Iuliu Maniu — om politic Cauze și efecte

Dintre cele trei mari probleme politice cari s-au pus d-lui Iuliu Maniu, în calitatea sa de șef de guvern: preluarea puterii, crearea instrumentului de guvernare, restaurarea monarhiei efective, nici una nu a fost deci soluționată de președintele partidului național-țărănesc în chip mulțumitor. Am dovedit-o. Evident, dovezile abundă; — iar ceea ce am spus noi nu e decât o mică parte din multul care se poate spune.

Noi știm că odată dovada rațională făcută, chestiunea nu poate fi socotită ca de fapt închisă. Sunt anumite cercuri în țara românească în care „psichoza Maniu” persistă încă în ciuda tuturor argumentelor raționale și împotriva evidenței însăș.

Ar fi nedrept însă ca aceste cercuri să ne acuze pe noi de pripită sau neîndreptățită schimbare de atitudine. Ci, dacă în lagărul d-lui Maniu se află un om care să dorească cinstit o lămurire a situației, atunci să treacă în revistă evenimenteIe guvernării Maniu și să ne indice problema politică pe care șeful guvernului a soluționat-o în chip fericit. Și vom sta de vorbă. Operația aceasta noi am făcut-o. Și de aceea suntem siguri că dovada capacității politice a d-lui Maniu nu se mai poate aduce.

Cu aceste considerațiuni însă problema noastră se strânge până către ultimele preciziuni. Am dovedit („Cuvântul” din 13 Iulie c.) că nici faptul că într-o vreme am susținut acțiunea d-lui Maniu, nici faptul că d-sa e încă exponent al Ardealului, nu-l pot acoperi — principial — în potriva unor eventuale atacuri din partea noastră. Am mai dovedit („Cuvântul” din 16, 17, 19 Iulie c.) că lipsa unor calități technice și politice (evidențiate prin incapacitatea flagrantă de a soluționa, în chip acceptabil, măcar, marile probleme cari i s-au pus), îndreptățește și o combatere de fapt a d-lui Maniu. Am dovedit. Recunoaștem însă că aceste elemente nu sunt încă îndestulătoare pentru a lămuri situația. Noi am stabilit numai că d. Maniu poate fi combătut. Asta nu explică însă de ce combatem. Ar fi necesar, cu alte cuvinte, să aducem dovada nu numai pentru faptul că șeful național-țărăniștilor poate fi combătut (dovadă pe care am făcut-o), ci și pentru faptul că d. Maniu trebue combătut (dovadă care urmează să fie făcută). Să ne lămurim deci.

Ar fi ieftin și cu totul neserios dacă, sprijiniți pe constatările și precizările de până acum, ne-am grăbi să conchidem că d. Iuliu Maniu este un om politic de mâna a doua sau a treia, care a ajuns, prin întâmplări, la o situație nemeritată, și căruia nu trebue, deci, să i se acorde o importanță mai mare decât se acordă plevuștei politice de categoria unui Duca oarecare, de pildă. Nu. D. Maniu este o personalitate politică îndeajuns de interesantă, care sub aspecte gelatinoase ascunde o anumită consistență. Ea merită, deci, să fie urmărită mai îndeaproape.

D. Maniu a făcut greșeli grave, — de sigur. În toate cele trei mari probleme politice pe cari le-am amintit, soluția sau atitudinea d-sale a fost falsă. Din incapacitate? Să vedem.

Dacă urmărim greșelile comise de șeful guvernului în cele trei împrejurări amintite, putem stabili dealungul acestei adevărate cariere de erori, un fir roșu conducător. În adevăr: d. Maniu trebuia să o rupă cu vechiul regim, și nu a făcut-o; trebuia să-și consolideze partidul, și nu a făcut-o; trebuia să restaureze monarhia, și nu a făcut-o. De ce? Iată:

1. Dacă d. Maniu nu o rupea cu vechiul regim, ci accepta politica de continuitate (cum, de altfel, a și făcut-o) d-sa rămânea dependent de partidul liberal (slăbit considerabil prin moartea lui Ion Brătianu) și de Regență (care ori când putea fi ținută în șah prin agitarea „chestiei închise”). Dacă o rupea cu vechiul regim și respingea politica de continuitate, d. Maniu rămânea dependent de partidul național-țărănesc și programul său.

Șeful guvernului a acceptat prima soluție. De ce? Pentru că îi convenea să depindă de cineva slab, — nu de cineva tare.

2. Dacă d. Maniu instituia politica de masse și realiza dictatura de partid, d-sa ar fi creat un organ de arbitraj al vieții publice, care ar fi sfârșit prin a deveni independent.

Șeful guvernului nu și-a întărit partidul; pentru că îi era frică să nu devină el însuș supus al partidului său.

3. Dacă d. Maniu se declara, categoric, părtaș al restaurării monarhiei efective și o realiza, ar fi contribuit la echilibrarea vieții publice și la crearea unor raporturi normale în cari partidele politice ar fi trebuit să accepte intervenția și controlul Regelui, ca element regulator în viața constituțională.

Prin urmare, în toate trei cazurile analizate de noi, soluția — greșită — acceptată de d. Maniu mergea în aceeaș direcție: în spre crearea situației celei mai anarhice, de cea mai mare labilitate; înspre neutralizarea tuturor elementelor de control și arbitraj. Sunt acestea greșeli întâmplătoare? Ne e greu să o credem. Părerea noastră e că, mai degrabă, d. Maniu alegea în toate împrejurările soluția care, desagregând încheeturile vieții noastre publice, îi îngăduia instituirea, încetul eu încetul, a unui regim de dictatură personală.

Dar dacă așa stau lucrurile, nu e de datoria noastră să pășim, pe față, împotriva d-lui Maniu?

20 Iulie 1930