Capitolul şapte.

RĂSĂRISE ŞI SE ÎNĂLŢASE BINIŞOR PE BOLTĂ SOARELE CÂND ne-au trezit sunetele de trâmbiţe şi răpăitul tobelor. Macrinus Flavius Sirus, legatus imperial pentru Dacia, cu întreaga sa suită, se pregătea de drum. Un emisar al său, cu ochii cârpiţi de somn, mă înştiinţa că generalul dorea să-mi vorbească. Mi-am limpezit ochii cu doi pumni de apă din pârâul ce se revărsa acum tumultuos şi mâlos peste maluri şi am grăbit către cortul împodobit cu aquile şi insigne. Mă abătea gândul că locţiitorul împăratului ar fi putut să-şi schimbe peste noapte planurile, în urma intrigilor unor sfetnici vânduţi sau de rea credinţă. Din atitudinea lui Macrinus Flavius nimic nu se schimbase. Acelaşi obraz senin, aceeaşi privire deschisă şi lipsită de ascunzişuri, acelaşi glas ca o garanţie a cinstei şi sincerităţii. Se grăbea să ajungă la altarele de la Craiva unde, în aceeaşi zi, se celebrau jocuri şi sacrificii pentru încercarea noastră şi pentru sănătatea împăratului, ţinut la pat de mai multă vreme din pricina unor friguri. Mă sfătuia să fiu prudent, măcar atâta vreme Cât Tiberius Maximus Priscuş se găseşte pe aproape, întrucât acesta nu se sfiise să îşi jure răzbunarea chiar în prezenţa sa. M-aş fi putut alătura suitei sale, însă cunoştea intenţia mea de a merge direct la Apulum, iar de aici, şi cât mai repede, la locul de întâlnire cu ai mei. N-ar fi dorit, zicea el, să ni se întâmple cine ştie ce, tocmai acum când lucrurile se pregăteau să intre pe un făgaş normal şi dorit atât aici, cât şi la Roma. Un pâlc de oşteni însoţitori, zicea el, poate să-mi dea, numai că o însoţire de felul acesta semăna mai mult a escortă, ceea ce, desigur, nu ne convenea. Lucru cel mai bun era prudenţa. I-am mulţumit pentru prietenie, încredere şi sfaturi. L-am asigurat încă o dată de buna noastră credinţă şi de foloasele pe care şi provincia Dacia şi Imperiul le va trage din înţelegerile noastre. Ne-am despărţit având senzaţia că ne strângem mâinile pentru ultima oară. Număram fiecare destui ani şi culesesem din roadele lor destule învăţăminte ca să ne putem da seama că în vremi ca acelea la preţ era cuvântul azi, fiindcă mâine putea să nu mai fie.

Întotdeauna când m-am sculat cu sufletul revărsat de bucurie mi s-a întâmplat să am parte de neplăceri, aidoma norilor ce apar dintr-o dată, ca să întunece cerul, în zilele nefiresc de senine. În dimineaţa aceea şi sufletul meu şi cerul se revărsau de atâta frumuseţe şi alint. Eu isprăvisem ceea ce nu mai nădăjduiam, cerul se limpezise ca lumina ochilor după furtuna ale cărei urme se vedeau pretutindeni. Am ales nu drumul cel mai scurt, ci pe acela mai sigur. Purtam cu noi înscrisuri de ocrotire împărătească, eram, cum zicea acel înţelept legatus al lui Antoninus Pius, persoană grata, beneficiind de toate înlesnirile de călătorie pe drumurile imperiale, la hanuri, canabe şi garnizoane. Ca să ajungem la Apulum şi să isprăvim cu bine promisiunea noastră către Ariort, aveam de ales între două drumuri: unul, neamenajat şi fără pichete de pază, pe Valea Cerbului, la Ampelum, iar de aici la Apulum; celălalt, mai lung, dar mai sigur, pe Valea Alburnelului, trecând prin Bucium vicus, Bucium Isbita, Bucium Poieni şi Cheile Narciselor, prevăzut cu trei hanuri şi aproape douăzeci de pichete permanente la milliarii. Înţelepciunea mă îndemna să-l aleg pe acesta, graba tovarăşilor mei hotăra pentru întâiul. Mi se părea o prea necugetată cutezanţă din partea lui Tiberius Maximus Priscus să pună la cale planuri mârşave, acum şi nu prea departe de tabăra celui ce l-a trimis anume cu slujbe ostăşeşti tocmai la Danubiu. Eram opt, cu slujitorul hangiului nouă; Tiberius Maximus plecase încă de la mijitul zorilor însoţit numai de doi dintre oştenii săi. Mă gândeam că chiar dacă ar fi vrut să pună ceva la cale nu ar fi avut nici timpul necesar pregătirilor şi nici oamenii la îndemână. De Dacis ne-am despărţit cu părere de rău. Pentru prima oară cei doi gemeni se îmbrăţişau abia împiedecând lacrimile. În lucrarea noastră ne-ar fi fost şi el de mare folos. Îl lăsam însă cu inima uşoară în preajma unui om de bună credinţă, împreună cu alţi tineri fruntaşi ai neamurilor noastre de peste limes, convins că şi de aici se va şti face folositor alor săi.

Când am dat pinteni cailor soarele se înălţase de două suliţe pe cer. Intenţionat am pornit din tabără cu destulă zarvă, pe o potecă ce da în drumul de pe Valea Alburnelului. În prima poieniţă am stat la sfat cu Ceran şi am făcut calea-ntoarsă, ocolind pe la apus tabăra romanilor. La ceasul amiezii ne potoleam foamea în Valea Fenesului cu bunătăţile ascunse prin desagii lui Zebal. Aleserăm un loc deschis, de unde puteam cerceta până departe împrejurimile golaşe, scurte văi şi coame line de dealuri, împădurite cândva, dar acum folosite pentru păşunat. Pace şi linişte ca pe un alt tărâm. Doar trei vulturi roteau către ceruri, exact deasupra capetelor noastre, iar în clinul unei văi păştea un ciopor de unsprezece zimbri. Mi-a dat de gândit totuşi faptul că, în vremea când noi coboram poteca ce şerpuia pe versantul nordic, aceiaşi vulturi hoitari făceau cercuri exacte cam la trei, patru stadii mai în jos, tot deasupra văii, şi numai la venirea noastră şi-au schimbat pe nesimţite locul. Le ştiam obiceiurile şi le-am destăinuit însoţitorilor mei părerea că s-ar putea să nu fim singurii călători pe valea aceea puţin umblată. Un boncănit de cerb, menit să alarmeze ciutele, mi-a întărit convingerea. Am făcut semn slujitorului mut să ducă repede caii la adăpostul unei insuliţe de arini, iar noi ne-am continuat prânzul mai sub buza malului. Ortis, fără să scoată vreo vorbă, mă cerceta cu interes, ca pe o arătanie din altă lume. Bănuiam de ce o face. Arcia le vorbise, de bună seamă, gemenilor, despre toate cele bune şi rele ale preavestitului vânător şi vraci Viezure, deci şi despre darul de a cunoaşte semnele şi de a presimţi primejdia. Îngrijorarea se transmite cu uşurinţă de la unul la altul; ea oboseşte simţurile şi vlăguieşte omul, de aceea am încercat să le abat atenţia, vorbind despre ce aveam de isprăvit la Apulum şi despre marile încercări ce ne aşteaptă după aceea. Ortis mi-a zâmbit dintr-o parte, părând a zice: am priceput intenţiile domniei-tale şi nu îţi mai da degeaba osteneala. Nu numai zâmbetul şugubăţ, ci şi glasul era al tătânelui. La auzul lui chiar am tresărit ca de o veche aducere aminte, fiind încredinţat că mi se adresează Ortis cel de demult: „Domnia-ta să nu creadă cumva că părintele nostru ne-a pregătit să slujim la altarele zeilor. I-ai fost dascăl bun şi tot ce a deprins de la acest înţelept, ce încă te afli, ştim şi noi. Mai în jos, pe vale, la depărtare de trei, patru stadii, a fost răpus un cerb, un viţeluş de zimbru ori o căprioară. Nici lupul, nici râsul, nici ursul, nici vreun alt animal dedat la carne nu a făcut-o. Dacă ar fi fost aşa, vulturii s-ar fi aşezat pe stânci ori în copacii din apropiere, aşteptându-şi partea. Acolo au vânat oamenii, cărora până şi păsările cerului le ştiu frica.” „Aşa gândesc şi eu, dar nu se cuvine să ne facem deocamdată griji, până ce nu ştim de-i vorba despre prieteni ori neprieteni. Oricum, acesta e ceasul la care nici cei mai înrăiţi tâlhari nu dau buzna la drumul mare. Acum e important să ne odihnim şi să ne refacem forţele. Din drumurile noastre nu vor lipsi încercările.”

Aşezaţi umăr lângă umăr, Ariort şi Ceran mestecau rar, în deplină tăcere, îndestulându-se cu cumpătarea specifică omului de la munte. Erau firi apropiate şi se legaseră sufleteşte, fără vorbe şi dovezi de afecţiune, datorită încercărilor din ultimele zile. Până acum trăiseră ca vecini, dacă vecin poate fi numit omul ce locuieşte peste două văi şi-un munte, fără să se ştie, să se caute, să se cunoască cât de cât. Fiind cam de aceiaşi ani, se întâmpla să iubească amândoi fără nădejdea împlinirii: Ariort pierduse soţia, Ceran nu cuteza să ceară bătrânului Zebal ceea ce acesta avea mai scump decât lumina ochilor, pe Arcia Candida, cu care îl dăruise nu o femeie oarecare, ci înşişi Zeii. Iată, mi-am zis, încă o treabă gingaşă, pe care tot eu trebuie să o urnesc şi să o duc la bun sfârşit. Soţ pentru o fată ca Arcia, la un han aflat în calea lotrilor, altul decât stejarul de om ce se potrivea numelui Ceran, nici că se putea mai nimerit. Auzisem că sunt taţi care nu pot înţelege că într-o bună zi trebuie să se despartă de fiicele lor, la fel cum sunt şi mame care îşi urăsc până la moarte nurorile pe motivul că le-ar fi răpit fiii. Cum nu m-au învrednicit Zeii cu bucuria cea mai deplină, copiii, îmi este de ajuns să mă împac şi să cred în ce se zice, gândind la soţiile prietenilor mei din tinereţe, Arcia şi Orolea, pe care, deşi le iubeam ca un frate, nu le puteam şti ale altora, le-aş fi dorit toată viaţa nemăritate, statornicind în cel dintâi cuib al lor.

Mestecam şi eu mai mult în silă, preumblând privirea peste mica noastră trupă, ce părea mai curând o tabără de negustori oprită pentru mas. Ortis, copleşit, se vede, de toate cele spuse despre mine şi ruşinat de neînţelegerea pe care, fără să vrea, o pricinuise Arcia, mama lui, părea destul de stingherit. Zebal purta, probabil, grija casei, ceea ce era firesc la aşa vremi nestatornice, fiindcă tăcea îngândurat, lucru care i se întâmpla destul de rar. Cele trei căpetenii ale dacilor liberi tăceau pur şi simplu, mestecând cu nădejde şi cu pofta unor lupi tineri, care învăţaseră că răgazul pentru îndestularea trupului trebuie folosit, căci nu se ştie când îl mai poţi avea. Slujitorul cel mut, neobişnuit să stea la masă cu stăpânii, părea că abia acum învaţă să mănânce. Le cercetam chipurile şi nu descopeream pe niciunul teama ori îngrijorarea. Vulturii pluteau acum în cercuri din ce în ce mai joase, presimţind că în curând va să plecăm, lăsând în urma noastră resturi de mâncare. Deşi aş fi avut poftă să mă întind oleacă, atât cât să pot fura o clipă de odihnă, m-am ridicat primul. Slujitorul mai adăpă o dată caii, cu toate că aceştia păscuseră pe lângă apă, în vreme ce Zebal, ajutat de Ceran, le cerceta chingile şi poverile. Ortis strânse cu minuţie resturile şi le acoperi cu lespezi de piatră. Se vedea cu uşurinţă că toţi îşi dădeau seama de primejdiile ce ne puteau paşte. Vulturii roteau acum către miazăzi, acolo unde povârnişurile se strângeau închipuind un fel de burduf. Ne-am slobozit la vale, cu liniştea unor încercaţi vânători, ţinând malul stâng al apei pe sub streaşina de pădure ce cobora de pe clinul de munte într-o urzeală felurită de culori. Ortis trecu de câteva ori apa prin vaduri, până ce descoperi ceea ce cu stăruinţă căuta. Îmi făcu semn să mă apropii. Trei urme proaspete apăreau în locurile unde terenul era moale, pe prundişuri ori pe covorul catifelat al ierbii. Le-am stabilit direcţia şi nu mi-a fost greu să descopăr panglica întunecată a unei poteci de plai care se pierdea în pădure. Deci, stăpânii urmelor veneau cam din aceeaşi direcţie din care veneam şi noi. Călăreau şi ei cai mocăneşti nepotcoviţi, cu copita lată. Puteau fi lotri, cum tot atât de bine puteau fi vânători ori ţărani munteni care, la fel ca noi, scurtau drumul către Ampelum. Ortis tuşi prevenitor, ca pentru a-şi cere iertare, şi mă contrazise. Vânătorii ori negustorii nu ar fi avut nici un interes să-şi ascundă urmele, ori era vădit pentru oricine că oamenii care coborâseră valea înaintea noastră depuseseră chiar eforturi şi pricepere în treaba aceasta. I-am dat dreptate bucuros şi l-am rugat să-şi sporească atenţia. Valea era foarte îngustă, apa năvalnică şi zgomotoasă, încât în orice moment ne puteam trezi cu o duzină de săgeţi între umeri. Am trecut în faţă şi ne-am înşiruit câte unul la o depărtare de zece-douăzeci de paşi, Ceran fiind cel care încheia coloana. În pădure, în pădurea de munte mai cu seamă, cel mai destoinic oştean nu valorează cât un vânător de duzină atunci când este vorba să urmărească un duşman ori să fie urmărit. În loc să se lărgească, aşa cum ar fi fost firesc, valea se strâmta mereu, iar poteca trecea atât de des apa dintr-o parte în alta de parcă ar fi fost o fiinţă vie în căutarea celui mai lesnicios drum către şesuri. După cum se ondulau coamele împădurite, ne-am dat seama că ea avea să se îndrepte dintr-o dată către miazăzi. Trecând de o mare cotitură a văii, de unde locul pădurii de fag îl lua cea de goruni şi carpeni am dat de un luminiş cam cât ograda împrejmuită a unui colon înstărit o fostă jarişte cu trei laturi egale sprijinite de pădure şi cu a patra buclată către râu. Poiana, făcută anume de mâna omului, fusese cândva locuită, căci încă se mai vedeau pietrele care au sprijinit stâlpii unei case cu pridvor şi rămăşiţele asaltate de bălării. Sus, în colţul din dreapta, sub un adăpost rudimentar de bârne nefăţuite şi acoperiş de scoarţă, fostul stăpân, ori un prisecar nomad, amenajase o stupină din buşteni şi coşniţe împletite, date cu lut, ştubeie cât se poate de primitive aşezate pe trunchiurile unor copaci doborâţi din pădurea bătrână care străjuia în apropiere. Erau vreo cincizeci de stupi, la urdinişurile cărora albinele făceau ciorchini, prevestind apropiatul sezon al roirii. În spatele stupinei am descoperit şi coliba prisecarului. Dacă nu am fi găsit în ea câteva unelte trebuitoare stupăritului, am fi putut crede că prisaca a rămas de multă vreme a nimănui. Nici un alt semn care să adeverească prezenţa omului aici, de mai multă vreme. Ca un bun cunoscător, Zebal nu şi-a înfrânat curiozitatea de a cerceta stupii, mulţumindu-se să vorbească doar cu propria persoană, singura avizată, e drept. „Buni stupi! Familii vechi şi tari, ce nu se tem de viespi ori de albinele jefuitoare, nici de şoareci, nici de fluturele cap de mort. Păcat că peste câteva zile ăşti doi, din margine, alt soi şi alt rost, va să înceapă bătaia încât să se aleagă praful! Hâm… Ar trebui mutaţi, constată el, de data aceasta ca să aud şi eu, şi ca un om de omenie va să fac acest pustiu de bine.” Mă pregăteam să-i răspund că numai de îngrijirea stupilor nu ne arde nouă, însă mi-o luă înainte un om păros, îmbrăcat în piei de sălbăticiuni părând a fi răsărit dintr-un cuptor de făcut manganul. Ieşise din scorbura unui copac, exact în spatele nostru, fără cuvânt de bineţe ori de întâmpinare, zicând: „Ai dreptate, omule. Sunt doi stupi răi, pe care bucuros i-aş îneca în vale dacă nu mi-ar şti gândurile şi nu m-ar întâmpina gata, gata să se repeadă. Păcatele mele m-au pus să-i culeg mai an din scorburile pădurii Păroasa. Ştiam eu bine ce năravuri au albinele sălbăticite în pădurea aceea, unde roiesc cu sutele şi cu miile, locul fiind din vechime sub vrajă şi blestem, dar mi-am încercat norocul. Acum, că te văd priceput şi mai umblat ca mine, eu zic aşa: de i-i putea urni, ai dumitale să fie!” în vreme ce Zebal sta pe gânduri nehotărât, l-am întrebat pe cel cu chip de fârtate pustiit în codri: „Am putea şti care îţi este numele, din ce neam te tragi şi cum trăieşti?” „Sunt Dapix prisecarul, din neamul cel mare al Dapixilor, de vei fi auzit prin vreme de el, căci acum e împrăştiat cât îi lumea şi ţara. Bunicul meu, Dapix Reburus, a avut în grijă prisecile regelui Decebal de pe Valea Marisului, a Germisarei şi Ampelului, a Sargeţiei, Apei Frumoase şi Apelor Surori, atâtea, omule, încât mierea şi ceara lor era tată către târgurile din Panonia, Moesia şi Iliria cu o sută de plute cârmite pe Maris, Tisia şi Donaris; iară eu, cum bine vezi domnia-ta, trăiesc aşa cum au trăit toţi ai mei, lăsându-i şi pe alţii să trăiască. Albinele sunt muştele cele plăcute Zeilor şi ele aparţin tuturor. Zeii mi-au dat harul să le găsesc cu uşurinţă, să le adun în familii şi în bune ştubeie şi să fac prisăci la locuri potrivite, în calea şi îndestularea oamenilor. Bunăoară, la vremea roitului, colind pădurile după semne din bătrâni ştiute, le strâng din scorburi şi de pe crăci, le pun în coşniţe frecate zdravăn cu frunză de izmă creaţă, caut ori croiesc eu poiană potrivită pentru prisacă. Ici una, colo alta. Când va să vină culesul, de s-o nimeri să fiu primul, culeg, de nu, înseamnă că s-a dedulcit altul mai harnic decât mine şi nu-mi pare rău. De n-o fi omul cinstit şi înfometat, o fi ursul, tâlharul ori un biet pribeag prin codri, dar rău nici că-mi pare. Din asta trăiesc, de aici culeg bucurii şi aşa îmi petrec cu folos anii.” Se vedea bine că vieţuia în singurătate şi că arare se ivea norocul să mai schimbe o vorbă cu un semen de-al său. I-am lăudat faptele şi strămoşul, de al cărui bun renume cine nu auzise în Dacia Regilor? Vorbele mele l-au uns la inimă şi i-au căzut pe plac mai dulci decât mierea. „Măcar de ar fi toţi cei ce se abat pe la prisăcile mele ca domniile-voastre, şi-a deschis el inima ca să aline păsul. Chiar astăzi, în zori, s-au abătut pe-acilea niscai tâlhari din cei prăsiţi ca iarba rea în ultima vreme. Ţi-e mai mare scârba, zău aşa, atunci când vezi pe oşteanul împăratului întovărăşit întru rău cu tâlharul de drumul mare!” L-am rugat să se facă mai lesne înţeles, căci noi înşine am pătimit din pricina unor astfel de oameni, şi de bună seamă că vorbele domniei-sale ne vor fi de folos. „La asta m-am gândit şi eu, prieteni, când am văzut caii de povară, şi cu gând bun am abătut într-acilea vorba. Câţi au fost, nu pot să ştiu, fiindcă mă pitulasem în scorbură, dacă chitii cu cine am de-a face. Mulţi au fost, de bună seamă. Pe oşteni i-am osebit după vorbe, pe tâlhari după planuri. Cinci stupi mi-au prăpădit cufundându-i în apă, când le-ar fi fost de ajuns unul sau doi. Cei mai harnici şi mai blânzi. Cinci, domniile voastre! Încă nu se alesese bine ziua de noapte când au picat, au jefuit şi-au plecat, dar nici prea departe nu pot să fie, fiindcă erau în aşteptarea altora, pentru care pregăteau capcană. Iată că eu vă sfătuiesc de bine să faceţi calea-ntoarsă ori să părăsiţi valea, trecând dincolo muntele pe o potecă numai de mine umblată, mai anevoioasă, e drept, dar sigură.” „Cum ne va fi norocul, om bun, i-am zis, mai păstrând o fărâmă de neîncredere faţă de el. Noi cată să mergem în drumul nostru. Poate că oaspeţii cei nepoftiţi au fost cu toţii oşteni din taberele Legiunii Gemina, aflaţi şi ei pe drum mai scurt către Ampelum. Dacă îi vom întâlni şi va să se arate cu gânduri rele, vom şti şi noi să ne apărăm pielea.” „Stupii cei răi tot îi vom lua, că nouă ne fac trebuinţă, pentru niscaiva leacuri, şi îi vom plăti, prisecarule”, interveni hangiul Zebal, spre mirarea noastră, desfăcând baierele pungii. Stuparul cel cu înfăţişare de sălbatic prinse a râde, făcând gestul refuzului. „De-i putea şi ţi-or fi de folos ia-i, şi fii sănătos domnia-ta! Numai că te-aş sfătui să te apropii cu grijă! Mai încercat-au şi alţii care.” Zebal îi întoarse numai zâmbetul, după care începu pregătirile. Apucă uşor, cu două degete, nasul, strânse gura ca un fel de pungă într-o parte, lăsând un orificiu cât o nară şi prinse a scoate nişte sunete ca şi când miriade de bărzăuni şi fluturi de stup au inundat poiana. Albinele au prins a se vânzoli precum fulgii în viscol şi mai apoi au dat buluc la intrarea în ştubeie, cu excepţia celor războinice, rânduite strajă la urdiniş. Ăst-timp slujitorul hangiului desfăşură rogojina pe care obişnuia să se culce stăpânul, o trase repede pe sub cele două coşniţe ridicate de Zebal, le înveli, împărţindu-le sub formă de desagă şi le săltă pe spinarea unui armăsar puternic, înşeuat anume pentru o aşa povarnă de om. S-a petrecut totul atât de repede şi în atâta mirare, încât nu m-am putut opune. În definitiv era destul de bătrân ca să ştie singur ce face, iar calul era fără îndoială al său, dară putea să-l împovăreze şi cu pietroaie. Mai târziu aveam să recunosc că prietenul meu nu colindase fără folos lumea şi nu de neisprăvit ce-ar fi fost se încumetase să ajungă taman la vracii din Ţara Egipetului. Se vede treaba că numai simplitatea purtărilor şi marea sa modestie mă determinaseră să nu îl preţuiesc la dreaptă măsură. Curios! Odată cu stupii cei răi, agonisiţi pe nici mulţam, îi revenise ca prin farmec vechea bună dispoziţie. Nu, de departe nu mai era taciturnul Zebal, ci mai degrabă un hâtru sadea.

Nu ne-am depărtat binişor de prisacă, ţinând înainte firul apei, când am descoperit alte urme. Am sărit din spinarea murgului şi am început a le cerceta, comunicând părerile, după mai vechiul obicei, căluţului Debar: „Prietene, iată nişte urme care nu îmi plac defel!” „În schimb îmi plac mie”, auzii glasul lui Zebal, care se apropiase pe nesimţite, făcându-mă să cred că armăsarul meu vorbeşte cu glasul hangiului. „Cred şi eu, i-am răspuns iritat. După toate câte faci nu mă miră să aflu că ai avea oarece bucurie dacă tâlharii te-ar scuti să-ţi mai porţi marfa până la Apulum. Ascultă, amice, când întâlneşti cam aceleaşi urme şi de o parte şi de cealaltă a apei sau a drumului, când cai potcoviţi merg alăturea de cei ce nu au simţit vreodată mirosul copitei arse, când cei care călătoresc înaintea ta ştiu că tu îi urmezi şi ei caută cu tot dinadinsul să îşi ascundă urmele, ba chiar să se arate grăbiţi de parcă ar fi urmăriţi, când toate astea şi altele sunt bătătoare la ochi chiar şi pentru un hangiu, atunci mie unuia mi se pare lucru necurat şi, cu licoare de beladonă să mă îndopi, nu pot găsi motive de bucurie. Presimt că ni se întinde o cursă şi încă una a naibii de bine ticluită.” „Hai, că prea le iei pe toate în negru, zău aşa! În definitiv cine ar putea să ne întindă tocmai aici o cursă, aşa, de speriat, cum zici domnia-ta?!” „Cine? Dar pe ce lume trăieşti, omule! Ar fi ei prea destui. Bourul Alb, înviat de sub mormanul de pietre, Botdecâine care ştii prea bine că chiar în ograda domniei-tale s-a prefăcut în spiriduş, Tiberius Maximus Priscus, ba chiar şi acel legat imperial pentru Dacia, care ne-a prevenit atât de îndatoritor încât mi-a fost de mirare; camarazii decurionului trimis la Danubiu, colonii şi.” „Încetează, omule că mă apucă groaza! Nici chiar aşa! Auzi! Toată provincia Dacia împotriva noastră. Drept cine te crezi?! Hai să zicem că nu te înşeli. De-o fi aşa, unde socoţi că ni se poate întinde o cursă?” „Oriunde în locurile acestea împădurite şi strâmte. Poate ar fi fost mai bine de ne potriveam sfaturilor prisecarului. Mai anevoie, dar tot la Apulum am fi ajuns. Mă cunoşti prea bine. Crede-mă, bătrâne, am presimţirea că stăpânii acestor urme pe noi ne aşteaptă, nu se cade să-i dezamăgim. De nu îi vom întâlni noi aici, ne vor întâlni ei în altă parte. Ca să scapi de răul ce te urmăreşte, înfruntă-l, nu îl ocoli!”

Am răzbit într-un loc larg, unde pădurea mai cedase o dată locul păşunii alpine. Ştiam că aici nu ne putea paşte nici o primejdie. Pentru noi era important să nu ne prindă noaptea înainte de a răzbi la drumul mare. Goneam la galop, grupaţi, lăsând binişor în urmă slujitorul hangiului cu cei unsprezece cai de povară. Mi-am dat seama că tot în galop străbătuseră această porţiune de teren şi cei care mergeau înaintea noastră. Urmele lor, aşternute acum pe trei şiruri, erau bine întipărite în pământul reavăn. Curând am încetinit cavalcada, la rugămintea hangiului, ca să ne ajungă din urmă omul său, care înainta fără să cruţe caii. Nu trecuse jumătatea de oră când la orizont se înfăţişă iarăşi pădurea, a cărei lizieră o şi atinserăm la prima mare cotitură a apei. Era o pădure bătrână, de stejari atât de rari încât printre ei ar fi putut galopa chiar şi o legiune romană. Aici, cele trei urme se despărţeau: una ţinea drumul drept înainte, pe firul apei, celelalte două o luau oblic, ca şi spiţele gemene ale unei roţi. Îmi era clar ca bună ziua că nu s-au despărţit decât ca să se întâlnească iarăşi, în urma unei manevre ce se dorea bine ticluită. Aşadar, locul capcanei nu era prea departe, ba chiar îl puteam deduce amintindu-mi de atâtea altele pe care le-am ocolit ori le-am făcut să devină capcană în capcană. Icul de păşune pe care înaintam se îngusta mereu, cucerit de pădurea devenită mai tânără şi mai deasă. Am făcut semn alor mei să se oprească. I-am îndemnat să se apropie. Ne-am prefăcut că ne aşezăm roată, cu caii alături, pentru o scurtă odihnă, şi le-am destăinuit planurile mele cam aşa: „Prieteni, după felul cum se orânduiesc şi se înclină aceste povârnişuri, cred că urmează să trecem printr-un loc îngust sau chiar prin nişte chei de munte. Dacă cineva ne-a pus cu adevărat gând rău, atunci loc mai potrivit ca să îl şi înfăptuiască nici că se poate. De acum înainte nu vom mai putea răzbate decât în şir câte unul. În felul acesta un arcaş bun, cu numai nouă săgeţi, ar putea să ne cureţe pe toţi. Duşmanul acesta, oricine ar fi el, are o părere prea proastă despre noi, sau e convins că nu i-am priceput vicleşugurile. Eu zic să-i fie de bine! Spune, rogu-te, Ortis, după urmele lăsate, cam câţi ar putea să fie? Peste douăzeci? Cam mulţi! Ori, destui încât măcar câţiva dintre noi să-şi lase la albit oasele pe această pustie vale. Încalte de acum ştim cum urmează să fim întâmpinaţi: unii, cei mai numeroşi, va să ne aştepte la ieşirea din chei, alţii vor rămâne în urmă ca să ne închidă drumul; câţiva, pitulaţi printre copaci, de o parte şi de cealaltă a văii, va să ne ia în ţinta arcurilor ca pe nişte puişori golaşi. Ştiind acum că vom fi atacaţi, mai înţelept ar fi să atacăm noi. Un galop straşnic, aplecaţi pe grumazurile cailor, năvală peste cei ce se încumetă să ne întâmpine, ţipete până în tăriile cerului de: taie, ucide, loveşte. Naiba ştie ce altceva am mai putea face! Înapoi e prea târziu să ne mai întoarcem. Doar. Dacă domniile-voastre nu aveţi cumva vreo idee mai acătării.” „Dacă se cumpără, zic asta fiindcă de la o vreme domnia-ta numai vinzi, o idee bunişoară aş avea eu, zise Zebal, zâmbind mucalit, numai că nu ştiu de nu veţi râde de mine. Într-un loc mai ferit, poate că chiar între tufele acelea, descărcăm poverile de pe cai, le punem la toţi iască aprinsă sub cozi şi îi slobozim la vale. La aşa ceva tâlharii, ori oştenii, ori neprietenii, ori zmeii, ori mai ştiu eu cum s-or fi numind ei, nu se aşteaptă. Până să se limpezească din ceţurile mirării, apărem şi noi cu: taie, ucide, loveşte, apoi, hâm, apoi.” „Până la hâm ideea dumitale nu e rea. Nu e rea chiar deloc, dacă judecăm că ea nu vine de la un războinic şi nici măcar de la un vânător.” „Păi. Păi, tocmai la hâm e surpriza, numai că domnia-ta nu prea ai răbdare să isprăvească omul ce are pe limbă. Eu, chiar de nu sunt războinic şi nici măcar vânător, ca domnia-ta, va să rămân la urmă, încât să le tai drumul şi nădejdea.” Cât mă consideram de isteţ, să mă fi tăiat şi nu pricepeam ce anume pune la cale. Aş fi vrut să-i răspund că ne pierdem vremea cu lucruri de şagă, iar înserarea grăbeşte fără contenire, când Ortis mi-o luă înainte. Auzindu-i glasul regesc, mereu aveam impresia că e tătânele său, încât fără să vreau îi acordam respectul şi întâietatea. „Eu unul bănuiesc la ce anume se gândeşte uncheşul Zebal. Planul dumisale nu e deloc rău. Dar, cu o condiţie: să trecem de cei ce ne pot lovi din pădure. De bună seamă că lor nici prin gând nu le dă că vor fi atacaţi. Noi suntem patru dintre cei tineri care ne putem căţăra pe stânci ca să ne strecurăm în spatele lor pe nesimţite: Dadas, Bituva, Zoltes şi cu mine. Nu clipi, domnia-ta, vânătorule Viezure, a neîncredere. Om fi noi cruzi de ani, dar agăţaţi de poalele mumelor noastre nu am crescut. Prietenii mei, deşi Câteşitrei adună abia cincizeci de ani, sunt căpetenii războinice în triburile lor şi au trecut prin toate treptele Confreriei Tinerilor Lupi. Săgeţile noastre niciodată nu şi-au greşit ţinta. După ce vom isprăvi cu tâlharii ce ne pândesc din laturi, ne va fi uşor să înfăptuim planul domniilor-voastre.” Vorbise cu înţelepciune. Avea multă dreptate. Noi nu cunoşteam defel terenul şi puteam merge ca orbeţii la moarte sigură. I-am sfătuit să încerce, dar în cea mai deplină tăcere, ca nu cumva să stricăm totul. Mă scurma dorinţa să aflu cât mai curând cine sunt cei ce ne urmăresc cu atâta cerbicie. Era este putinţă ca Botdecâine să se întremeze aşa curând; faptă zeiască ar fi fost ca Bourul Alb să apară teafăr şi însoţit de tâlharii răpuşi la Chicera Muierii; cât despre Tiberius Maximus, care încă avea toate motivele să ne dea morţii, nu credeam că ar fi dăruit şi cu curajul să calce poruncile celui ce era locţiitorul împăratului pentru Dacia, socotit, după toate dovezile, om de bună-credinţă şi prieten al păcii. Atunci, cine?! Şi de ce?! Până la întoarcerea celor patru feciori am căutat o înfundătură de râpă unde am descărcat poverile cailor. Zebal a strâns toate rezervele noastre de iască. Pentru toţi caii, adică şi pentru cei de călărie, nu ajungea. Din încurcătură ne-a scos Ceran, care a ochit o scorbură de plop alb, al cărui putregai ardea, e drept că mai încet decât iasca, dar ardea. Aproape că nici nu am băgat de seamă când şi cum s-au făcut nevăzuţi, strecurându-se şerpeşte, Ortis, Dadas, Bituva şi Zoltes. Acum timpul trecea mai greu. Aşteptam într-o încordare cumplită. Nici măcar nu ne priveam. Se auzeau numai bătăile inimii. Când încordarea noastră ameninţa să devină îngrijorare, liniştea văzduhului fu spintecată de ţipătul uliului păsărar. Era semnalul stabilit de Ortis pentru atac. De cealaltă parte a văii îi răspunse imediat perechea. Pe toţi Zeii! Băiatul acesta era leit tătânele său. Singur eu mi-am dat seama că om, nu pasăre, a ţipat. Apoi iarăşi liniştea aceea nefirească, de sfârşit de lume parcă. După nici o jumătate de ceas au răsărit lângă noi ca din pământ. „Cu oşteni ca aceştia Dacia se află în mâini bune”, mi-am zis. Ortis a dat seama de cele ce au fost isprăvit şi văzut. „Erau opt, patru şi patru, tupilaţi pe după tufişuri şi stânci, chiar la marginea drumului. Acolo şi aşa au şi rămas. Mi-am dat seama că locul e tare şi chibzuit ales pentru o împresurare. Muntele coboară în stânci de calcare până aproape de apă şi închipuie un fel de cârlig la ale cărui capete pândesc ceilalţi. Cai nu se văd. Probabil că pasc mai în jos, la ieşirea din înfundătura aceasta. Ideea lui moş Zebal mi se pare bună, măcar în parte. Eu unul m-aş încumeta să înfăptuiesc viclenia ticluită de domnia-sa, aruncând stupii cei răi după ce am trecut de prima ambuscadă”. „Buuun! Şi pe urmă? L-am contrat eu, temător de viaţa lui. Pe urmă rămâi tu victimă. Ori crezi cumva că albinele înfuriate vor alege prietenii de neprieteni?” „Dar nici nu e de lipsă, fraţilor, să arunce oarecine coşniţele cu albinele astea îndrăcite de ţi-e mai mare groaza! Se stropşi la noi hangiul. Un cal, da, un cal va fi sacrificat, dar la o ananghie ca a noastră ce mai contează! Am pierdut eu hanuri şi averi ca acele, nu un cal, e drept, bun, dar un cal, nu?! Cum voi nu vă pricepeţi atâtica la albine, veţi ocoli frumuşel locul acesta periculos şi aşteptaţi caii hăăăt, colea, pe vale, dacă nu va să le plesnească splinele de atâta alergat. Eu rămân aici să isprăvesc ce însumi am pus la cale. Cu acest credincios al meu vom da pe rând drumul cailor, după ce le-am pus foc sub coadă. Cu câteva căpestre puse cap la cap legăm stupii de chingile celui mai puternic şi mai nărăvaş. Vă închipuiţi ce o să iasă din astea două coşniţe târâte şi lovite de pietre! Între timp noi doi vom şi fi cufundaţi în apă, cu două doniţe pe capete, ca nu cumva să le ispitim şi să facă roi prin chicile noastre. Ascultaţi, domniile-voastre, ce vă zic fiindcă nu e de şagă. Grăbiţi cât şi cum puteţi ca să ajungeţi măcar două stadii depărtare de aici, faceţi ce fac şi eu, căci paza bună trece primejdia rea, şi nu vă arătaţi într-acilea până după asfinţitul soarelui ceasul la care albinele se vor astâmpăra. De tâlharii ce vor avea norocul să scape o să avem mai pe urmă grijă. Bine ar fi ca măcar unul să rămână în viaţă, încât să aibă cine istorisi păţania.”

Planul bătrânului Zebal mi se părea o născocire din cale-afară de năstruşnică şi, ca să fiu sincer, nu îmi puneam prea multă nădejde în el. Dar nu aveam altul mai bun şi mi se părea destul că am găsit, totuşi, un mijloc de a ocoli cursa care ni se întinsese. Am urcat pieptiş o vale cu muri, târşuri şi grohotişuri, pe unde chiar şi mistreţii ar fi răzbit cu greu. În jurul nostru, pe calcarele încălzite, colcăiau vipere, şerpi negri şi veninoşi, guşteri verzi cu guşile umflate şi alte spurcate lighioane târâtoare, încât numai văzându-le te apuca greaţa. Norocul nostru se numea Ariort şi Ceran, care îmbrăcaseră nădragi din piele de viţel, bine strânşi pe pulpă, şi încălţări groase din ceafă de zimbru, elastice, dar mai rezistente ca bronzul. Ei mergeau în capătul şirului, alături, deschizând pentru noi ceilalţi drumul. Urcam aproape pieptiş. Simţeam că de mai durează mult va să ne dăm sufletul. Pierdusem mai multă vreme decât ne închipuisem noi că ne-ar trebui ca să ajungem jos, în vale, şi să putem opri caii. Am făcut un ocol larg, până aproape de creastă, apoi am prins a coborî pe o vale împădurită cu mesteceni şi plopi, fără a ne îngădui măcar un scurt răgaz pentru odihnă. Abia atinserăm din nou Valea Fenesului şi tocmai isprăvisem de închis drumul îngust cu câţiva copaci aduşi de viitură, când liniştea muntelui fu sfâşiată de ropote, nechezuri şi fornăituri de cai înspăimântaţi. Înţeleptul Zebal se dovedise iarăşi inspirat, căci îl slobozise mai întâi pe Debar. Altfel, aşa înspăimântaţi cum erau, nimenea nu le-ar mai fi putut sta în cale. L-am strigat din vreme şi a avut răgazul să se oprească, înainte de a se zdrobi de trunchiurile ce barau drumul. Ceilalţi, urmându-i exemplul, ori presimţind o altă primejdie, s-au oprit şi ei. Nu se potoli bine cavalcada nebună când tăriile cerului se cutremurară de ţipete omeneşti. Am făcut piele de găină. Un fior rece mi se prelinse pe şira spinării. Îmi închipuiam ce se petrecea acolo. Bănuiala îmi fu confirmată mai târziu. Duşmanii noştri, socotind că după trecerea cailor o să urmăm şi noi, au dat buzna, încercuind, de fapt, coşniţele târâte şi hurducate pe drumul bolovănos. Mai avusesem cândva prilejul să mă conving că nimic pe lume nu poate fi mai periculos decât un stup de albine întărâtate. Victime fuseseră câţiva copii care la vremea roitului, din joacă, au răscolit cu beţele un roi. Până în două ceasuri au sfârşit în chinuri de nedescris, umflaţi şi sufocaţi de atâtea înţepături. Despre Zebal şi slujitorul său nu ştiam nimic şi eram îngrijorat. Avuseseră ori ba răgazul să-şi caute adăpost cum au plănuit, reuşi-vor ori nu să reziste atâtea ceasuri în apa rece ca gheaţa? Timpul curgea vâscos anevoios. Soarele scăpătase încet, încet dincolo de munte. Convinşi că de acuma nu ne mai paşte nici un pericol, am aprins foc şi am început să ne pregătim cina: cinci păstrăvi cât suveicile de ţesut cânepa, prinşi cu mâna de Ceran sub o buză de mal, fiindcă proviziile noastre se găseau dincolo de cheile văii, cu toate poverile cailor. Între timp se liniştiseră şi caii, dar încă nu ne puteam apropia de ei. Până şi Debar mă privea nu ştiu cum, cu nişte ochi trişti şi mustrători, ca pe un presupus vinovat de spaima şi durerea pricinuite. Păcat că nu puteam să-i spun că acela a fost preţul cu care a salvat viaţa stăpânului său. Nu îmi găseam stare cu gândul la Zebal. Când soarele a asfinţit de-a binelea am oftat ca uşurat de o mare povară. Am reuşit să legăm iarăşi şir caii de povară, am încălecat cu destulă teamă şi am urcat la trap uşor valea ademenită de umbrele nopţii. În drumul nostru i-am găsit presăraţi pe aceia ce încercaseră să scape cu fuga. Unii îşi dăduseră ultima suflare, alţii se mai chinuiau încă. Pe Zebal l-am găsit teafăr şi surâzător la malul apei, la căpătâiul unui oştean în care cu greu l-am putut recunoaşte pe Tiberius Maximus Priscus, omul care ne prigonise cu veninul urei sale coclite. Îşi salvase faţa şi grumazul aruncându-se pe burtă, însă ceafa, pe care s-au fost aşezat, după părerea lui Zebal, cei puţin un ciorohine de albine, era umflată şi roşie ca a unui taur bolnav de dalac. Ne-a recunoscut. În privirile lui nu mai era ura, ci numai teama de moarte şi o sfâşietoare implorare. În apropiere, slujitorul hangiului îngrijea pe un altul, care avusese norocul să mai trăiască până la ceasul acela. Semnul întipărit adânc pe fruntea suferindului m-a îndemnat să-i cercetez de aproape chipul. Un fior rece mă străbătu până în călcâie. Îl recunoscusem. Mă recunoscuse şi el, fiindcă mă privi cu o ură menită să mă prefacă în scrum, încercând cu eforturi zadarnice să se ridice. Era vechiul şi neiertătorul meu duşman, Botdecâine. Acum ştiam cu cine se însoţise Tiberius Maximus pentru a-şi împlini, după juruinţă, răzbunarea. „Şarpele înveninat de-ţi iese în cale, striveşte-i capul”, aşa suna o poruncă din tabla de legi a neamului meu. Iată că şarpele acesta îmi ieşise în drum pentru a treia oară, râvnindu-mi viaţa. Nu, nu îmi era îngăduit să îl mai iert. Am apucat daca încovoiată, hotărât să-i scurtez chinurile. Zebal m-a oprit. „La ceasul la care asfinte sfântul astru nu se cade să mânjeşti fierul cu sânge de om nemernic. Şi aşa până la miezul nopţii o să-şi dea ultima suflare. Lasă-l să simtă cât de bun şi de preţios este aerul, cât de înaltă e noaptea, cât de curate stelele, cât de tainică pădurea, cât de bune sunt toate cele pe care nu le-a meritat şi nici nu va să le mai aibă”. „El, oşteanul, va trăi?” întrebă Ortis, arătând către locul unde zăcea Tiberius Maximus Priscus. „Dacă are inima tare şi dacă noi îi mai îngăduim să trăiască, va mai număra zile. A avut mai mult noroc decât ceilalţi”, îi răspunse, ca un cunoscător, Zebal. „Norocul acela să îl aibă şi din partea noastră, ca să înceteze răzbunarea. Dar, pentru ultima dată!” „O, Zei, câtă demnitate, câtă nobleţe, ce suflet! Iată omm născut să fie rege! Un pribeag printre ai săi. Îngăduitor cu prigonitorul. Leit Ortis cel de demult!” mi-am zis şi i-am aprobat hotărârea.

Cu Maximus Priscus aşezat pe o targă de nuiele, pe o târsă improvizată cu îndemânare de Ariort, trasă de un cal de povară, ne-am continuat drumul, după ce am îngropat sub morman de pietre şi glii trupurile celor morţi. Imediat după lăsarea întunericului a răsărit luna. Ştiam că până după miezul nopţii avea să fie plină. La locuri neumbrite se vedea aproape ca ziua. Copacii şi tufişurile închipuiau umbre de pe alte tărâmuri. Dacă nimic neprevăzut nu avea să se mai întâmple, şi dacă tot călăream fără popas, odată cu zorii aveam să intrăm pe porţile coloniei Ampelum, ca să căutăm han bun şi meritata odihnă în braţele somnului.

Într-adevăr, se împurpura cerul la orizont când noi băteam în toaca de la poarta de miazănoapte a cetăţii, cu ochii cârpiţi de nesomn, înmânând străjilor, toropite şi ele, înscrisurile noastre de liberă trecere şi îndatorată ocrotire.