne descotorosim de ei predându-i romanilor la primul prilej. Deocamdată erau pentru noi o povară destul de neplăcută, mai cu seamă Bourul Alb, legat la oblâncul şelei lui Ariort, la care nu puteam privi fără o senzaţie de scârbă amestecată cu milă. Mă gândeam chiar că, prin cine ştie ce întâmplare, ar putea să ne fie folositori. Întâmplarea aceea se ivi imediat după ce descălecarăm ca să ne pregătim pe lumină cina şi odihna. Ceran, care coborâse la vale după apă, se întorcea alergând şi schiţând semn să ne facem nevăzuţi. Caii fuseseră priponiţi în spatele şurii şi tot acolo Zebal şi Ariort imobilizaseră prinşii, lăsându-i în seama lui Rigozi, slujitorul cel mut. „Ce e?” l-am întrebat, în vreme ce ne pitulam după gardul de spini. „O patrulă romană, cred.” „Câţi sunt, i-ai numărat?” „Sunt încă departe, şi nu mi-am putut da seama. Cam în jur de zece, cincisprezece. Călări.” „Din ce legiune?” „Nu i-am putut recunoaşte. Călăresc cai de-ai noştri şi poartă suliţe”. „Trupe auxiliare, deci, mi-am dat cu părerea. Cam unde i-ai văzut?” „La întretăierea celor două poteci. Cam într-un sfert de oră pot ajunge aici, dacă vin pe urmele noastre, aşa cum se pare.” „Bine. Ai ochi buni şi ştii să te foloseşti de ei. Îi voi întâmpina numai eu. Nu e prudent să le cădem toţi în mână aşa, pe nepusă masă. Voi căutaţi ascunzişuri aşa încât, la nevoie, să-i ţinem sub bătaia arcurilor din trei părţi. Dacă ne-au luat urma, altceva nu mai avem de făcut, decât poate s-o luăm la sănătoasa, lipsindu-ne de caii de povară şi de prinşi.” „Asta ştii bine că nu se poate, domnia-ta, şuieră Ariort. Mai bine îi înfrunt de unul singur.” După ce l-am ţintuit mustrător cu privirea, mi-a dat ascultare. Eu mi-am potrivit armele la îndemână, apoi i-am făcut semn lui Rigozi să aducă prinşii la vedere. Marcomanul, care m-ar fi putut da de gol, nu mai era, iar Bourul Alb nu mai prezenta nici o primejdie. Planul meu era nu numai îndrăzneţ, ci chiar riscant. Jucam aproape totul dintr-o aruncare de zar. Când au ajuns lângă noi, după un galop prelungit, mă prefăceam că verific legăturile prinşilor, semn că aş fi gata de drum. Erau doisprezece oşteni iliri din trupele auxiliare ce făceau serviciile la drumuri, un fel de miliţii călări. După accent, cel care îi comanda era roman din Panonia, produsul mai multor generaţii de veterani împământeniţi. Primul semn că mă însoţea şi norocul. Urau şi ei, cei din Panonia de Jos, pe iazigii şi marcomanii dedaţi jafurilor şi puţini erau cei care să nu aibă pe cineva de răzbunat. Mă îndreptai liniştit din şale şi îmi pusei cu nepăsare mâinile în şolduri. Cel cu gradul de decurion mă întrebă cercetându-i cu privirea pe prinşi: „Ce faci aici şi de unde vii?” Am ales numele bun al unui dac de loc de pe la izvoarele Samusului Rece, vânător ce se bucura de multă preţuire şi printre daci şi printre romani, pentru că renunţase la fiarele pădurii de când lotrii i-au prăpădit pe toţi ai săi şi îi vâna pe tâlhari aşa cum şoimul vânează porumbeii. „Sunt Aureliu Daizus, de felul meu vânător, iar de unde vin ştii domnia-ta prea bine fiindcă, dacă nu mă înşel, îmi ţii urmele tocmai de acolo.” Tresăriră, semn că numele acesta le spunea ceva şi că nu se aşteptaseră să îl, întâlnească tocmai aici. „Numele ar fi el singur o garanţie, dacă vremurile n-ar fi aşa de tulburi, iar oamenii schimbători. Un om ca dumneata de bună seamă că trebuie să aibă la el înscrisuri pentru toate drumurile Daciei. Asta ne-ar scuti de vorbe şi de alergătură, poate.” I-am arătat înscrisul preţios al netrebnicului negustor care, în loc de nume, zicea că purtătorul acestui înscris se bucură. Oşteanul l-a cercetat cu destulă neîncredere şi mi l-a înapoiat codindu-se. „Ai cui sunt prinşii aceştia şi ce ai de gând cu ei?” „Sunt ai mei şi ai prietenilor mei, cinstite oştean. Tâlhari iazigi şi marcomani, ucigaşi fugiţi de la ocnă şi sclavi fugiţi de la stăpân. I-am dovedit la locul ce se cheamă Chicera Muierii, după ce jefuiseră o caravană a Colegiului Aurarilor de la Alburnus Maior şi au răpit oameni dintre ai noştri. Vreo nouăsprezece au rămas să putrezească fără morminte prin cele coclauri, pe aceştia am hotărât să-i predăm autorităţilor sau legiunii, să fie judecaţi şi pedepsiţi după faptele lor. Rău îmi pare că acolo, la Chiceră, zace şi trupul unui hiclean vânător de peste limes, Viezure pe numele său, dacă cumva numele acesta vă spune ceva.” Decurionul păru atins de veste ca de fulger. „Asta înseamnă că vulpea pe care o căutam noi a vânat-o domnia ta. Eşti un norocos, prietene. Poate ştii ce preţ s-a pus pe capul acelui răzvrătit şi uneltitor!” „Nu ştiu şi nu mă interezează, oşteanule. Preţul să îl ia cel care va să-l dezgroape de sub muntele de pietre ce l-am prăvălit peste ei ca să-i scot din bârlog. Aceia nu au crezut în ameninţarea mea; el şi încă vreo câţiva au preferat mormântul acela. Fă, domnia-ta, calea întoarsă şi te poţi convinge!” I-a cercetat pe prinşi de adevărul celor spuse de mine. Ei, neştiind cine e Viezure şi temându-se mai mult de oşteni decât de noi, care ne mai puteam răzgândi, au spus aceleaşi lucruri ca şi mine, adică ceea ce de fapt s-a întâmplat. Decurionul era mulţumit. A întocmit un fel de raport pe o tăbliţă cerată şi m-a pus să semnez. Au semnat şi ceilalţi tovarăşi ai mei când considerasem că se pot arăta la vedere. M-a întrebat ce planuri am acum cu prinşii. „Păi, serviciu mai mare nu-mi puteţi face decât uşurându-ne pe noi de aşa povară. Prietenii mei sunt porniţi în grabnice negoaţe, eu îi însoţesc fiindcă drumurile mişună de lotri şi de răzvrătiţi. Răsplata să vi se cuvină vouă, oştenilor, că vă câştigaţi cu greu pâinea, numai două rugăminţi am avea şi noi. Din pricini anume, la tâlharul acesta nu putem renunţa. El tot nu mai are preţ; lăsaţi-l prietenului nostru, pe care l-a năpăstuit amarnic, vânzându-i ca sclavă nevasta. Drumul nostru duce la Aoulum. Abia aici am aflat că la Cheile Frumoasei au aşezat tabără răzvrătiţii de peste limes, care vor fi aflat de la cei scăpaţi cu viaţă despre ce am isprăvit noi la Chicera Muierii. Singurul drum ce ne mai rămâne e ocupat de oştenii imperiului, care de bună seamă ne vor primi ca pe nişte lotri şi, până sa se lămurească despre noi, s-ar putea să fie prea târziu. Cred, viteazule, că Aureliu Daizus cel plăcut romanilor nu îţi cere prea mult.” S-au învoit mai uşor şi cu mai multă plăcere decât bănuiam. Răsplata în denari pentru lotrii prinşi şi stârpiţi era frumuşică, unde mai puneai faima pe care şi-o câştigau cu o astfel de ispravă printre ai lor! Bourul Alb era un tâlhar cunoscut, care făcuse destule rele în provincie, şi a cărui pedepsire publică nu ar fi fost lipsită de ecou. De numele lui se legau câteva lovituri îndrăzneţe, care la timpul lor semănaseră spaimă şi oroare: el pusese la cale cu doi ani în urmă jefuirea templului preoţilor ctişti, prădase vila de la ţară a prefectului Sarmizegetusei Ulpia Traiana, transformând în torţe vii cei trei copii şi pe bunicul lor, fostul consul la Roma, tot el jefuise convoiul cu daruri trimise la Roma pentru ungerea noului împărat. De la o faptă sângeroasă la alta şi mai sângeroasă, preţul acestui pirat al caravanelor crescuse. Decurionul ar fi dat orice să-l poată duce la Sarmizegetusa ori măcar la Apulum legat cu funia la oblâncul şeii sale. Ariort nici că voia să audă. Am încercat să-i explic cât de greu ne va fi să-l tot purtăm după noi, aşa nevolnic cum era, la aceste vremuri neprielnice, când nici propria piele nu ne-o puteam apăra. M-a privit aproape cu ură. „Dar dacă tâlharul acesta poate fi preţul şi chezăşia eliberării Drilgisei din sclavie?” l-am întrebat. În privirea lui tristă a mijit înţelegerea şi speranţa. „Cine poate să garanteze pentru înţelegerea aceasta, domnia-ta?” m-a întrebat el, ispitit de ofertă. „Eu, dacă ajungem la înţelegere! S-a oferit imediat decurionul. Tatăl meu nu e altul decât Valerius Crassus, patronul breslelor din Apulum şi membru important în Consiliul de administraţie al provinciei Dacia Apulensis.” După ce l-am sfătuit încă o dată să scape de o povară care numai îi acreşte sufletul, zicând că eu nici o clipă nu aş sta pe gânduri să închei un târg avantajos ca acela, Ariort se învoi şi primi imediat în schimbul sclavului său o tăbliţă cerată care consfinţea târgul făcut.

Ne-am înţeles să înnoptăm împreună la şurile buciumenilor şi să împărţim bucuroşi cina. De câteva ori, în timpul ei, prietenii îmi pronunţară aproape pe jumătate numele condamnat, trăgând-o, după ce îşi dădeau seama, pe vânătorule, în loc de Viezure. Am explicat decurionului că din oamenii ce mă însoţeau, sau, mai bine zis, pe care îi însoţeam, îmi făcusem prieteni doar cu o zi în urmă şi de aceea nu ştiu cum să mi se adreseze. Noaptea era liniştită, înaltă şi senină, focul vesel, cina plăcută.

Zebal, ca orice hangiu sau negustor care nu poate trăi liniştit cu hoţii alături, scăpat de povară, deveni darnic şi împărţi cu prisosinţă pastrama stropită cu mied. Limbile se dezlegară, orice urmă de neîncredere dispăru încât, atunci când ne hotărâsem să încercăm moalele fânului cu greutatea trupurilor ostenite, păream prieteni de când lumea. Ne înţeleserăm să facem de strajă cu schimbul, nu atât din pricina prizonierilor noştri, cât a altor tâlhari ce ne-ar fi putut lovi. Nerăbdarea îmi furnica de pe acuma prin sânge. Mi se oferea cel mai lesnicios prilej să cunosc şi să spionez tabăra de strânsură a romanilor, cum o numise decurionul. De acolo speram să găsesc şi mijlocul de a lua legătura cu acel Legatus Augusti Praetore, adică delegatul împăratului ca propretor pentru cele două Dacii, austerul şi severul roman Macrinus Flavius Sirus. Semnul puterii, despre care ştia că este păstrat de urmaşii lui Decebal la dacii din septentrion, era mijlocul de a răzbate până la el, numai că un semn ca acela nu putea fi arătat oricui. Ceea ce plănuiam acum trebuia să cunoască şi tovarăşii mei, căci împreună ne primejduiam, întru aceeaşi idee, vieţile. De când îmi izbutiseră aşa de bine planurile la Chicera Muierii, crescusem nemăsurat în ochii lor şi tot ce gândeam, pentru ei era bine gândit, cum se adeveri şi acum. În toiul pregătirilor pentru culcare şi în vreme ce Zebal, vicleanul, îi mai omenea pe romani cu câte o ulcică de mied, îi promisei unui prins de-al nostru, fost sclav la galere, că îi vom da libertatea cu condiţia ca la momentul hotărât de mine să se facă nevăzut. N-a înţeles sărmanul cum de ne apucase mărinimia şi aproape că se prăbuşi sub povara celor aflate. Asta făcui imediat după miezul nopţii, când îmi veni şi mie rândul la pază. I-am deşteptat pe toţi, strigând de parcă ne-ar fi atacat tâlharii, şi am alergat până la liziera pădurii întunecoase unde se făcuse nevăzut cel dezlegat de mine. Aici am ales un copac cu coaja aspră şi mi-am zdrelit binişor faţa şi fruntea, ca şi când aş fi fost lovit cu un mai de moară, cu care proprietarii rezemau portiţa şurii. M-am înapoiat între oşteni şi oamenii noştri cu faţa toată sânge, dând neputincios din umeri. „Mi-a scăpat, năpârca. O fi fost dintre aceia la care nu am mai apucat să le controlez aseară legăturile, strălucite decurion. Iată cu ce m-am ales din pricina domniilor-voastre. Frumos n-am fost de când mă ştiu, măcar urât cu adevărat să fiu de-aci nainte.” Stratagema, deşi cam bătătoare la ochi, îmi izbutise şi încă o dată mă convinsei că decurionul era niţel credul. Bătrânul Zebal m-a oblojit după propriile-mi sfaturi, încât nici măcar spiritul meu nu ar mai fi putut să afirme că bătrânul cu capul în feşe e vicleanul taraboste Viezure, omul cel mai temut, cel mai urât şi cel mai iubit în această provincie a Imperiului.

Zorile ne-au găsit pregătiţi pentru drum. Încrederea în steaua mea norocoasă şi voia bună mă cam părăsiră. Indiferent de necazurile pe care le-aş fi avut, în zilele însorite de primăvară, când întreaga fire era un roi al vieţii şi bucuriei, le ziceam „ducă-se pe pustii!” şi se duceau, lăsându-mi înseninarea. În dimineaţa zilei aceleia, deşi era Ziua Soarelui, adică duminica, sufletul meu era iarăşi împovărat. Pricină era visul în care apărură iarăşi gemenii, al căror rost prin Dacia Apulensis încă nu îl puteam înţelege. Se făcea că eu, înzestrat fiind de zei cu puteri olimpiene clădeam jur-împrejurul ţinuturilor locuite de neamul meu un zid uriaş pe care doar păsările cerului îl puteau trece. În urma mea, însă, veneau gemenii Arciei, nişte urieşi şi ei, şi dărâmau tot ce trudnic înălţasem eu. Mai apoi, din zidul acela nu mai rămăsese decât o poartă, din acelea pe care le cioplesc vestiţii meşteri de la Uisio şi Iza, de care ei, gemenii, atârnau în funii.

După ce am trecut o culme uşoară de munte, presărată ici colo cu conace şi stâni de vară, ne-am slobozit, fără popas de prânzişor, în Valea Fenesului, la ceasul acela adevărată împărăţie a florilor de tei, pe care anotimpul îi grăbise cu cel puţin o jumătate de lună. Către seară, după ce mai lăsarăm în urmă un afluent al Ampelului, poposirăm la apa numită Crican, aproape de Cheile Narciselor, în tabăra pretorului de la Porolissum, Tiberius Maximus Priscus. Acesta, auzind despre isprăvile noastre, văzând cu ochii săi tâlharii în funii şi aflând despre răpunerea acelui guşter ce se numea Viezure, nu îşi încăpea în piele de bucurie, drept care ne întâmpină şi ne ospătă ca pe o delegaţie a Senatului de la Roma. De felul său era un om ce se aprindea repede, mai ales atunci când gusta vârtos mied întremător şi lesne ademenitor, cum era cel din burdufele hangiului Zebal. Aşa că abia, abia îmi stăpânii râsul atunci când chemă un rapsode al oastei, căruia îi porunci să-mi afle şi să-mi slăvească faptele. De i-aş fi depănat cele adevărate, ştiu că mi-aş fi pierdut capul şi nici cântăreţul nu ar fi scăpat mai uşor.

Prins de evenimente, aproape uitasem grijile. Era, cum spuneam, Ziua Soarelui, menită odihnei şi înveselirii. Numai că pârdalnicile de griji nu vrură să uite şi ele de mine. Se înfăţişară chiar în cortul ospăţului, sub chipul unui comandant de cohortă venit cu o veste ce nu îngăduia amânare.