Capitolul şase.

TOVARĂŞII MEI DE DRUM CĂZURĂ IMEDIAT ÎN BRAŢELE SOMnului. Erau doborâţi de oboseală şi de emoţii. Aceasta era a patra noapte în care, chiar dacă au mai lipit geană de geană, simţurile lor au fost mereu treze. Pe mine deloc nu mă căutase somnul şi m-am cutremurat la gândul că nu va să mă mai caute vreodată. Aşa a şi fost. Plăcerea lui eu nu am mai simţit-o, nici în viaţa aceea, nici în aceasta. Voi, desigur, vă miraţi cum de se poate trăi aşa. Uite că se poate. Ba chiar am aflat că şi prin alte ţări mai sunt oameni, care dintr-o pricină ce nimeni nu o ştie, nu cunosc plăcerile ascunse ale furului de viaţă, somnul. Somnul, credeţi-mă, nu e un dar al cerului, ci un blestem al iadului, care numai ne înceluie şi ne scurtează mult prea trecătoarea viaţă. Dar ce fac eu atunci când ar trebui să dorm? Trăiesc, dragii mei abia atunci trăiesc cu adevărat, gândind la toate câte au fost, cunoscând tainica faţă a lumii furată de somn, citind şi închipuind lumi şi vieţi ce niciodată nu au să fie. Atunci, în noaptea aceea, mi-am dat seama, cu spaimă, cum ziceam, că eu am pierdut una din plăcerile lumii. Privind tovarăşii mei prăbuşiţi cu nevolnicie în somn, m-a cuprins mila şi dispreţul faţă de fragilitatea acestei făpturi a noastre. Păreau neajutoraţi neputincioşi, firavi ca nişte prunci nedesprinşi de la sânul mamei. Era ceasul al treilea, după numărătoarea romanilor, când în apropierea noastră, pe un gurgui rămas în urma unui puhoi de ape, o grupă de auxiliari cu lopeţi şi târnăcoape îşi găsiseră de lucru. M-am târât mai aproape, le-am ascultat vorbele şi m-am dumirit imediat. Pregăteau locul unde urma să se înalţe cortul lui Macrinus Flavius Sirus. Ostaşii trebăluiră cam o jumătate de ceas, după care, cel ce părea că îi comandă le spuse că ajunge şi că pot merge să îşi completeze somnul. A trebuit să-i pişc, să-i înghiontesc şi să-i zgâlţâi zdravăn pe ai mei, risipind şi din bunătatea de mied, ca să-i pot trezi. Găsisem mijlocul de a ajunge neîmpiedicat la legatul imperial, ca să stăm de vorbă între patru ochi. Ne lipseau lopeţile şi târnăcoapele, dar nici paloşele tovarăşilor mei, făcute din fier bun în atelierele de la Monte Rossia nu erau de dispreţuit. Movila destinată cortului era alcătuită din lespezi de piatră desprinse de pe stânci, din bolovani de râu şi din grohotişuri peste care anii şi vegetaţia aşternuseră un covoraş de nisip şi de licheni numai bun pentru odihna trupului ostenit. Cam în timpul cât ai fierbe un ceai din muguri de pin, noi săparăm o groapă în care să poată sta ghemuit un deşirat ca mine destulă vreme. Deasupra am potrivit buşteni, peste buşteni lespezi uşoare şi peste ele, glii cu iarbă. Era tocmai ceasul când începea să cadă roua, care, la rândul ei avea să îndrepte iarba şi să şteargă urmele lucrării noastre. Pentru că nu ştiam cum se va isprăvi o încercare temerară ca aceasta, i-am sfătuit pe ortacii mei să-şi facă de acuma somnul aproape de ieşirea din tabăra romanilor, către partea de sus a Văii Cerbului, la locul unde ea se vărsa în Apa Fenesului. Liniştit dinspre partea lor, am prins a aştepta importantul oaspete, care îmi era cunoscut de când luptasem în arena de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana şi însuşi împăratul m-a încununat cu lauri şi m-a învrednicit cu laude. Pe tânărul oştean Macrinus Flavius îl însoţisem apoi de câteva ori la vânătoare de bouri şi urşi în Muntele Retezat, fiind de aceeaşi fire şi vârstă, şi m-am numit prietenul său până când din pâri şi uneltiri s-a dezlănţuit prigoana împotriva tuturor celor care slujiseră cu armele şi credinţa regelui Decebal. Mă îndoiam că mă va recunoaşte şi că vorbele mele, pe care tocmai le alcătuiam meşteşugit într-un cuvânt al bunei înţelegeri, vor mai răzbate până la inima lui. Oricum, ce pusesem la cale era mai mult decât o nebunie. Viaţa mea atârna de un fir de aţă. De unde puteam şti că generalul lui Antoninus Pius va rămâne singur, că oştenii de gardă nu vor sluji chiar înăuntrul cortului, că nu va avea timp să cheme gărzile şi, odată cu ele, pe acel fioros carnifex3 care de cu seară fusese văzut pregătindu-şi uneltele de călău pentru Ortis şi Dacis! Nu mă temeam de moarte. Mi se părea firesc să vină odată şi odată. Gustasem câte ceva din învăţăturile stoicilor greci în casa profesorului de latină din Orăştie, dar şi la templele preoţilor ctişti, şi nu credeam în cealaltă viaţă, promisă cândva de Zalmoxis, dacilor ce se bucură de o moarte demnă. Îmi făcusem un ideal al meu despre sufletul călător dornic de reîntrupare, visând să fiu o albină, o acvilă de înălţimi, cerb semeţ ori cocoş de munte. Mă temeam de un singur fel de moarte, care venea din mâna călăului, pe care romanii îl numeau frumos: rerum capitalium vindex. Cu aceste gânduri şi altele gemene cu ele, timpul curgea repede. Am ştiut când s-a făcut ziuă după forfota din tabără. M-am gândit nu la mine, ci la ceea ce vor fi simţit în clipele acelea Zebal, Ceran şi Ariort. Înaltul oaspete a fost întâmpinat cu onoruri ostăşeşti, cu sunete de trâmbiţe şi lovituri de alămuri. A urmat înfricoşata bătaie de scuturi, într-un ritm diavolesc, care de atâta vreme înfricoşa Apusul şi Răsăritul, Africa de la miazăzi şi Barbaria de la miazănoapte. Apoi forfota se mută chiar în jurul meu, sandalele oştenilor călcau gliile de deasupra mea. Deodată totul se linişti, ceea ce însemna că au terminat cu instalarea cortului. Mai bine de un ceas, în locul unde adăstam s-a încetăţenit liniştea. Auzeam pierdut, îndepărtat cântecul apei, care putea fi al unui izvor subteran. Mă scurma setea şi, iată, la asta nu mă gândisem. Emoţiile prin care trecusem în timpul nopţii, cele de acuma, lespezile înfierbântate de soare mă făceau să sufăr acum de o sete cumplită. Cândva, la anii tinereţii, în munţii Greciei, cu Ortis şi Dacis în căutarea călăului de rege, Tiberius Maximus, mai cunoscusem o stare ca aceea. Cântecul acela de ape reci şi curate ca lacrima, care era al Fenesului ori al unui pârâu subteran, avea să mă scoată din minţi dacă aşteptarea se prelungea. Aşa se mai scurse un ceas. Eram complet sleit de puteri. Oricum, planul meu nebunesc nu mai era de înfăptuit. Şi cântecul acela monoton, egal, fără sfârşit al apei! Al apei care curgea rece şi limpede la câţiva paşi! „Viezure, ţi-ai pierdut minţile, am prins a mă certa, scârbit de atâta slăbiciune. Nu te mai gândi la apă şi o să te slăbească setea! Un duh al răului te ispiteşte. Nu te lăsa înceluit. O să bei, pe urmă, o să te aşezi pe burtă la malul apei şi o să bei pe săturate. Acesta nu e cântec de ape, ci numai ademenire!” Parcă setea nu mă mai scurma cu atâta îndârjire. Aşa au mai trecut două ceasuri. Lespezile de deasupra prinseseră a arde. Eram leoarcă de sudoare. Începuse a se auzi mai ispititor cântecul acela de ape. Simţeam că de va mai dura îmi voi pierde minţile. Am uitat de orice precauţie şi am prins a săpa sub mine cu pumnalul de Siria, pe care până atunci mă ferisem să îl ating măcar de lemn. Pietrele şi nisipul tot mai umed se adunau morman peste picioarele mele. Cântecul ademenitor părea aşa de aproape! O lespede, alta şi alta. Tot mai umede. Tot mai reci. Ori mi se părea numai?! Iată, riscam să mă îngrop cu mâinile mele, îmi săpam însumi mormântul. Mă mir cum de nu am răcnit ca leul înşfăcându-şi prada. Apă! Cu adevărat apă şi nu un miraj, o iluzie. Într-adevăr, pe sub mine curgea un pârâu subteran şi cântecul lui mă înnebunise şi mă ademenise. Am băut cu nesaţiu şi cred că mai sorbeam din palmele făcute căuş când aşternutul de deasupra mea a fost călcat de paşi grei. Am riscat şi am dat piatra din colţ la o parte. Macrinus Flavius Sirus tocmai cerea slujitorilor să îl lase singur. Ticluisem bine locul pentru ascunzişul meu, tocmai într-un colţ dinspre uşă al cortului din aba, pânză de în îmbibată în ulei, şi din purpură. Nu îmi era îngăduit să mai pierd măcar o clipă. Oricând generalul se putea hotărî să plece sau să-i cheme pe unii dintre sfetnicii ce îl însoţeau. Îmi recâştigasem, o dată ce mi-am potolit setea, calmul care nu mă părăsise niciodată în clipele grele. Cu răbdarea cârtiţei ce se pregăteşte să iasă din muşuroi, am dat lemnele şi pietrele la o parte. Locţiitorul împăratului pentru Provincia Dacia se odihnea pe un pat uşor, împletit din răchite. Armele şi le atârnase de o centură prinsă de stâlpii de susţinere. Medita. Închidea ochii câteva clipe, îi deschidea iarăşi, ducea des mâna la frunte. Îl ştiam înţelept şi cu măsură în toate. Lipsit de rele patimi, cu excepţia vânătorii, de care în tinereţe eu îl îmbolnăvisem, doritor să clintesc cât de cât un echilibru sufletesc pe care nu îl puteam suferi la un roman. Iată că tocmai de ce nu îmi plăcuse mă bucuram acum. Avea obiceiul de a medita cu glas tare, punând întrebări la care singur îşi răspundea. Nu renunţase la el. Între timp eu îmi dezvelisem obrazul. Nu intenţionam să îi apar ca o stafie a vânătorului Viezure, sfetnic şi prieten de tinereţe. Am mai adăstat în ascunzişul meu ca să-l aud ce spune. Da, era tot cel de demult. Numai dacă nu s-a strecurat şi în sufletul lui veninul zavistiilor şi răzbunărilor. „O, Zei, oare cu ce am greşit eu, Macrinus Flavius Sirus, de mă puneţi la aşa grea încercare?! Ofiţerii sunt însetaţi de sânge, magistraţii lacomi de bunurile altora, tribunii militari şi-au pierdut şi ei cumpătul. Cine, cine oare mă va sfătui de bine?” Atunci am răsărit din pământ, iară el, deşi cuget tare, a rămas înlemnit. „Eu, vânătorul Viezure, prietenul din tinereţe, aduc sfatul cel înţelept!” i-am şoptit, şuierând cuvintele şi făcând semnul tăcerii. Îşi revenise din surpriză mai repede decât socotisem. A privit armele, dar nu s-a ridicat să le ia de la locul lor. Ar fi fost lipsit de prudenţă, fiindcă eu ţineam deja daca lângă grumazul său. „Nu mă mir că mi te arăţi răsărind din pământ. Tocmai aflasem că zaci fără suflare la locul ce se cheamă Chicera Muierii. M-a întristat sfârşitul tău.” Am încercat să-i răspund, dar mi-a luat-o înainte, zâmbind. „Pe mine mă miră mai mult naivitatea supuşilor mei. Oare nu ştiau ei cu cine au de-a face, nu cunoşteau poveştile pe care muierile le deapănă pruncilor despre vânătorul cel cu mai multe vieţi? Da, da, iscusită ascunzătoare! Asta îmi aminteşte de tinereţe şi de anii când împreună vânam cerbul, capra neagră şi cocoşul de munte. Să lăsăm însă amintirile. Dintr-un moment în altul urmează să se adune la sfat oamenii mei. Eu, într-adevăr, de un sfat ca al tău aveam nevoie, ceea ce nu înseamnă că eşti iertat. De unde şi cu ce gânduri vii, cine sunt prinşii pe care, după câte îmi dau seama, tu i-ai făcut scăpaţi astă-noapte şi ce uneltiţi?” „Prea multe întrebări, luminatule, şi prea cu neîncredere puse. Cunoşti semnul acesta? Da, ai dreptate! E sceptrul lui Decebal, păstrat de urmaşii săi, regi ai dacilor ce nu au primit stăpânirea voastră. În numele lor vorbesc şi iată, mă jur pe Zalmoxis, pe apă, pe cer şi pe pământ, că gânduri de înţelegere şi pace m-au adus la voi. Ştiţi prea bine că altfel eu, proscrisul, dacul pe capul căruia aţi pus preţ de mirare, nu puteam răzbi până] a ocrotirea ta. Opreşte vărsarea de sânge, înţeleptule, pune capăt urilor şi neascultării la acest ceas de cumpănă, pentru noi şi voi deopotrivă. Barbaria cea fără fund revarsă în puhoaie răul asupra noastră, noi cătăm linişte şi apărare la voi, voi cată să apăraţi aici Imperiul ameninţat de neamuri sângeroase şi lacome. Îngăduie dacilor mari, carpilor şi dacilor costoboci, ca şi celor ce şi-au părăsit aici vetrele, să se aşeze nestingheriţi, primind ce li se cuvine din mila voastră, iar eu cu aceşti urmaşi ai regilor, pe care i-am slobozit din funii astă-noapte, aducem garanţia înţelegerii şi păcii.” „Te-ai schimbat, prietene, îmi zise, iar eu tresării la auzul plăcutului cuvânt. Cu ani în urmă vorbeai puţin. E drept că vorbele tale aveau preţ. Recunosc semnul şi te cred, cum cred că după ziua aceasta va fi noapte. Dar ceilalţi te vor crede? Nu e oare prea târziu?! De ce au trecut limesul nepoftiţi şi de ce au ridicat arma, dacă nu au râvnit decât la apărare şi adăpost?! În urma lor au lăsat deschis vadul. Oştile sarmatice şi marcomane, cărora li s-au alăturat şi carpii trăitori între Hierasus şi Danastru, au pătruns deja în Dacia Romană pe la Limesul din septentrion. Cu voi, strânşi în tabere lângă Apulum, Potaissa şi Germisara, cum şi cu cine voi îndrepta răul?!” „Cei ce l-au făcut va să-l şi îndrepte, mărite generale. Acceptă păsurile noastre, care nu vă costă nimic decât renunţare la uri vechi şi la mândria deşartă, ca toţi cei despre care zici că s-au ridicat cu armele să le îndrepte împotriva duşmanilor noştri din totdeauna. Eu, împreună cu odraslele regelui Ortis, mă voi pune în fruntea unei oştiri menită de mâine să slujească Dacia.” Am vorbit cu patimă. Cu lacrimi în ochii pe care nimenea nu i-a văzut încă lăcrimând. Părea mişcat, încredinţat de adevărul spuselor mele. Se mai îndoia totuşi. „O minte ca a ta, vânătorule, poate iscodi ce nici Zeii nu pot pătrunde. Şi dacă, în fruntea acelei oşti tari, uniţi cu duşmanii, te vei întoarce împotriva noastră?!” „Dar cuvântul pe care nu l-am călcat nicicând?! Dar juruinţele grele ce le-am rostit aici?!” „De unde pot să ştiu că în toţi anii care au trecut, grei pentru tine, uşori pentru mine, nu te-ai schimbat? Nu cunosc izvor de ură mai tare şi mai nesecat decât cel ce se porneşte din împilare de neam.” „E drept, dar are şi leac, domnia-ta. Înţelepciunea, hotărârea de a exista peste vremuri ca neam. Chezăşie pentru bună-credinţa noastră va fi unul dintre cei doi fii ai regelui Ortis, pe care chiar mâine îl voi aduce aici ca ostatec. Cer şi eu o garanţie a înţelegerilor: îndepărtează, chiar astăzi, din Dacia pe semănătorul de ură împotriva neamului meu, Tiberius Maximus Priscus. El, generale îi întărită pe coloni, el îi aţâţă în fiecare ceas al vieţii sale pe veterani el provoacă încălcările şi încăierările sângeroase de la limes, el te îndeamnă acum să verşi sângele fraţilor mei strânşi de nevoie în lagăre la Apa Narciselor, la Potaissa şi la Germisara. De ţi-oi spune pricina, multe se vor limpezi în gândurile voastre şi mă veţi crede. Tatăl acestui oştean a tăiat capul regelui Decebal, ca să se rostogolească pe treptele de la templul Gemonei; Ortis şi Dacis au înfăptuit răzbunarea, retezând capul vinovatului. Tiberius Maximus Priscus, în neostoita sa ură, ar tăia capul tuturor dacilor de peste limes, care i-au adăpostit pe cei prigoniţi.”

Macrinus Flavius Sirus a bătut din palme. S-a înfăţişat slujitorul căruia îi era adresată chemarea. A făcut ochi cât cepele de mirare. Guvernatorul a poruncit vin. A mai bătut o dată. Cu tăbliţele cerate şi beţişoarele pregătite de scris s-a arătat un magistrat dintre tribunii militari. A dat poruncă pentru sfat de oştire fără participarea comandantului castrului şi garnizoanei de la Porolissum, ceea ce era tot una cu dizgraţierea oficială. A mai chemat un sfetnic, căruia i-a poruncit să fiu însoţit cu suită şi însemnele tratativelor în tabăra dacilor prigoniţi. Până la avecerne urma să mă înapoiez însoţit măcar de unul dintre cei doi urmaşi ai regilor daci. Nu mi-a fost uşor să duc la capăt această neaşteptată misiune. Greu şi numai cu sprijinul gemenilor am potolit neîncrederea. Înainte de a pleca am rânduit căpetenii şi am poruncit să fie pregătiţi pentru drum. Tot atunci am slobozit solii grabnice la celelalte castre şi la Arcia, peste limes. Timpul nu mai îngăduia să cumpănim cu răbdare ce şi cum. Mă încredeam în onoarea de militar a celui care de ani mulţi îl reprezenta pe împăratul Romei în Dacia. Amândoi ştiam că ceea ce hotărâm pentru asigurarea liniştii în Dacia era pe placul piosului împărat Antoninus. Tot aşa ştiam că mulţi vor fi colonii şi ofiţerii ce vor cârti. Acestora li se opuneau cei mulţi, dornici să trăiască într-o ţară pacificată, negustorii şi meseriaşii, reprezentanţii colegiilor, magistraţii de tot felul. Trebuia acţionat fără răgaz. Fierul cald aştepta pe nicovală. În tabăra romanilor am ajuns imediat după primul ceas al amiezii. Numai cu Ortis. Dacis, cu un pâlc tare de călăreţi dintre fruntaşii triburilor, se oprise într-o văioagă, mai în sus, pe Apa Cerbului. Chiar toţi în gura lupului nu puteam intra. Parcele ne erau favorabile. Tribunii legiunii şi ai cohortelor nu îl iubeau pe Tiberius Maximus Priscus, comandantul de la Porolissum. Nici printre magistraţi nu prea avea prieteni, din pricina aroganţei şi lăcomiei. Venise momentul ca el, un intrigant fără pereche, să cadă victimă intrigilor. La înapoierea noastră în tabără era hotărâtă trimiterea sa ca simplu decurion al unei cohorte auxiliare de pe lângă Legiunea V Macedonica. Condiţiile pe care ni le puneau romanii mă îngrijorau. Dacă ar fi fost după Ortis şi alţi câţiva tineri, căpetenii războinice de peste limes, nu numai că nu ar fi trebuit să le acceptăm, ci să trimitem ştafete la ai noştri, care aşteptau doar un semn, şi să punem mâna pe arme. Mă încredeam în cuvântul lui Macrinus Flavius Sirus, convins fiind că nici lor nu le era la îndemână altă soluţie. Cu războinicii sarmaţi la graniţe şi cu dacii răsculaţi înăuntrul lor, nu prea le era la îndemână obişnuita soluţie romană: forţa, mai cu seamă acum, când şi legiunea a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica erau cu efectivele descompletate, cu solda cam de multişor neplătită şi total nepregătite pentru un astfel de război. Până la urmă, grăbiţi fiind de evenimente, şi unii şi alţii ne-am văzut siliţi să facem concesii: noi am dat câte un ostatec din fiecare familie mare aflată în cele trei tabere şi pe toţi cei ce se aflau în fruntea sfaturilor bătrânilor; ei ne-au deschis arsenalele de la Apulum şi Ampelum, fiindcă războinicii noştri erau slab înarmaţi, aşa încât puteam echipa o cohortă auxiliară şi două alae cu toate cele necesare întreţinerii oştenilor noştri într-o astfel de campanie. Ne-au făgăduit pământurile din obişnuita rezervă a veteranilor, pe care să se aşeze ulterior dacii liberi, aceasta, deocamdată, rămânând o promisiune. Plecam către unghiul de limes dintre răsăritul şi septentrionul Daciei cu destulă îndoială şi teamă. Ştiam care va fi reacţia colonilor, în special a celor veniţi sub Traian şi Hadrian, care au tot împărţit între ei, făcându-şi înzecite părţi din pământuri de arătură, păşune, pădure şi izlazuri. Revenirea dacilor prigoniţi, chiar dacă nu la vechile vetre, împreună cu alţii din neamul lor, ar fi sporit într-un mod nedorit numărul băştinaşilor, şi aşa prea mândri şi bătăioşi. Faţă cu acest argument, rostit de primul tribunus militum, mi-am stăpânit satisfacţia sub masca nevinovăţiei şi am mai făcut o concesie, care pe Ortis 1-a surprins mai întâi, iar mai apoi a înţeles: mă obligam, iată, să-i organizez pe tinerii de peste limes, îngăduiţi în Dacia Romană într-o alae şi o cohortă de oşteni auxiliari ai Imperiului, cu condiţia că vor fi cartiruiţi în această provincie şi vor avea comandanţii lor. Mă gândisem, desigur, la Ortis şi Dacis, iar geamănul şi-a dat seama imediat unde bat şi ce anume urmăresc.

Tratativele s-au prelungit până seara târziu. Deşi dinspre muntele Detunata cerul se întuneca văzând cu ochii, pregătind o straşnică furtună, nu am prididit să trimit ştafete cu poruncă de adunare pe o luncă de lângă Potaissa. Noi eram prea osteniţi ca să mai putem pleca în acea zi la Ampelum şi, de aici, la Apulum. Zebal a întins un cort trainic chiar pe locul unde fuseseră ţintuiţi cu o noapte înainte gemenii. Era, zicea el glumind, taman cortul cu care străbătuse o parte de lume în căutarea unui vraci egipţian, cumpărat mai pe nimica de la un sarazin din Cezareea. Cu toate laudele, abia ne încăpea, căci în afara celor care fuseserăm părtaşi nevinovaţi la înfocata partidă de zaruri, urma să dormim laolaltă şi să isprăvim de acum înainte multe dimpreună cu încă patru ortaci destoinici: Ortis, Maros Cotiso, Dius Bituva şi Mucatru Zoltes, oşteni vestiţi şi comandanţi ascultaţi de seminţiile de peste munţi.

Furtuna s-a dezlănţuit târziu şi cu furie. Eu unul am auzit toate gemetele şi tunetele ei. Ceilalţi căzuseră într-un somn adânc şi fără vise.