Iuliu Maniu — om politic Problema restaurației

Viața publică de după răsboiu nu a cunoscut o mai penibilă guvernare ca cea a d-lui Maniu.

Au fost desigur guvernări excesiv de grele. Cea a d-lui Vintilă Brătianu, de pildă. Dar aceasta reprezenta un regim de lichidare. Murise Ion I. C. Brătianu, care ținuse cu voința lui năpraznică și cu prestigiul lui unic, strâns laolaltă partidul; deși organizația aceasta, era ca structură și ca ideologie anacronică; și acum — sub loviturile vremii nouă, partidul pârâie din încheieturi, întocmai ca o corabie veche de lemn sub vânturile echinoxului.

Guvernarea d-lui Maniu însă trebuia să fie un început de regim. „Noul curs”, pe care toată țara îl dorea și pentru care atâția ne înhămaserăm, la carul d-lui Maniu. Și în loc de noul curs, am avut o guvernare care s-a târît de pe o zi pe alta, isbită la fiecare cotitură de drum, amenițând la fiecare pas să sucombe sub o nouă dificultate. Au fost vremurile grele? De sigur. Nu însă sub marile probleme a suferit regimul Maniu. Ci sub cele mărunte, pe cari și le creia singur; sau pe cari, îndemânatec, i le creau adversarii. Guvernarea aceasta nu și-a putut găsi drumul, pentru că lipsea elementul de echilibru al vieții publice, — supra arbitrul.

Iar când, după un an de guvernare, d-l Maniu nu isbutise să echilibreze viața publică, pentru că nu fusese în stare, sau nu voise, să organizeze partidul de masse și dictatura de partid, șeful național-țărăniștilor se găsi în fața celei de a treia mare problemă politică a regimului său, restaurația monarhiei. A reacționat, în această împrejurare, șeful național-țărăniștilor într-un fel care să ne îngăduie a-l socoti om politic? Să vedem.

Este în deobște cunoscut că unul din punctele de program cari mai ales au atras simpatiile țării înspre partidul d-lui Maniu a fost restaurarea monarhiei efective.

Acțiunea național-țărănistă a fost în această privință așa de precisă, încât „carlismul” acestui partid era un fel de steag. Așa că atunci când, în Noiembrie 1928, am avut schimbarea de regim, toată lumea era încredințată că chemarea în țară a Principelui pribeag era o chestie, dacă nu de săptămâni — de luni cel mult.

Nu s-a întâmplat însă nimic. D-l Maniu uitase cu totul de chestiunea dinastică. În așa măsură, încât își așeza guvernarea pe baza prieteniei și colaborării cu d-l Barbu Știrbey.

Când în toamna lui 1929 noi am redeschis chestiunea, provocați de scrisoarea nepotrivită a d-nei Eliza Brătianu către d-l William Martin, d-l Maniu a fost… surprins. Și ne-a rugat să încetăm, din motive de… oportunitate.

Moartea înaltului regent Buzdugan punea însă problema în chip brutal. D-l Maniu trebuia să zică da sau nu. A preferit o soluție dilatorie, și a ales în Regență pe d-l Sărățeanu, a cărui demisie — pretindea d-sa — o avea la dispoziție, pentru cazuri excepționale.

Era acest „caz excepțional”, întoarcerea Regelui? Astăzi, d-l Maniu și amicii săi o pretind. Sunt însă ei îndreptățiți să o facă? Nu!

Este adevărat că, cu rare excepțiuni, d-l Maniu nu s-a pronunțat categoric împotriva actului restaurației. D-sa a păstrat contact cu cercurile „carliste”, e drept; dar tot așa de drept e că d-sa a sabotat întotdeauna acțiunea acestor cercuri.

Ni se va răspunde că președintele partidului național-țărănesc sabota asemenea acțiuni pentru că înțelegea să păstreze pentru el inițiativa în această chestiune. Să admitem. Dar când trebuia exercitată această inițiativă? Avea intenția să o exercite efectiv? Și în ce sens?

Motive pentru intrarea în acțiune erau, slavă Domnului, suficiente. Le-a luat în considerare? Nu. Este cineva care să poată afirma contrariul? Să o făcă și să o dovedească!

Dar Regele, luând El inițiativa, a sosit în țară. S-a raliat d-l Maniu nouei situații? Nu. Ci a declarat că multul mult pe care-l poate face e să-L accepte ca… al treilea membru în Regență.

Prin urmare — și asta nu suportă nici un fel de desmințire —: în chestiunea dinastică d-l Maniu a căutat să-și asigure inițiativa; dar nu a exercitat, și nici nu a dat semne că ar vrea să exercite această inițiativă, nici odată; iar în fața faptului împlinit a crezut că restaurarea monarhiei efective se poate face prin… complectarea regenței.

A treia mare problemă politică pe care în decurs de un an și jumătate d-l Maniu isbutește să o rateze. De ce, vom vedea. Dar însemnează asta om politic?

19 Iulie 1930