Capitolul opt.

MIJEAU ŞI AICI, LA GURA VĂlI RELE, ZORILE. ÎNCETUL CU încetul întreaga fire prindea viaţă. O privighetoare, aceeaşi care îşi arătase măiestria de cu seara, îşi potrivea trilul, mai aproape, tot mai aproape. Sturzul îi răspundea ursuz de peste vale; în alunişul întunecat, de alături, cintezoii porniseră zarva grăbiţi nevoie mare; un gângurit pe cel mai larg registru de tonuri răzbătea din direcţia de unde susura neostenit izvorul; deodată, zgomot de crengi rupte şi tropot de animal speriat; o clipă, numai o clipă, linişte; apoi, ca la o tainică poruncă, sute de glasuri, ciripituri, gânguiri, triluiri, zumzumuri, zgomote prevestind o lume care acum se năştea pentru întâia dată, un univers de sunete în văzduh, în pădure, în iarbă. Soarele, taler de foc rotit de o nevăzută mână, ca în desenele copiilor. Bătrânul, altul, parcă, acum, mai înseninat, mai întinerit, mai reavăn la făptură şi glas. „E şi normal, decretă Teofana. Dacă nu doarme niciodată!” Ei i se lipeau ochii de somn, dar nu lăsa să se vadă. Făcuse prima noapte albă. Trecea palma furişată peste iarba umedă de rouă şi îşi împrospăta ochii şi faţa. Băieţii, ori că se ţineau bine, ori că recurseseră şi ei la acelaşi vicleşug. Până să fie ziua zi, când vacile trebuiau neapărat mulse, dacă mai erau două ceasuri. La îngrijorarea celor de acasă deocamdată nu se gândeau. Ştiau însă că prilejul acesta nu li se va mai ivi. Toader Berian era bătrân, chiar foarte bătrân, la anii lui oamenii se duc aşa, una două, şi chiar de nu, când şi cum îl vor mai îndupleca să continue istorisirea? Hai să zicem că şi asta s-ar fi rezolvat, numai că povestirea aceea nu ar mai fi fost cea de acum. Citise Bogdan undeva că timpul şi cadrul povestirii contează mai mult decât se crede, că şi ea, povestirea, are o viaţă a ei din care nu o poţi scoate, ori dacă reuşeşti totuşi, atunci nu mai e ce trebuia să fie. Să zicem şi ca toate astea nu ar fi avut importanţă. Să zicem! Nici că aveau, dacă se gândeau bine la ceea ce de la început le destăinuise bătrânul şi anume că, era pentru întâia oară când el îşi amintea tot, tot, ca şi când ar fi trăit iarăşi întâmplările acelea, şi anii aceia, şi viaţa aceea. Dacă nici mâine seară, nici poimâine, şi niciodată Toader Berian nu îşi va mai aminti?! Dumnezeule mare, cât aveau de pierdut! Mai bine să nu se gândească la eventualitatea aceasta. Bunăoară, Teofana ar fi vrut să ştie, nu din lecturi, ci de la un om care a trăit aevea, cum erau hanurile şi termele în Dacia Romană, fiindcă tare îi mai plăceau ei hotelurile de lux şi băile cu căzi şi pardosele de gresie, şi să mai ştie, dacă moş Berian va fi ştiind, cam ce făceau pe atunci fetele aflate la anii ei, cum şi pe ce scriau oamenii, ce., dar, în fine, de faţă cu băieţii, şi aşa puşi pe ironii, chiar atâta curiozitate nu se recomanda să arate.

În Ampelum, oraşul prin care trecea marele drum al aurului, în care îşi aveau garnizoana şi canabele o ala şi două cohorte de auxiliari, erau mai multe localuri care ofereau popas peste noapte; unele primeau numai călători şi se numeau cauponae, hospitium sau deversorium, altele primeau, cu hrană şi adăpost, atât călătorii cât şi vitele, în special caii, catârii greceşti şi dalmaţieni, rareori boii mocăneşti cu coarnele lungi şi mersul uşor, iar acestea se chemau stabula. Cum denumirile erau prea pretenţioase pentru lipsa de confort ce le caracteriza, eu le ziceam simplu: hanuri şi hanuri cu grajd. Erau în provincia Dacia şi localuri în care nu pregetai să petreci mai multe zile, însă puţine şi numai în localităţile mai apropiate ca grad de civilizaţie de cele ce înfloreau în provincia Italia sau chiar de Iliria, adică în centre mai căutate pentru importanta lor economică sau balneară, care ofereau localuri de jocuri, cură şi distracţii, precum Sarmizegetusa Ulpia Traiana, Aquae, Germisara, Mehadia, Salinae, Drobeta sau Apulum. Cele mai multe, însă, ofereau călătorului ostenit un adăpost, un culcuş şi o ciozvârtă de berbec ori de vită, friptă pe jarul ce se stingea rareori, sau fiartă la ceaun. Ele erau aşezate pe căi de comunicaţie intensă, străbătute de tot felul de călători, căi care legau între ele localităţile mai importante sau chiar provinciile. La populaţia de atunci, mie mi se păreau multe şi mai toate rentabile. Existau, e drept, călători care, aşa cum făcusem şi noi, continuau călătoria şi pe timpul nopţii; cei mai mulţi o întrerupeau, de teama atacurilor banditeşti, chiar dacă erau grăbiţi.

La Ampelum existau trei hanuri unde călătorul avea asigurate şi adăpostul şi hrana la un preţ foarte redus. Unul era ţinut de către un libert, care se îmbogăţise nimerind peste o vână de aur în cariera unde săpa ca sclav; altul aparţinea unui dac, crescător de vite, căsătorit cu fiica unui important membru din consiliul coloniei, sicilian de neam; Cel de al treilea era proprietatea şefului Colegiului aurarilor, care locuia la Apulum şi îl administra printr-un sclav al său, întreprinzător şi priceput. Cam la jumătatea drumului dintre Ampelum şi Apulum oferea găzduire garantată un han vestit pentru vinurile şi serviciile sale, aparţinând unui latifundiar de neam ilir, loc de refugiu pentru petrecăreţii din cele două oraşe învecinate. Numele lui era „La trei poloboace”, unitatea de măsură cu care se bea aici vestitul vin de Sard, dintr-un soi de vie adusă tocmai din Sardinia. Hanul la care ne hotărâsem noi să poposim, la sfatul străjilor porţii de miazănoapte, încântate să facă servicii unor persoane ce călătoreau cu înscrisuri având pecete împărătească, se numea „La două turturele”, aluzie la fetele hangiului, care nu aveau pereche prin împrejurimi de frumoase ce erau. Ilirul venise de curând în provincia Dacia, cu gândul să facă avere, şi, la prima întâlnire cu hanul său, erai convins că va face. Clădirea, pe două nivele, după modelul vilelor rustice de pe Valea Padului, unul din piatră spongioasă, celălalt din lemn prins de flacără, acareturile şi curtea – având fântână, potcovărie şi rotărie – erau înconjurate de un zid înalt din piatră de râu, pe culmea căruia era prinsă de jur-împrejur o zgardă cu capete de lance, peste care, zmeu să fi fost, nu puteai trece. Pe poarta înaltă, durată trainic din lobde de stejar, prinse în cuie de aramă, era prinsă o tablă de ceramică roşie în care un maistru olar priceput modelase două fete nurlii, desprinse parcă din alaiul lui Dionisos grecul, având pe creştete ghirlande de struguri, iar pe umeri poloboace dolofane de vin. Sub placă, o inscripţie de tablă de aramă invita călătorul să intre, promiţând serviciu ireproşabil, confort „după obiceiul de la Roma”, sub protecţia Zeului Apolo. Chiar proprietarii, adică ilirul şi cele două fete, ne-au ieşit în cale, cu laude, zâmbete şi vestitul vin din podgoriile Craivei, încât preoţi ctişti să fi fost şi tot nu am fi rezistat ispitei. Locul unde hangiul îşi înălţase clădirea şi acareturile era bine ales, nu departe de poarta dinspre Alburnum Maior şi chiar lângă arena de jocuri. De obicei hanurile aveau câteva camere, de mărimi diferite, slab luminate; fiecare cameră avea fie o uşă care se încuia cu un zăvor de lemn, fie o simplă perdea de pânză sau de rogojină, încât oricine te putea vizita. Într-o astfel de cameră existau obişnuit trei lucruri: un pat de bârne cu picioarele înfipte în pardoseală, un opaiţ şi o matella, adică vasul de noapte. Salteaua era umplută cu paie, cu frunze de trestie şi rareori cu pene; de pernă, nici vorbă, iar cu ce să te acoperi, asta te privea. Puţine erau hanurile în care să nu mişune, în amestec, paraziţii de toate soiurile şi neamurile, uitaţi la plecare de feluriţi călători. La acestea se adăugau inconveniente pricinuite de ambianţa hanurilor: necontenitul du-te-vino al călătorilor la orice oră din zi şi din noapte, scârţâitul roţilor, mirosurile de la grajduri şi bucătării, fumul şi miasmele mâncărurilor pe care mulţi glători şi le pregăteau în camere. Dacă mai aveai şi nenorocul să nimereşti la un local unde hangiul era hoţ sau tăinuitor de hoţi, care nu pridideau să te jefuiască ori să te ucidă, dacă nu cumva la unul transformat peste noapte în lupanar ori în casă de jocuri de noroc, atunci celelalte neajunsuri ţi se păreau floare la ureche. Sălile de mese, la hanurile care ofereau şi aceste servicii, erau austere: o încăpere mai mare, în prelungirea bucătăriei, cu tejghea pentru băuturi, cuptor şi cazan pentru apă caldă ce se turna în vinuri, laviţe şi, uneori, paturi pe care călătorii respectabili mâncau culcaţi, ca în tricliniul caselor romane. Obişnuit se servea pâine, vin şi o mâncare de carne friptă ori fiartă. Hanul „La două turturele”, cel mai scump din împrejurimi, nu semăna în nici o privinţă cu cele descrise mai sus. Avea optsprezece camere, şapte la parter şi unsprezece la etaj, ultimele fiind ţinute numai pentru călătorii de vază: ofiţeri, negustori cu stare, magistraţi, căpetenii băştinaşe, coloni, conducători de colegii, judecători şi alţii de soiul acesta. Jos erau încartiruiţi cei cu înfăţişarea şi punga mai sărăcăcioase, însă la preţ dublu faţă de alte localuri. Hanul ilirului avea două săli în care se servea masa şi o sală rezervată numai pentru băuturi şi jocuri; avea, de asemenea, propriile terme, cu nimic mai prejos decât cele de la Apulum, Germisara ori Sarmizegetuza Ulpia Traiana. Zilnic, uneori chiar şi în toiul nopţii, se serveau mâncăruri de tot felul şi pe gustul tuturor neamurilor ce se abăteau pe aici: maţe la frigare, măruntaie la cuptor, hălci de carne de vită ori de vânat fripte la jar, plăcinte umplute, mâncăruri de legume, ouă, brânză, caltaboşi, cârnaţi şi sângereţi, varză şi salată în grăsime şi mai tot ce poftea inima şi îngăduia punga.

De mirare că în dimineaţa aceea „La două turturele” nu prea avea clientelă. Pe paturile orânduite ca nişte laviţe pe lângă pereţi se ospătau câţiva oşteni, grade inferioare, şi doi magistraţi, mândri de însemnele breslei lor, brodate ţipător pe tunicile albastre. Ne-am ospătat cu mâncăruri calde, stropite cu vin acrişor şi neîndoit cu apă. Bunele servicii erau făcute de cele două surori oacheşe, râzăreţe şi cu adevărat frumoase: faţa smeadă, ochi migdalaţi, gene prelungi, gura cu buzele pline şi măiestrit croite. Dacă ceva anume, un fel de moleşeală a mişcărilor ca al lanului de trestie mişcat de zefir, nu ar fi atras atenţia spre cea care răspundea la numele de Cornelia, în sensul că arăta cât de cât mai matură, le-ai fi putut crede gemene. Era lesne de văzut că la sporirea averii hangiului ele contribuiseră substanţial, intuind chiar şi după cum te mişcai, comandai şi mâncai, ce şi cât ai în pungă. „Să nu le judeci greşit, mă povăţui, ca un bun cunoscător, Zebal. Dacă peste câţiva ani se vor întoarce în ţara lor bogate, nimenea n-o să le întrebe cum au agonisit aurul, dimpotrivă, vor fi partide râvnite de cele mai bune familii. Adevărul este că se pricep să ţină un han ca la Ostia, Roma, Vindoboca sau Cezarea.” În vreme ce noi schimbam aceste vorbe, ochii codanei, pe nume Flavia, cătau la Ortis, iar acesta nu îi rămânea cu nimic dator. Era frumos Ortis din cale-afară, ce-i drept e drept, dar în ochii turturelei cântărea mai mult încredinţarea că el e feciorul meu, adică a personajului important, cu înscrisuri împărăteşti şi cu pungă de senator. Interesul ce i-l purta fata avea să ne fie chiar în ziua aceea de mare folos.

Pentru odihnă, îndatoritorul hangiu ne-a pus la dispoziţie trei camere la etaj, având uşi ce se închideau cu zăvoare de bronz şi ferestre cu sticlă persiană. Prima am ocupat-o eu cu Zebal, a doua, Ortis şi cele trei tinere căpetenii, în a treia, aflată la capătul coridorului, şi-au întins trupurile ostenite Ceran şi Ariort. M-am întins pe patul tare, convins că una, două voi cădea, nu în somn, ci în uitare, dar nu aveam noroc nici de atât. Tensiunea ultimelor zile încă îmi ţinea nervii încordaţi şi simţurile treze. Liniştea hanului, în plină zi, era nefirească, copleşitoare. Era ceva asemănător cu liniştea văzduhului înainte de furtună. La un moment dat, tocmai când eram pe cale să mă liniştesc, mi s-a părut că aud zgomot înfundat, de copite înfăşurate în papură, şi ţipătul nefiresc al unei păsări de pradă.

Am sărit de-a dreptul în picioare. Se întâmplase ceva ori numai organismul meu, deprins să răspundă semnelor de primejdie, mă punea în gardă?! Când mă pregăteam să mă întind iarăşi, o pietricică izbi geamul. M-am apropiat tiptil şi l-am dat la o parte. Lumina mă izbi cu putere. Am închis ochii ca să-i obişnuiesc cu ea încetul cu încetul. M-am aplecat şi am prins a cerceta locul dintre perete şi zid. Din spatele unei tufe de soc înflorit, Flavia, turtureaua cea mică, îmi făcea semne, după o ştiinţă a semnelor pe care eu nu o deprinsesem. Am înţeles, mai mult din îngrijorarea vădită pe faţa ei, că ne paşte o primejdie. Mai târziu aveam să înţeleg că semnele fetei erau destul de clare, chiar şi pentru un nepriceput, şi că numai convingerea cu care mă culcasem, şi anume aceea că într-un han cu bun nume, cu uşi de stejar şi belciuge de bronz, nu va să ni se poată întâmpla nimic, mă făcuse să le dezleg rostul cu întârziere. Dastul că fata mă alertase, că voise să mă pună în gardă despre un anumit pericol. În vreme ce încercam să mă dumiresc, un miros greu, înţepător, de jivină târâtoare ori de muşuroi răscolit prinse a se prelinge pe sub uşă. O senzaţie de spaimă făcu să mă simt câteva momente golit de vlagă, după care îmi revenii, cu simţurile încordate ca un animal încolţit. Asociind mirosul cu jivina de la care emana, mi-am închipuit că nu poate fi una, ci zeci. Broboane de transpiraţie rece îmi răsăriră pe faţă, pe grumaz, pe şira spinării. Pe Zebal, singurul care putea înfrunta un pericol ca acela ce ne pândea pe toţi, l-am trezit numai după ce i-am aruncat în obraz cofa cu apă. Mirosul l-a lovit şi pe el ca o măciucă. Se scutură ca după un coşmar, înşfăcă pătura şi cu paşi uşori se apropie de uşă. Aici, se lăţi la podea şi prinse a fluiera, imitând fluierul de trestie, o melodie lină, molcomă, moleşitoare, scăpărând când şi când în tonalităţi a căror stridenţă te izbea dureros în timpane. Îmi făcu semn să apuc eu pătura şi continuă să scoată sunetele ca un ghiers venit de pe altă lume. Pe gaura cât un fund de căciulă, scobită în partea de jos uşii, pentru scurgerea apei cu care se spăla duşumeaua, îşi făcură apariţia târându-se insesizabil de încet, cu capetele uşor rotate, ca ale gâştelor sălbatice, mai multe vipere negre, dintre acelea a căror muşcătură nu avea leac, soi blestemat despre care nu ştiu să mai trăiască astăzi. Pe măsură ce ele înaintau sincronizându-şi unduirile ca într-un dans al spiriduşilor, de parcă toate ar fi fost cioplite în piatră şi mişcate de o nevăzută mână, Zebal se trăgea către fereastră.

Zebal îmi făcu la timp semn, iar eu mă prăbuşii cu pătura şi cu toată greutatea peste încolăcirea aceea greţoasă. Hangiul mă împinse la o parte, se ridică ţâşnind ca un arc slobozit şi prinse a călca în picioare pătura pe locurile unde viperele încercau să se strecoare. Am prins şi eu a sălta cu picioarele, ca apucat de nebunie. Când sub pătură nu mai rămăsese decât o masă de zgârciuri, piele, sânge şi gelatină, ne-am aşezat pe paturi toropiţi de o covârşitoare oboseală. „Ocrotească-te Zeii, fetiţă, am şoptit, căci fără tine acum eram cu toţii ţepeni. Ceilalţi?” l-am întrebat pe Zebal, şoptind cuvintele. „În afară de primejdie. Niciuna dintre lighioanele acestea nu rezistă ispitei când aude melodia încolăcirii. Vezi bine, prietene, cu ceva tot m-am ales din lunga-mi pribegie prin cele străinătăţi ale Aziei. Acum, nu-i vorbă, au fost destui şi din aceia ce s-au călătorit printre neamurile lumii bogaţi cu punga, ca să se întoarcă săraci şi cu duhul. Eu, harul acesta, de a da zvon şi de a glăsui pe limba tuturor vieţuitoarelor pământului, de la muma mea l-am moştenit. De unde vorba că acolo unde Zeii nu pun nimica, nice voia omului nu poate să adauge.”

Liniştea mă părăsise iarăşi pentru multă vreme. Duşmani nevăzuţi şi nebănuiţi ne aţineau mereu drumurile ca şi când am fi avut de ispăşit un blestem. Răzbunarea pusă la cale de data aceasta fusese cumplită şi nu putea fi născocită decât de mintea unui înţelept ori a unui nebun. Fiindcă eu nu mă încumetam, din pricină de scârbă, acum, şi nu de teamă, l-am rugat pe Zebal să ridice pătura. Şi în mintea mea încolţise un plan diabolic. Convins că la ceasul acesta noi toţi ne odihnim veşnic întru Zalmoxis, duşmanul nostru nu poate să fie departe. Dimpotrivă, aveam încredinţarea că petrece, sărbătorind izbânda, chiar în hanul ilirului. Nici pe proprietar nu îl credeam străin de cele puse la cale şi îi rezervasem şi lui o felie de răzbunare în planurile mele. Sub pătură se mai chinuiau să se târască trei şerpi negri, cu guşile doldura de venin, destul cât să răpună zeci şi zeci de oameni. La rugămintea mea, Zebal i-a vârât în traista de piele, în care îşi purta bucata de humă pentru spălat, buruienile pentru baie şi câteva ustensile de bărbier. Nu îi destăinuisem ce aveam de gând. Coclind în venin răzbunarea, nu la mine şi la al meu sfârşit bicisnic mă gândeam, ci la Ortis, care abia începuse să bătătorească drumul vieţii. Am deschis iarăşi geamul. Îngrijorată, mezina hangiului se găsea tot în tufa de soc. Prin semne i-am făcut cunoscut că totul e bine şi i-am cerut să-mi aducă cheile de la uşile ortacilor mei. Nu se recomanda să fac gălăgie încercând, poate zadarnic, să-i trezesc din somnul lor adânc. Mă înşelasem. La prima înşurubare a cheii în mecanismul zăvorului au fost în picioare, cu mâinile pe arme. Am coborât în sala de mese cu paşii uşori ai unor duhuri. Nimeni nu se aştepta să mai fim în viaţă Duşmanii noştri benchetuiau. Hangiul şi fata cea mare, Cornelia, se aflau înfăşuraţi în frânghii lângă stâlpul de susţinere al tavanului. Tocmai când ne apropiam noi, banditul ce părea a fi şeful celorlalţi îl întreba pentru ultima dată despre locul în care şi-a ascuns agoniseala. Erau puţini, o ceată de cinci oameni îngrozitori la înfăţişare, scoşi, probabil din adâncul ocnelor de sare, după chipurile alburiu-gălbejite şi glasurile hârşâite, ca ale corbilor. Cu toate că anii şi viaţa bicisnică îi schimonosiseră faţa, pe cel din capătul mesei îl recunoşteam. Era un fost colon, ajuns tâlhar de drumul mare, la numele căruia, Crestatul, lumea se îngrozea. N-aş fi crezut că după atâţia ani de când nu se mai ştia nimic despre el va să-mi iasă tocmai mie în cale. Pe când se găsea în floarea vârstei şi în spăimoşenia faptelor, vărsând pâraie de sânge nevinovat, eu i-am dibuit bârlogul, l-am prins şi l-am dat pe mâna legiunii a XIII-a Gemina, ca să ispăşească la galere ori în ocnă. Puţine lucruri m-ar fi putut mira la anii aceştia cât întâlnirea cu tâlharul care îmi jurase o cruntă răzbunare. Totuşi, cel mai mirat de reîntâlnirea noastră era el. De asta eram sigur, fiindcă nu schiţase nici un gest din care să trag concluzia că ar fi vrut să se apere. Adevărul s-ar fi putut să fie altul. Erau atât de petrecuţi cu băutura încât nici nu realizau că noi suntem cei sortiţi morţii, nici nu se puteau ridica de pe scaune cu uşurinţă. Numai atunci când am început să-i vorbesc a prins şi el a se trezi, vădit înspăimântat. „Urâtă moarte ne-ai sorocit, Crestatule. Zeii veghează însă şi nu îngăduie să pui la cale a doua mârşăvie împotriva aceluiaşi om. Văd, după frica mare ce te cuprinde, că mă recunoşti şi îţi mai aminteşti. Cu treizeci de ani în urmă i-ai omorât pe toţi cei din casa soţiei mele: bătrâni, copii, femei, pentru câţiva galbeni ascunşi sub vatră; acum ai râvnit chiar la viaţa mea şi n-am să te mai iert. Vei muri aşa cum ne-aţi sorocit nouă. Prietene Zebal, pregăteşte şerpii!” Armele lor erau agăţate în panoplia de lângă uşă. A căzut în genunchi. Ceilalţi, mai mult bezmeticiţi de mied, au făcut la fel. „Iertare! Iertare, vânătorule, şi n-am să mai fac vreun rău vreodată!” „Cuvântul tău, jigodie, este ecoul urletului de lup turbat şi aş păcătui faţă de Zei şi de oameni lăsându-te în viaţă. Cine te-a pus pe urmele mele şi de ce?! Vorbeşte ca să îţi prelungeşti cu câteva clipe viaţa!” Nu mă aşteptam să-i smulg mărturia prea uşor. Ştia, deci, în ce chinuri se moare muşcat de şerpele negru, fiindcă nu a prididit să mărturisească. „Nu pe capul tău s-a pus preţul, ci pe al tinerilor însoţitori, căpeteniile de peste limes. Olimpius Bassus, şeful Colegiului colonilor de la Porolissum, Napoca şi Potaissa ne-a slobozit din ocnele de la Salinae, ne-a pus în mână coşul cu Şarpele de Dudău şi ne-a condiţionat libertatea, însoţită cu câte o pungă de bani de aur dacă îi dăm morţii pe fruntaşii Dacilor Mari vepiţi în provincie să semene zavistie. Aşa ni s-a spus şi acesta e preţul faptei noastre. Iertare, vânătorule!” Oricât aş fi fost de îngăduitor şi chiar zeii de mi-ar fi cerut-o, nu îi puteam ierta. Numai la auzul relelor făcute de oameni ca acesta te-ai fi cutremurat de scârbă. L-am întrebat pe hangiu dacă are o încăpere ce poate fi închisă pe dinafară. A spus că da şi s-a oferit chiar el să ne-o arate. Slujitorul cel mut i-a dezbrăcat de veşminte. Aşa, goi, fără nici un mijloc de apărare, i-am băgat înăuntru, apoi Zebal a deşertat traista cu şerpii răniţi. „Acum, că sunteţi voi între voi, Zeii să hotărască!” le-am zis şi am pus zăvorul. Nu ne-am îndepărtat bine când dinspre încăperea aceea au răzbit ţipete cu adevărat ca din gură de şarpe. Zeii, cu ajutorul nostru, fireşte, au hotărât. Bicisnicii aceia, care omorau omul cu inima uşoară, nu au catadicsit ori nu au ştiut să se apere. Scăpasem pământul de nişte stârpituri ale sale şi aveam totuşi inima grea. Am mulţumit cum m-am priceput mai bine Flaviei, mezina hangiului, care ne salvase vieţile. Deşi era lacomă ca toţi ai săi după sclipirea aurului, nu a vrut să-l primească. A primit însă cu dragă inimă vorbele plăcut meşteşugite ale chipeşului Ortis. Hangiul s-a mulţumit cu o parte din pungile tâlharilor, promiţând că în viitor va să fie mai vigilent şi va să astupe găurile de sub uşile camerelor rezervate pentru oaspeţi ca noi. Numele acelui Olimpius Bassus hotărâsem să îl ţin bine minte, cum ar fi trebuit notate toate cele pe care le purtau duşmanii Dacilor Mari, ai Costobocilor, Carpilor şi dacilor pribegiţi peste limes. Lăcomia, teama bietei făpturi omeneşti care strânge şi tot strânge şi nu duce cu sine nimic, iar aici nu lasă decât un pumn de oase! Aţâţarea oarbă a unui neam împotriva altuia, care pare a se naşte odată cu noi, sămânţa răului suprem, încolţită în anume exemplare făcute după chipul nostru şi revărsată în patima de sânge, astea toate şi altele care coboară printre patrupede şi târâtoare, creaţia Zeilor, după modelul chipurilor lor, de unde ne vin şi cât ne vor mai însoţi în mersul nostru prin lume?! Da, eram amărât şi abătut iarăşi. În ultima vreme nici o bucurie nu mi se îngăduia deplină. Deşi uitasem cu desăvârşire de cealaltă existenţă a mea, aveam totuşi senzaţia vagă că port cu mine şi păcatele altuia, povara a două vieţi, ca două şuvoaie împotriva cărora înotam ca să răzbesc, unde?!

Peste noapte am făcut de strajă cu rândul. Hangiul, bucuros că scăpase atât de ieftin, ba se mai şi alesese cu nesperată agoniseală, s-a întrecut pe sine, făcând însuşi de strajă la porţile hanului. În noaptea aceea, prima dintr-un şir despre care nu voiam să-mi amintesc, am avut parte de linişte. Ne-am sculat devreme şi ne-am pregătit de drum. Înainte de a pleca ne-am convins, mai mult la rugămintea ilirului, că în camera închisă ermetic oameni şi şerpi se omorâseră într-o încleştare a groazei. Un singur tâlhar avusese norocul să supravieţuiască, însă acesta nu mai prezenta pentru semenii săi nici un pericol. Îşi pierduse minţile. De bucurie, de groază? Nu puteam şti.

La al şaselea ceas al zilei poposeam la vestitul han de la Sard. Cu toată faima ospitalităţii sale am preferat să nu îi călcăm pragul. Ne lecuisem de pomul lăudat. Am cerut hangiului merinde proaspete, mied, câteva făclii şi am mas peste noapte în jurul unui foc străjuit cu rândul până în zori. În afara adierii vântului dinspre munte şi de susurul apei pe malul căreia am întins corturi uşoare, nimic nu ne-a tulburat liniştea unei nopţi luminoase, cu cer înstelat.