Capitolul nouă.

ZIUA ERA SENINĂ ŞI CERUL ÎNALT. NICI O PĂRERE DE NOR NU umbrea beteala lui sinilie. Cu toate că nu intrasem încă în vară, se anunţa de la ceasul dimineţii vipia amiezii. Bătea întărâtată musca şi pişcă îndrăcită strechea, încât abia, abia mai reuşeam să potolim caii. Era semn neîndoielnic că ziua va să sfârşească în ploaie torenţială şi furtună. Dumnezeule, ce mai ploi se dezlănţuiau în vremea aceea! Ca din senin se năşteau şi se vălătuceau norii, se revărsa cerul în fuioare despletite, se umflau şi se revărsau peste maluri apele şi tot aşa cerul îşi arăta faţa zâmbitoare şi bună. Văzduhul era tot un zumzet de albine şi o smălţuire multicoloră de fluturi. Şesul pe care călăream la trap uşor se desfăşura ca un nesfârşit covor ţesut numai şi numai din floare. Cât cuprindeai cu ochii, jur-împrejur, pace, singurătate şi linişte. Mai apoi peisajul prinse a ieşi din desăvârşita sa frumuseţe şi monotonie. Păşunea se schimba cu pădurea, aceasta cu arătura ori cu pârloaga; unde şi unde jarişti fumegânde încă din primele zile ale primăverii. Peste trei ani, în locul lor vor văluri aidoma Mării Pontice lanuri de grâu, lanuri de mei, felurite semănături. Cu toate astea, chiar şi în preajma Apulumului, ogoarele nelucrate şi nestăpânite cu înscrisuri împărăteşti erau destule. Iată că nici măcar aici, la adăpostul puternicei legiuni Gemina, pământul nu putea fi motiv de ură şi prigoană. La asemenea lucruri îmi era gândul când am întâlnit primele convoaie de oameni, care încărcate şi turme de vite ce zoreau către oraş cu graba celor ce se feresc din calea năvălirilor barbare. De la primul om întrebat am aflat pricina: se zvonise că neamurile de la Limesul Nordic au frânt rezistenţa firavă a alelor şi cohortelor şi acum se revarsă puhoi către inima provinciei, aducând jaful şi pieirea. Nu eram înclinat să le dau crezare. Înclinam să cred că pricina neliniştii era tocmai nechibzuita mişcare de trupe, pricinuită de aşezarea Costobocilor şi a Dacilor Mari în interiorul provinciei. Oricum, pentru noi timpul se precipita, poate că nu mai aveam nici răgazul să-i strângem într-o singură tabără pe aceia dintre luptătorii noştri cu care năzuiam să-i zdrobim pe Iazigii şi Marcomanii năvălitori înainte de a se revărsa în Dacia. Îngrijorarea mi-am făcut-o cunoscută şi celorlalţi. Căpeteniile erau de aceeaşi părere cu mine. Nu trebuia să-i grăbesc la drum. Era de ajuns să ne ţinem pe urmele lui Ariort, care nu mai avea pic de astâmpăr. Era firesc şi nici măcar nu m-aş fi putut închipui în situaţia lui. După atâţia ani, în care nici nu mai nădăjduise, avea să-şi vadă femeia şi copilul. De pe faţa lui şi din muţenia în care căzuse încă de cu seara se putea vedea că îl încearcă mai ades neîncrederea decât speranţa. O bună bucată de drum am galopat fără să cruţăm caii, care prinseseră a da semne de moleşeală după atâta odihnă. Cu cât ne apropiam de oraş, cu atât creştea numărul celor care nu pridideau să se vadă cât mai curând ascunşi după zidurile sale: coloni, negustori, meseriaşi de tot felul, toţi oameni cu stare, care aveau ce încărca şi ascunde din calea cetelor prădalnice. Mă îndoiam că neamurile de peste limes s-ar fi încumetat să pătrundă atât de adânc în inima provinciei, şi chiar dacă, mi se părea de mirare să fi putut răzbate aşa de repede până aici, ştiut fiind că nici o localitate mai răsărită nu era lipsită de apărare. Ortis avea şi el aceeaşi părere. Ba, mai mult, credea că înadins cineva tulbură liniştea oamenilor cu asemenea zvonuri, urmărind să sporească zâzania între locuitorii provinciei şi dacii rămaşi ori pribegiţi în afara ei. Se pare că tocmai aşa stăteau lucrurile, care, odată bine intrate pe acest făgaş, în nici un chip nu mai puteau fi oprite, în afară de intervenţia Senatului cu legiunile din Panonia, Moesia şi Iliria chiar. Ceea ce ar fi însemnat mai mult decât prigoana băştinaşilor, care sub Traian şi Hadrianus se întemeiaseră bine în drepturi. Pustiirea însemna proprietăţi bine întemeiate, după modelul roman, delniţe, arături, păduri şi ape rămase la bunul plac al celor veniţi să se îmbogăţească în Dacia. Zebal, care cunoştea toate zvonurile ce se vânturau prin hanurile provinciei, avea părerea că ceea ce se petrecea acum era o lucrătură hicleană iscodită de mintea lui Vinicius Lizinius Procus, şeful partidei colonilor hispani şi italici, dornic să mai vândă o dată pe aur curat pământurile şi apele pe care cândva, ca împuternicit al senatului cu această sursă de venituri, le vânduse tatăl său, devenit peste noapte, din patrician scăpătat, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma. Oricum ar fi stat lucrurile şi oricare ar fi fost temeiul mişcării de oameni, noi aveam interesul să ne grăbim, să isprăvim cât mai curând cu putinţă ce aveam de isprăvit la Apulum şi să pornim împotriva duşmanilor reali ai Romei şi ai provinciei Dacia la acele zile de cumpănă. Cineva, poate chiar în Cetatea Eternă, încerca să profite de lipsa de pricepere sau numai de hotărâre a noului împărat şi să întroneze o altfel de ordine decât cea instaurată de înţeleptul Ulpius Traianus Nerva, apoi consolidată de întreprinzătorul Hadrianus. Măreţia misiei care, prin jocul sorţilor, îmi revenea tocmai mie, îmi făcea mintea limpede, braţul puternic, inima tânără. Cândva, cu mulţi ani în urmă, aş fi semănat chiar eu sămânţa neascultării şi a răzvrătirii, ca să aduc în făgaş rosturile cele vechi ale Daciei. Acum, după ce însumi cunoscusem cât de cât viaţa romană, convins că mai curând puteam întoarce cursul Marisului către izvoare decât pe cel al fraţilor mei către un nou fel de a trăi, într-o pace statornică şi garantată cu tăria legiunilor, mă ruşinam de gândurile mele din acei primi ani ai pribegiei. De tăria de acuma a provinciei Dacia, de prisosul ei de bunuri, de arme, de pricepere în meşteşuguri şi de atâtea altele profitam şi noi, cei de peste limes, un hotar aproape inexistent pentru Costoboci Carpo-daci şi Dacii Mari mai bine de treizeci şi cinci de ani. Bunele înţelegeri se făceau peste capetele celor mari, care le ştiau pe ale lor, pe când noi, aici, la marginile barbariei, le ştiam pe ale noastre. Atacau iazigii, ori marcomanii, ori roxolanii, ori alte seminţii nestatornice şi prădalnice un vicus, o vale ori un ţinut stăpânit de dacii de peste limes, săreau într-ajutor alele, cohortele ori pichetele de pază din castrele şi burgurile hotarnice; era atacat prin surprindere un pichet de miliarium, ori un alt punct întărit, nici noi nu pregetam să-i lovim pe năvălitori din spate. Dacă s-a ajuns la această cumpănă, undeva şi noi eram vinovaţi, deci cu atât mai mult datori să nu zăbovim în faţa pericolului comun.

Drumul devenise atât de aglomerat încât ne era peste poate să mai înaintăm altfel decât în ritmul carelor de povară. M-am sfătuit cu Ortis şi am hotărât să ne despărţim în două cete, ca să răzbim cum vom şti şi putea mai curând şi să isprăvim şi unii şi alţii treburile la Apulum. Oricum, drumurile noastre tot trebuiau să se despartă, pentru că între timp aflasem de la un consilier informat că fruntaşii provinciei, împreună cu Macrinus Flavius Sirus se găseau în oraşul cel nou, înălţat de curând nu departe de apa Marisului şi în imediata apropiere a canabelor Legiunii a XIII-a Gemina; sediile breslelor, în schimb, preferaseră oraşul cel vechi, de sub Piscul Craivei şi, deci, acolo trebuia căutată Drilgisa. Eu şi Ortis, însoţiţi de cele trei căpetenii, urma să ne îndreptăm spre oraşul de jos, Zebal, însoţit de Ceran şi Ariort, către vechiul oraş. Ariort credea că dinadins îl las de izbelişte şi nu se sfii să-mi amintească faptul că prietenul la nevoie se cunoaşte. Niciodată nu coborâse din muntele său, iar pentru el tot ce se întâmpla acuma şi mai ales ceea ce avea să se întâmple avea loc într-o altă lume. Poate că şi de aceea tăcuse de când ieşisem din munte, iar la hanul ilirului se manifestase pur şi simplu ca un animal mândru şi feroce pus în cuşcă. Îl înţelegeam, vai, cât îl înţelegeam! Aşa fusesem şi eu cândva, la lujer de tinereţe, când, însoţit de nepoţii regelui Decebal, Dacis şi Ortis, de zvăpăiata şi bărbătoasa Arcia, am intrat în oraşul lui Ulpius Traianus, noua capitală a Daciei, şi mai ales în marea arenă de jocuri. Timpurile acelea rămăseseră aşa de departe în urmă de parcă nici n-ar fi fost decât fum de visare şi miroznă de plăsmuire. De atunci colindasem lumea, călcasem cu opincile străbunilor pardoseala de lespezi şi mozaicuri a Cetăţii Eterne, drumurile ce duc la cetăţile sacre ale elinilor, cuprinsesem cu privirile flămânde şi lacome de necunoscut şi frumos apele Pontului sau ale Bosphorului, stepele nesfârşite ale Colchidei. Avea, bietul om, atâta încredere în mine, încât se arătase dispus să îşi amâne căutările până ce vom isprăvi noi ce aveam de isprăvit, ca să îl putem însoţi. Zebal, înţelegând cât de preţios era pentru noi timpul, mi-a venit într-ajutor, lăudându-se, obicei care nu îi era în fire, cu relaţiile pe care le avea printre conducătorii breslelor, ba chiar promiţându-i că se va lipsi de toate mărfurile aduse pentru negoţ ca să răscumpere cu preţul lor nevasta şi copilul căzuţi în sclavie. Am hotărât ca, indiferent de tot ce se poate întâmpla, să ne întâlnim a doua zi la taberna canabelor legiunii, în oraşul de jos, nu mai târziu de ceasul al treilea din zi. Dacă noi, ori ei, nu ne vom fi terminat treburile până atunci, urma să vedem împreună ce aveam de făcut. Înainte de a ne despărţi l-am luat deoparte pe bătrânul Zebal şi l-am sfătuit să se poarte cu prudenţă şi înţelepciune. Celorlalţi le-am poruncit să-i dea în toate ascultare. Ştiam din proprie experienţă la ce te poate îndemna dorul şi iubirea. Pentru orice eventualitate i-am sfătuit să se ducă mai întâi la casa unui cumnat de-al meu, Cornelius Babus pe nume, proprietarul unui atelier de cărămidărie pentru pavarea edificiilor, la care lucrau peste cincizeci de sclavi, unii de neam dac, proveniţi din rândul datornicilor, motiv pentru care nici de voie, nici de nevoie eu nu îi călcam pragul casei. Altfel era un om săritor, dispus să facă mici servicii rudelor după mumă, nădăjduind ca astfel să şi le apropie. Sora mea vitregă, Meda, suferea din această pricină, şi nu scăpa nici un prilej să-i ajute pe cei din neamul nostru, ba cu o măsură de grâu, ba cu pânză pentru haine, la sărbători, şi chiar cu bani când se găseau la ananghie şi, călcându-şi pe mândrie, i se rugau de una şi de alta. Noi am părăsit drumul pavat, pe care convoaiele se târau sub zăpuşeală ca o râmă uriaşă, preferând şleahul cel vechi, care mai avea şi avantajul că scurta mult distanţa. Toate semnele, încă de dimineaţă, prevesteau furtună, şi aveam motive întemeiate să ajungem în oraş înainte ca baierele cerului să se rupă şi puhoaiele să se reverse. Fără caii de povară am străbătut drumul până la poarta de nord într-un galop întins, încât, atunci când am descălecat pentru a prezenta străjilor înscrisul de liberă trecere, Debar devenise alb de spumă. Nu trecusem bine pe sub poarta înaltă, zidită din piatră de tuf, când un fulger brăzdă bolta pe care norii se înghesuiau ca nişte turme de bivoli asiatici, cerul se revărsă, fără stropi, ci aşa, cum ai turna eu găleata, şi puhoaiele prinseră a-şi căuta făgaşe. La rândul nostru ne-am căutat adăpost într-o tabernă amenajată într-o veche magazie de cereale, adăpostind caii sub şopronul unei potcovării de peste drum, cu calfe harnice, mereu în aşteptare de muşterii, care, fără să ne afle voia, ni-i şi luară în primire. Abia golirăm ulcelele pântecoase, pline cu mied uleios şi rece, ca de la gheaţă, când se potoli vremea, îngăduindu-ne să mergem m treburile noastre. Oraşul cel nou, răsărit nu prea de multă vreme în jurul canabelor Legiunii a XIII-a Gemina, pe un platou larg cât una din cele şapte coline ale Romei, arăta cam răzleţit şi anapoda. Ici o vila rustica, ridicată de vreun colon cu întreaga avere în valea mănoasă a Marisului, ce se lărgea aici mai mult decât puteai să cuprinzi cu privirea, colo o vila urbana, acoperită cu ţiglă colorată şi făţuită în plăci de ceramică ori de gresie, între ele o baracă nenorocită ori un atelier-şopron în curs de organizare; unde şi unde prăvălii, stabilimente, case de jocuri, bordeie pe jumătate ieşite din pământ, casele de bârne ale localnicilor băştinaşi mai înstăriţi, hat în hat cu acelea din piatră de tuf ori din cărămidă ale negustorilor de tot felul. O singură uliţă, care străbătea oraşul-cetate de la est la vest, locuită de ofiţerii şi administratorii legiunii, de fruntaşii municipalităţii civile era mai acătării. Aici lipseau locurile virane, pe care vânzătorii ambulanţi încropeau comerţuri de tot felul, şi se simţea intervenţia unui ochi şi a unei gândiri de arhitect. Clădirile, marea majoritate cu două sau chiar trei caturi, se înălţau pe fundaţii trainice de cărămidă cimentată şi piatră. Strada, largă de şase staturi de om, era pavată cu dale de gresie şi de cărămidă pe strat trainic de nisip şi pietriş. Un apeduct nou-nouţ aducea în casele cochete o apă cristalină şi rece de la o depărtare de câteva stadii. Unde şi unde se observau gurile reţelei de canalizare şi alte semne ale unei avansate trepte de civilizaţie romană. Alături de uliţa aceasta, numită, pompos deocamdată, Via Antonina, se năşteau altele, croite în paralel, două, şi în forma spiţelor unei roţi, celelalte. Acesta era semnul clar că vechiul oraş, născut din vicusul dacic al apulensilor, şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Doar două, însă suficiente, au fost motivele care i-au hotărât soarta: canabele legiunii şi negoţul cu plutele, mai mult decât intens, care se practica pe Apa Marisului. La capătul străzii, în semicercul unui parc, croit cu destulă fantezie chiar în perimetrul unei păduri, se înălţa clădirea consiliului municipal, căreia localnicii îi ziceau, impropriu după părerea mea, forum. Înaintând către ea, lăsai la dreapta un şir de clădiri cu un singur cat, dar cu coridoare largi şi luminoase, imitând prispele dacice, înconjurate da zid de piatră, pe poarta căruia atârna, ţipător colorată, o firmă cum în Dacia nu mai întâlnisem alta până atunci. Pe firmă era desenat un copilaş ţinând o tăbliţă cerată pe genunchi şi un cetăţean cu bărbuţă îndreptându-i cu grijă şi importanţă beţişorul de scrijelit. Era o şcoală de stat, întreţinută de municipalitate, unde se învăţa scrisul, cititul, elocinţa, comerţul şi meseriile, matematicile şi astronomia. După ce am descifrat conţinutul imensei table de ceramică atârnată de frontispiciul clădirii, sub care se deschidea şi poarta, mi-a trebuit timp să-i pot urni din loc pe Ortis, Dadas, Bituva şi Zoltes, uimiţi şi curioşi de parcă s-ar fi găsit chiar în faţa calului de lemn cu care aheii au pătruns în cetatea Troei. Înclinaţi să vadă doar feţele umbrite a tot ceea ce era roman, i-au compătimit pe sărmanii copii, care în loc să se joace, să înveţe meşteşugul armelor şi să vâneze, erau obligaţi la suplicii ca acelea. M-a bufnit râsul şi mi-a trebuit talent oratoric, nu glumă, ca să îi fac a înţelege binefacerile unor asemenea instituţii în această provincie de la marginea Imperiului.

Îmbrăcămintea noastră, destul de uzată şi de ponosită, caii prăfuiţi, ţinuta războinică a însoţitorilor mei, în special, au atras repede atenţia gărzilor călări care supravegheau buna ordine a oraşului, drept care de câteva ori a trebuit să scot înscrisurile şi să le înmânez unor oşteni având misiuni de pază şi aprovizionare. Unul dintre aceştia, pe numele său Sarula Dacul, a manifestat mai multă bunăvoinţă şi, în loc să ne tot întrebe despre rosturile noastre, ne-a prezentat unui oştean-funcţionar, căruia i se spunea immunes legionis, scrib din birourile Legiunii a XIII-a Gemina, detaşat pe lângă sediul provizoriu al Legatusului Imperial pentru Dacia, buna noastră cunoştinţă Macrinus Flavius Sirus. Urmându-l, pe un coridor lung şi răcoros, acesta ne-a condus în biroul unui centurion, pe care l-am găsit moţăind din pricină de vin ori de oboseală. Acesta ne-a primit niţel cam acru, cum probabil fusese şi vinul, însă cum eu ştiam până la ce grad merge corupţia m-am gândit că nici comandantul peste o sută nu poate fi imun la strălucirea aurului. A fost de ajuns să-i audă, ca un bun cunoscător, zornăitul plăcut, ca să schimbe încruntarea cu cel mai plăcut zâmbet şi mormăiturile cu relaţii şi sfaturi mai mult decât amicale. Aşa am aflat că însărcinatul împăratufui pentru provincia Dacia se află la termele municipale, însoţit de M. Statius Priscus, Legati Augusti legionis, adică delegatul împăratului pentru legiune, de M. Sedatius Severianus, guvernatorul Daciei Superior, de Aurelius Redux, praefectus, vicecomandant de legiune, de alte grade superioare, de magistraţi şi de fruntaşii coloniei. La terme se ajungea pe o alee presărată cu pietriş colorat, care cobora câteva terase cu scări din marmoră, terase pe care fuseseră amenajate terenuri pentru jocuri şi antrenament. Acest al doilea platou, de întinderea a cel puţin două arene, mai cuprindea o amenajare, rudimentară încă, pentru cursele de care şi cai, câteva prăvălii şi stabilimente cu cele necesare pentru jocuri şi terme, ce se împrumutau pe sume destul de convenabile, şi un fel de han al ofiţerilor, destul de arătos pe dinafară ca să nu te îndoieşti de ambianţa dinăuntru. De la îndatoritorul centurion, care nu se sfia să ceară plată pentru sfaturi în plus, aflasem că Macrinus Flavius Sirus avea plăcerea să petreacă la terme toate ceasurile după-amiezii, mai degustând un vinişor vechi, mai înfulecând câte o ciosvârtă de cerb tânăr şi încercându-şi norocul la zaruri, cu unul dintre aceia ce se încumetau să se prindă, ştiut fiind norocul care rareori îl părăsea şi măiestria cu care arunca.

Cunoşteam obiceiurile de la Roma, care mai abitir erau cultivate în Provincii. Cunoşteam şi lăcomia acestor slujbaşi ai împăratului ori ai senatului, grăbiţi să agonisească, fiindcă nu se ştia când va să le apună steaua norocului şi să vină dizgraţierea. Mai ştiam că îngropasem lângă hanul de la limesul de Miazănoapte o avere pe care în zece vieţi nu aş fi putut-o toca, chiar ofiţer roman de-aş fi fost; aveam chiar la mine bine ascunşi prin şerpar şi toharturi, bani buni, de aur, mai tăioşi decât cea mai tăioasă spadă, mai cu bătaie decât orice catapultă sau săgeată, mai eficienţi decât un berbec de bătut zidurile. Pe acelaşi centurion care mi se lipise de pungă ca lipitoarea de varice, l-am întrebat despre cel mai bun negustor de vinuri şi despre cel mai priceput bucătar. Informaţia m-a costat mai puţin decât efortul de a le căuta singur după miros ori după numărul celor adormiţi prin faţa tabernelor. Şi fără bunele sale servicii m-aş fi descurcat de minune, fiindcă paşii ne-au dus drept în faţa unui conac, dintre cele vechi, ridicate înainte de stabilirea Legiunii aici, transformat acum în ospătărie. Numele grecului oferea singur chezăşia că altceva mai bun nu aş fi găsit nici la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Firma de la intrare oferea servicii ca la Roma, servicii pentru care garanta proprietarul Caius Sabinus Elenul, cu vânat proaspăt şi vin de Chios, vechi de cincizeci de ani, din care băuseră însuşi Nerva Traianus şi urmaşul acestuia, Hadrianus. Pentru mine era îndeajuns numele negustorului, ca să nu mă mai îndoiesc de marfă. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi amintesc când şi unde îl mai întâlnisem. Dacă nu era acel Caius Sabinus Elenul, eu nu ajungeam sclavul lanistului Aulus Maecus şi nu luptam în arena de la Ulpia Traiana, ca să mă acopăr de glorie şi să câştig bunăvoinţa împăratului în furtunoasa vară a anului o sută şapte. Oare mai trăieşte bătrânul negustor? De bună seamă că nu. În cazul acesta fiul i-a luat locul, care trebuie să fie mai tânăr decât mine şi nu are de unde să mă ştie. Cred că am rămas aşa, tăcut şi călătorit în amintire, o bună bucată de vreme. Chipuri dragi, venite parcă dintr-o altă lume, ca într-un joc de-a întoarcerea în timp, mi se perindau prin faţa ochilor împăienjeniţi de pâclele amintirii: moş Troes, Dacis, Orolea, Arcia, Ortis, Helena Evrimos, iubirea mea cea dintâi şi cea de pe urmă… Eram vădit tulburat. Ortis mi-a citit sufletul şi m-a întrebat, mai mult cu intenţia de a mă smulge din şuvoiul amintirilor: „Mă înşel ori domnia-ta, vânătorule, cunoşti firma şi omul pe care îl reprezintă? Te sfieşti să intrăm, ori numai mi se pare?” „Cunosc şi firma şi omul, de nu cumva cel la care mă refer e oale şi ulcele. Arcia, buna ta mumă, ţi-a fi povestit cândva despre întâmplările noastre la Ulpia Traiana, în acel an de după război, când împăratul a zăbovit în Dacia. În ospătăria acestui negustor l-a aşteptat ea pe tatăl tău, Ortis, şi tot aici am fost prins eu atunci când Aulus Maecus m-a râvnit să-i fiu gladiator. Că negustorul o fi acelaşi ori altul, acum nu mai are nici o importanţă; important este că vinul de Chios nu are pereche, iar bucătăria grecului, nici atât.”

Avusesem dreptate. Bătrânul nu mai trăia de mulţi ani. Fiul îi luase locul. Chiar el trecuse pe cealaltă pantă a vieţii. Când i-am destăinuit că l-am cunoscut pe tatăl său şi vestita ospătărie de la Ulpia Traiana s-a bucurat şi a făcut totul ca să ne fie pe voie. Da, a recunoscut zâmbind, vinul de Sard ori de Ighiu poate fi vândut fără teamă ca vin de Chios, clupă ce trece prin cei zece ani de învechire, însă pentru noi mai erau destule amfore colbuite prin adâncate beciuri, cu vinul cel veritabil, a cărui vârstă se îndreaptă către sută. Îl păstrează pentru ziua cea mare, râvnita vizită a unui împărat, pentru ca şi el, la fel ca şi tătânele său, să se poată lăuda că l-a ospătat pe Cezarul Romei. Nu se cade să refuze tocmai un om rar ca mine, care cu atâţia ani în urmă a gustat vinul negustorului Caius Sabinus. Datorită purtărilor fiului am uitat de ranchiuna ce i-o purtam bătrânului. Am cerut să fie puse pe jar potolit şi date cu rare mirodenii părţile cele mai fragede din câţiva cerbi atârnaţi de grinzile gheţăriei; am mai poftit o amforă pântecoasă cu vinul de Chios şi câţiva sclavi pentru bunele servicii. De la frizeria de peste drum am închiriat tot ce ne făcea trebuinţă pentru petrecerea unor clipe plăcute la terme, în societatea notabilităţilor provinciei: un sclav care să ne asiste în timpul băii, căruia i se zicea balneator, unul care să ne facă masajul, unctor, altul însărcinat cu depilarea, zis alipilus, şi încă unul care să ne păzească bunurile şi veşmintele; se adăugau: o sclavă care să ne aducă cele necesare pentru baie – flacoane cu untdelemn, esenţe, prosoape – şi încă două pentru servitul vinului şi a mâncărilor reci, încărcate de Caius Sabinus cel tânăr pe un fel de platou ca o lectică. De la o altă prăvălie, perete în perete cu termele imperiale, am cumpărat fără a ne târgui câtuşi de puţin, îmbrăcăminte pe măsura rangului la care ne prezentam şi albituri de schimb. Îmi era bine cunoscut că niciunde nu poţi pune cu mai mare uşurinţă pe roate o afacere dificilă ca la terme, mai cu seamă atunci când aveai cu ce îmbunătăţi obişnuitul program. În fruntea alaiului nostru, un ucenic de zaraf, despre care aflasem încă din tabără că servea cauza dacilor prigoniţi, neamurile lui numărându-se printre aceştia, ducea cuvenitele daruri: patru colanuri de argint, pescuite din sacii negustorului Evrimos, tot atâtea pungi cu grăunţe de aur, la care, pentru împuternicitul împăratului adăugasem o pungă doldora cu monezi având proaspăt încrustate însemnele provinciei Dacia şi chipul augustului Antoninus Pius. În spatele acestuia, alţi doi sclavi purtau pentru cei Patru Mari, cum li se mai zicea, câte o togă de purpură şi câte o blană după rang: de sobol, de nurcă, de nevăstuică şi de vulpe. După ei, urmam noi şi ceilalţi, orânduiţi într-un cortegiu de ambasadă asiatică. Anunţaţi din vreme, prin mijlocirea unui administrator împuternicit al termelor proprietate imperială, sensibil şi el din cale-afară la strălucirea aurului, am fost întâmpinaţi în sala rezervată oficialităţilor şi protocoalelor, care se oficiau destul de rar. Acum, nu cumva să se creadă că toţi cetăţenii urbei mergeau la terme însoţiţi ca noi. Cei săraci se mulţumeau să îşi poată plăti intrarea. Pentru a nu risca să le fure cineva veşmintele, căci existau hoţi specializaţi pentru băile publice, le lăsau în grija băieşului, plătind şi pentru aceasta o mică sumă de bani, cum şi pentru celelalte servicii recurgeau la personalul specializat al băilor. Orice baie publică respectabilă se alcătuia din trei încăperi: una cu apă rece, de obicei de dimensiuni mai mici şi având deasupra o cupolă deschisă; o încăpere de trecere, cu bănci de marmoră şi cu apă la temperatura călduţă; o a treia eu apă caldă, cu bazine şi căzi şi chiar cu piscine pentru înot. Acestor trei încăperi li se adăugau anexele: o cameră de aburi prevăzută la extremitatea cupolei cu un disc mobil pentru reglarea temperaturii, încăperi pentru exerciţii de gimnastică, pentru ungerea corpului cu diferite alifii, localuri cu alimente şi chiar o sală pentru ospeţe, ca aceea în care fuserăm întâmpinaţi noi. Numai bazinele de înot erau comune pentru bărbaţi şi femei. În ce mă priveşte mai fusesem de câteva ori la baie cu obraze alese, dar nu la rangul celor ce ne întâmpinau acum cu atâta suspectă bunăvoinţă. De aceea nu prea ştiam procedura şi, ca întotdeauna când mi se întâmpla aşa, m-am lăsat în voia întâmplării ori a inspiraţiei. Gazdele noastre ne-au întâmpinat, întrerupându-şi baia, într-un fel de cămăşi albe de in, lungi până mai sus de genunchi. Simţind încurcătura în care mă găseam, Macrinus Flavius Sirus mi-a venit discret în ajutor, poruncind acelui funcţionar îndatoritor să ne însoţească în anexele pregătitoare. Pregătirile au durat mai mult decât ar fi fost necesar ca să mi se pună răbdarea la încercare, dar, ca nişte obraze alese ce ne aflam, am suferit cu zâmbetul pe buze, precum preoţii templelor puşi la post prelungit. Am făcut cuvenitele exerciţii de gimnastică, am intrat în camera de aburi unde ne-am perpelit ca nişte claponi puşi la fiert, iarăşi exerciţii de gimnastică, făcute după comanda şi exemplul unui fost gladiator; am trecut cam repejor prin apa rece, spre uimirea celor prezenţi am străbătut de câteva ori bazinul mare înotând mai dihai decât peştii, ne-am lăsat masaţi, dreşi şi unşi de miroseam ca nişte faguri proaspeţi, am îmbrăcat cămeşoaiele aspre, le-am încins cu nişte curmeie şi iată-ne de unde am plecat, uşori ca fulgii, cu inimile voioase şi cu foame de lupi. Mesuţele joase, din lemn de paltin, acoperite cu pânză de cânepă, de pe lângă laviţele-pat, erau aşternute cu bucatele aduse de noi, la care, pentru a nu se lăsa mai prejos, buna gazdă adăugase -altele: plăcinte umplute cu verdeţuri şi carne, pânişoare de mei tăvălite în tocană de măruntaie, potârnichi crocante, îndelung fierte în ulei de măsline, şi altele care nu îmi mai vin în minte. Vinul, plătit la preţul lui înzecit, deja îl degustaseră, căci de ce şi de unde acea nouă sclipire a ochilor, buni şi migdalaţi ca ai femeilor?! După ce am gustat, cu înghiţituri mici, dar până la fund, ulcelele cu vin uleios, o ambră a Zeilor, dacă nu mai mult, ne-am aşezat să ospătăm temeinic. Îmi era cunoscut că treburile politiceşti nu se cădeau discutate cu stomacul gol şi cu sufletul lipsit de bucurie. Eram nouă; bucatele, cât pentru o trupă înfometată după ce a urcat şi a coborât un munte, a trecut o mlaştină şi a străbătut un deşert. Lupii mei mâncau lupeşte, însă cu atâta grijă pentru bunele purtări încât ei păreau veniţi din Cetatea Eternă şi adevăraţii romani, nu coborâtorii din Ţinutul Codrului, de la Iza şi Uissio. Eu ciuguleam cu măsură, gustam cu întreită cumpătare înşelătorul vin de Chios şi puneam în rosturi cuvintele pentru tractatele ce le aveam de purtat. Am văzut la locţiitorul împăratului pentru Dacia aceeaşi ascunsă precauţie, cu deosebirea că ulcica opacă îl ispitea mai des decât pe mine. Cunoşteam din tinereţe efectul acestei miraculoase băuturi. Mai întâi limpezea gândurile, încet, încet exalta sufletul şi îmboldea inima, aducea pe nesimţite uitarea acelor gânduri ce nu ţineau de conul bucuriilor, năştea lin, lin, bunătatea şi dragostea de semeni; veneau apoi generozitatea neînfrânată, dăruirea şi simţul sacrificiului pentru bine şi frumos. Cu toată povara anilor îmi păstram mintea limpede, judecata ascuţită, gândul curat. Mă rugam Zeilor părinţilor mei să se treacă peste obiceiul spectacolului cu mimi şi sclave, care dansează şi cântă, mângâie şi aţâţă, trezesc şi adorm, fac tot ce eu nu doream să se întâmple. Privindu-i pe tinerii ce mă însoţeau, dar al căror rang de mari căpetenii îi aşezau alături de toţi cei de faţă, faptele şi nu anii cântărind precumpănitor în balanţele acelor vremi, l-am rugat pe legatusul imperial să nu îi ispitească acum cu astfel de distracţii, care tulbură mintea şi sucesc judecata. În schimb, i-am propus şapte partide de zaruri, fiindcă, ziceam eu, şi bătrâneţele au plăceri, numite de unii vicii, iar pentru mine jocul cu zaruri era singura dintre cele mari care mi-au mai rămas. Tot atunci am făcut semn să intre purtători de daruri. Un spectacol demn de admirat. Pe care cei patru răspunzători de destinele provinciei l-au gustat chiar peste aşteptările mele, cu pupilele dilatate de plăcere ca şi când ar fi băut beladonă. La invitaţia mea, care nu eram prostul să-i lase să îşi revină, au golit cupele până la fund. I-am poftit să se aşeze, ca unul mai vârstnic ce eram, şi am început astfel: "Domniile-voastre, înţelepţi cetăţeni ai Romei şi alese obraze împărăteşti! Cine suntem şi ce rosturi purtăm cunoaşteţi, şi am pierde vreme prea plăcută şi de mare preţ arătând cu vorbe şi dovezi rangurile şi meritele noastre. Cunoaşteţi prea bine ai cui trimişi suntem şi ce năzuim să împlinim împreună. Au trecut mai bine de treizeci de ani de când în această parte de lume s-a statornicit viaţa romană şi pacea romană. Este nedrept ca de aceste binefaceri să nu aibă parte şi fraţii noştri lăsaţi, din considerente strategice, dincolo de limesul provinciei. De-ar fi să se ridice zid până la cer şi pe lângă zidul acesta să curgă jur-împrejur o Dunăre, fraţii de fraţi tot nu vor putea fi despărţiţi. Domniile-voastre, iscusiţi militari şi înţelepţi magistraţi, ştiţi că în provincia Dacia este îndestul loc pentru noi toţi. De ce daţi ascultare unora dintre aceia puşi pe căpătuială, care ăst an cultivă ici un ogor, în alt an colo altul, uitând de unde a început şi neştiind unde are să ajungă. Fraţii mei, dacii pribegiţi de pe aceste locuri la vremi grele, Costobocii şi Dacii Mari, trăitori harnici şi cumpătaţi prin văile cele pietroase şi prin munţii cei friguroşi din septentrion, privesc cu uimire la înflorirea ţării acesteia şi râvnesc la noul fel de viaţă; zi şi noapte veghează cu arma în mână liniştea bordeiului, viaţa alor lor şi bruma de avuţie. Când le este lumea mai dragă, neamurile cele prădalnice ale sarmaţilor se abat ca stolurile de lăcuste, taie, jefuiesc şi risipesc.

Fraţii mei sunt luptători cum puţini alţii mai întâlneşti ca ei, dar, de la o vreme, sângele lor curge şi tot curge, la aceste fruntarii de Imperiu, vitejii se răresc şi se tot răresc, iar domniile-voastre, în loc să le preţuiţi şi să le răsplătiţi jertfa zilnică de sudoare şi sânge, îi loviţi şi din astă frăţească parte, organizând armate şi expediţii împotriva lor. Uitat-aţi oare că sângele de frate apă nu se face?! O provincie mărginaşă ca aceasta, tare pe dinlăuntru, va fi temută în afară. E de mirare că domniile-voastre şi un împărat înţelept cum este cel cu care v-au răsplătit Zeii, nu cunoaşteţi şi nu înţelegeţi foloasele ce decurg din statornicirea unora dintre fraţii noştri aici. Neamurile prădalnice, fără vetre şi adăposturi, se strâng la fruntarii de ţară ca viespile hoaţe la urdinişul stupilor buni, valurile lor, tot mai numeroase, se sparg de piepturile fraţilor noştri lăsaţi fără ocrotire, ca valurile mării de ţărmuri, înaintând când ici, când colo. Jocul acesta îl asemuiesc cu cel al bilei trimise spre popic: dacă unul cade, doboară cu sine doi, trei sau mai mulţi. Deocamdată nu toţi ai noştri voiesc strămutarea, ci numai aceia de tot expuşi, trăitori la locuri descoperite, dincolo de Tissia şi Uissio, între Pyretus şi Danastru, ameninţaţi zi şi noapte cu năvala şi jaful. Cât preţuiesc ei în luptă, cu arme bune şi pentru o cauză bună, de veţi voi, veţi vedea curând. Aflu că Iazigii metanaşi şi marcomanii, cărora li s-au alăturat şi alte triburi prădalnice, au pătruns adânc în trupul provinciei, ard şi pradă fără oprelişte, în vreme ce detaşamentele Legiunii ţin Limesul către Ţinutul Codrului şi al Biharei, de teama Dacilor Mari şi a dacilor pribegiţi. Iar noi, generale, stăm de vorbă în loc să lovim barbarii acum, când nici nu se aşteaptă. Iată, mă jur pe numele lui Zalmoxis, pe Cer şi Pământ, că am venit cu gânduri curate, că dorim viaţa şi pacea romană, că vom sluji provincia Dacia şi Imperiul ca nişte buni cetăţeni ce vom fi, că nici o tulburare nu va să se işte din pricina noastră, obligându-ne ca noi înşine să-i dăruim morţii ruşinoase pe cei dovediţi cu neascultarea. Aşa să-mi ajute Marele Zeu!„ Sedatius Severianus a ridicat cupa, a înghiţit ceremonios şi a vorbit puţin, vădit tulburat: „Despre acest venerabil taraboste am auzit multe, şi bune şi rele. Nimenea, însă, nu a îndrăznit să afirme că şi-ar fi călcat vreodată juruinţele. Trăiesc când la Rurpeia, când la Porolissum, când la Potaissa. Sunt zece ani de când străjuiesc la Limesul de Miazănoapte şi spre Caratul de la soare-răsare. Aşa stau lucrurile acolo, în Septentrionul zilnic tulburat, cum le-a înfăţişat domnia-sa.„ Statius Priscus, rudă îndepărtată a comandantului de castru Tiberius Maximus, mai păstra destule rezerve. Din vorbele sale puţine am înţeles că nu era un oştean pripit şi nici nu purta vreun gând rău, dintr-o pricină anume, pentru noi, cei care vieţuiam dincolo. În schimb, Aurelius Redux părea câştigat pe deplin la cauza noastră. Macrinus Flavius Sirus devenise oarecum misterios şi tare mă temeam că o va porni pe panta amânărilor şi a tractatelor. Ridică cupa, făcu semn sclavului să-i toarne, ne îndemnă şi pe noi şi propuse zâmbind să o golim până la fund, aşa cum se cade atunci când ai isprăvit un lucru bun ori ai încheiat o afacere cu folos. Păru nemulţumit că tinerele căpetenii s-au înclinat doar, muindu-şi buzele în licoarea înşelătoare. „Nu suntem obişnuiţi, domnia-ta, i-a explicat Ortis. Vinul pe care îl pritocim noi printre răcoroase văi de dealuri şi munţi, e mai acrişor şi mai puţin înceluitor decât acesta. Ar fi şi necuviinţă şi nesocotinţă să bem mai mult decât putem purta. Nu ne-o lua în nume de rău. Aşa cum v-am deprins limba şi unele bune obiceiuri, cu timpul s-ar putea să ne obişnuim şi cu vinul greu şi dulce adus din ţările elinilor„. Macrinus l-a înţeles şi i-a strâns cu prietenie umărul. „Tinere prieten, vorbirea dumitale nu ţi-ar trăda locul de baştină nici în casele bune ale Romei, iar purtările sunt de departe ale unui prinţ. Şi iată, ca unui prinţ necunoscut şi ca unui prieten al Romei i se adresează Augustul Antoninus Pius, ocrotească-l Zeii, tatălui domniei-tale, în această epistolă, primită chiar astăzi. Cum despre tatăl dumitale nu se ştie dacă mai trăieşte ori nu şi cum vii în numele şi cu însemnul regilor daci, socotesc că ea ţi se adresează domniei-tale. Împăratul vede liniştirea tulburărilor de aici aşa cum gândeşte înţeleptul taraboste Viezure, se bizuie pe prietenia şi bună-credinţa voastră şi dă iertarea lui şi a Senatului pentru toţi cei urmăriţi şi pribegiţi după războaiele cu Dacia. Ba chiar mă îndeamnă cu poruncă şi trupă tare să vă fim în ajutor. Cineva, şi ştiu că eu nu am fost acela, i-a înfăţişat Cezarului cu amănunt şi chibzuinţă tot ce se petrece aici.„ Chipul mereu întristat al tânărului Ortis s-a luminat dintr-o dată. Ochii mari, străjuiţi de gene fecioreşti s-au umplut de lacrimi. A şoptit cu intensitatea unui ţipăt de bucurie: „înseamnă că tatăl meu trăieşte şi solia sa, străbătând în grabă Panonia şi Iliria, a ajuns la Roma. Zeii fie binecuvântaţi!" De data asta am cerut eu îngăduinţa să ni se umple cupele. Uitând de prudenţă, chiar şi tinerele căpetenii le-au dat peste cap. După ce s-a hotărât că vom porni împreună spre Potaissa şi Rurpeia chiar a doua zi, s-a încins cu adevărat ospăţul. Între noi, viclean mai rămăsese doar vinul de Chios. Altfel de ce ar fi dormit cu toţii ca nişte scăldaţi, fiindcă scăldaţi şi eram, chiar la termele municipiului Apulum!

*

A doua zi, la ora stabilită, ne întâlneam cu prietenii noştri în taberna „Leul şi acvila” de lângă canabele Legiunii. Ne aşteptau pe laviţele de piatră, picotind de somn, deşi ceasul zilei era destul de înaintat. Se vedea cu uşurinţă că şi ei au scurtat noaptea din cine ştie ce motiv. Aveam să mă conving repede că prietenul meu Zebal îmbătrânise, dar nu îşi schimbase firea. Oricând era în stare s-o facă de oaie, apoi să dea din umeri cu nevinovăţie ca un băietan. Am simţit asta după mutra spăşită şi glasul de mieluşel la întâlnirea cu unchiul lup. „Să nu îmi spui, bătrâne, că v-aţi purtat cum ne-a fost înţelesul şi că nu aţi făcut nici o boroboaţă! Arătaţi de parcă v-ar fi mursecat un lapidarius, pentru depline mărturisiri, cu câteva mănunchiuri de nuiele. Hai, spune-mi ce aţi isprăvit, fiindcă de-acum în două ceasuri noi ne aşternem la drum. Ortis, stăpânul nostru de peste limes, e bine, slavă lui Zalmoxis, şi prin soliile sale a câştigat bunăvoinţa şi chiar sprijinul împăratului Antoninus Pius. În întreprinderea noastră vom fi sprijiniţi de Macrinus Flavius în persoană, cu trei ale şi două cohorte. Tânărul Dadas s-a pornit la drum înaintea zorilor, ca să ne iese în întâmpinare între Potaissa şi Rurpeia cu Dacii Mari, de va ajunge la vreme, ori să cadă în spatele sarmaţilor, tăindu-le retragerea. Avem ştiri că peste cinci mii dintre ai noştri s-au strâns în tabere şi aşteaptă numai porunca. Care va să zică, noi am isprăvit destule. Voi?!” „Într-un fel şi noi ne-am putea lăuda, numai că nerăbdarea lui Ariort şi necugetarea mea au cam încurcat trebile. Ca să nu mă cerţi pe nedrept, nimerit ar fi să-ţi istorisesc totul pe îndelete. Cum nu-i vreme de asta, scurtez şi eu cât se poate. Cum să vă zic? Am isprăvit şi n-am isprăvit. Cu acel dragon de fierar numit Titus Lizinius geaba ne-am fi târguit, fluturându-i pe sub nas pungile noastre. E putred de bogat şi, pe deasupra prinsese drag de frumoasa lui sclavă, soaţa prietenului ista al nostru. În atelierul său lucrează vreo treizeci de zdrahoni, care joacă baroasele cum joc eu şiragul acesta şi sunt trup şi suflet credincioşi stăpânului. Aşa stând lucrurile, mi-am chinuit foarte mintea şi am pus altceva la cale. Am ademenit o sclavă, de fel tot de prin Munţii cu Aur, robită pentru datoriile tatălui ei, care i-a strecurat Drilgisei vorba că o aşteptăm la Templul tuturor Zeilor. Acolo, după cum ştii, bărbaţii aduc jertfe şi se roagă de-a valma cu femeile. Dar cerberul de fierar a presimţit, naiba ştie cum, că se pune ceva la cale, şi a dat-o în grija unei baborniţe cu mutră de vrăjitoare, care leac n-ar fi scăpat-o din ochi. Ce era să facem? Mă ştii iscoditor. Ce-mi trecu prin minte? Dacă tot arată ca o vrăjitoare, de ce nu aş încerca eu să o demasc ca atare. Niciuna, nici două, am cătat o broască râioasă, un şobolan mort, de care oraşul de sus nu duce lipsă, şi o mătură de nuiele. Pe când baborniţa îşi oficia jertfa către un zeu asiat cu nume de tot pocit, i-am aşezat scârboşeniile în coşul de nuiele şi tot eu am atras atenţia preoţilor, oare stăteau la taifas într-o încăpere de purificare, despre intenţiile vrăjitoarei. Una, două s-a încălzit lumea, preoţii au scos-o pe sus din templu, iar mulţimea a alungat-o cu pietre. Bucuros de reuşită, am simţit cum mi se aprinde mintea şi m-am lăsat în voia ei. Am şterpelit o călimară cu cerneală vineţie, profitând de lipsa preoţilor oficianţi, însărcinaţi cu înregistrarea darurilor în obiecte şi bani, şi cu pana scribului am pictat obrazul frumos şi grumazul de lebădă al muierii lui Ariort, amintindu-mi bine cum arătau cei atinşi de ciumă când cu trecerea mea de pomină prin Siria şi Antiochia. Am sfătuit-o să se pună pe strigat, cum că vrăjitoarea a procopsit-o cu acea urâtă şi temută boală, şi cât ai zice peşte s-a golit nu numai templul, ci şi strada. Din nefericire au venit gărzile şi au închis-o pe biata fată într-o hrubă părăsită, care la vremuri de molime ţine loc de leprozerie. Pază straşnică, frate-meu, de nici măcar pasărea nu se poate apropia. Cum s-ar zice, ne-o făcurăm cu mâinile şi cu gurile noastre. Noroc de copil, iată-l ici, adormit pe laviţă, o mândreţe de băiat, pe care l-am răscumpărat cu preţul a doi sclavi de la acelaşi Titus Lizinius, bucuros într-un fel să o despartă pe mamă de fiu, în nădejdea că aşa va răspunde insistenţelor sale. De i-ar fi trecut prin minte ce pocinog îi făcurăm cu puţin timp mai înainte, nici Zeus nu ne-ar fi scăpat din mâinile lui. Iată cum ne dădurăm în petic, din prisos de minte, prietene Viezure. Acum, spune şi tu, ce mai putem face?!” Zebal, copilul acesta de şaptezeci de ani, îmi devenise drag, tot mai drag. M-am pornit pe râs şi dă-i şi dă-i, ca un apucat. Auzi, ce-i trecu pişicherului prin minte, s-o picteze pe tânăra femeie ca pe o prepeliţă sadea! „Halal prieten! Prinse a se lamenta bătrânul hangiu. Îl scap din mâinile tâlharului Botdecâine, îl feresc de furia albinelor, îl iubesc ca pe un frate şi îl ascult ca pe un bun împărat, iară el răsplăteşte cu râsul necazurile mele! Îi superi pe Zei, frate al meu”, mă ameninţă el. Mi-am stăpânit cu greu râsul. Am încropit o figură de senator pregătit să-şi rostească elocinţa. „Care va să zică tu faci pocinogul şi eu să adun cioburile! Treacă de la mine. Te iubesc prea mult, iar acestui vrednic dac îi sunt prea îndatorat ca să pot sta cu mâinile în sân. Aşteptaţi-mă aici”, am zis şi tot atât de repede am încălecat. La puţină vreme mă înapoiam cu frumoasa femeie, spălată şi primenită ca o mireasă, însă cu rumenu-i obraz acoperit cu o broboadă. I-am lăsat cu gura căscată. În vreme ce soţii atâta vreme năpăstuiţi de soartă se îmbrăţişau, Zebal nu mai prididea cu întrebările şi mirările. Cum lui îi şedea aşa de bine starea de mirare, l-am lăsat fără răspuns. La ce bun să afle cât de uşor mi-a venit să-i istorisesc lui Aurelius Redux, care era şi comandantul garnizoanei municipale, tărăşenia noastră şi să obţin aprobarea expresă de a o scoate din oraş? Aşa, explicând totul, prestigiul meu ar fi scăzut în ochii bunului hangiu, mândru din cale-afară că are prieten ca mine.

Ne-am pregătit de drum. Am împrospătat merindea noastră şi ne-am îngrijit de grăunţele cailor. Ortis plecase de cu dimineaţa în tabăra de pe Valea Cerbului, ca împreună cu Dacis să se pună în fruntea luptătorilor aflaţi în tabăra de aici. M-a surprins hotărârea lui Ariort de a ne însoţi în expediţia noastră. „După tot binele pe care ni l-ai făcut, eu nu te pot părăsi, domnia-ta. Drilgisa va să se întoarcă acasă cu preabunul Zebal. Ce mai contează o lună, ori un anotimp de despărţire, când soarta ne-a ţinut departe unul de altul cinci ani! Fă-mi plăcerea aceasta, înţeleptule!” Se ruga cu atâta stăruinţă, încât nu m-am putut împotrivi. Mă şi bucuram, de ce să nu recunosc?! Era un om şi un luptător de toată nădejdea. Lui Ceran nici atât nu puteam să-i răspund cu nu. Mai ales că în el mă vedeam pe mine, tânărul de demult. Zebal, că-i albă, că-i neagră, c-o fi, c-o păţi, el nimic nu vrea să audă, ci una-două merge la război. A fost destul să-i amintesc de primejdiile ce le pot paşte între timp pe Arcia Candida şi Izidora Domo, ca s-o lase mai moale.

Despărţirea noastră a fost aproape jalnică. El lăcrima fără sfială, mie mi se frângea sec inima. Ajunsesem amândoi la capătul anilor şi cine ştie dacă ne era dat să ne mai întâlnim vreodată! Câteva leghe de drum, până la cotul cel mare al Marisului de lângă vicusul Telias, le-am făcut împreună. Am rămas o vreme pe loc şi l-am petrecut cu privirea. Un nod mi se pusese în gât. Mi-ar fi făcut bine să pot plânge. Tovarăşii mei şi-au dat seama de impasul prin care treceam şi m-au lăsat singur. Am slobozit, pentru întâia dată, în viaţa aceea, izvorul lacrimilor. Şi mi-a făcut bine. Mă simţeam uşurat şi întinerit. În locul podului de lemn, pe care mă aşteptau prietenii mei, mi s-a părut că zăresc actualul pod de fier, de care se apropia vijelios un tren. Mă pregătisem să ţip, să-i atenţionez de pericol, însă vedenia se şi făcuse nevăzută. Dintr-o dată mă năpădi o năduşeală rece. Mă scuturai ca de friguri. Mă simţeam ca ieşit dintr-o boală grea, ca după o întoarcere de pe drumul morţii. Am chiuit, ca în tinereţe, ca să-mi alung spaima şi ne-am aşternut la drum. Un drum al cărui capăt nu bănuiam unde va să sfârşească.