E noapte-ntunecată și ceasul e tîrziu;

În Babilon domnește tăcere și pustiu.

Sus numai în palatul regesc e chef nespus:

Cohorta lui Belsàzar benchetuiește sus.

În sala triumfală ferestrele lucesc,

Stă regele în frunte la praznicul regesc.

Sclipesc în juru-i sclavii și sorb din cupe vinul

Înflăcărat ca focul și roșu ca rubinul.

Ciocnesc din cupe sclavii cu urlete de bestii:

Belsàzar află farmec petrecerii acestii.

Ci iată-l că s-aprinde sălbăticit la față,

Căci vinul vechi sporește pornirea-i îndrăzneață.

Pornirea-i mi-l orbește și-i răzvrătește firea:

El spune vorbe grele, cîrtind dumnezeirea,

Și bleastemă năprasnic în prada oarbei furii:

Urlau în hohot sclavii cînd el scrîșnea injurii.

Semețul rege strigă, semețul rege țipă, —

Un servitor aleargă și iar se-ntoarce-n pripă,

Purtînd pe cap o tavă cu multe-odoare sfinte

Sin templul lui Iehovah furate mai-nainte.

Nelegiuitul rege o cupă sfînt-alege,

Un sclav îi umple cupa din mîna sacrilege;

Belsàzar o ridică și pînă-n fund o soarbe;

Și hohotă-n desfrîul mîniei sale oarbe;

— Iehovah, nu mi-e teamă de tronul tău nemernic:

În Babilon, Belsàzar e rege-atotputernic!

De-abia rostise însă cuvîntul plin de faimă,

Cuprins a fost Belsàzar de-o nențeleasă spaimă.

Îngrozitoul hohot a înghețat în sală,

Și-n urma lui se face tăcere mormîntală.

Și uite!... uite-acolo! pe zidul alb deodată

Răsare ca o mînă, o mînă minunată,

Și scrie, scrie, scrie, în groaznica tăcere,

Cu litere de pară pe zidul alb, — și piere...

Belsàzar vede totul cu mintea aiurită,

Pe-obrajii lui cei palizi sta groaza-ntipărită.

A sclavilor cohortă a-ncremenit de frică:

Nici un cuvînt nu scoate, nici ochii nu-i ridică...

Veniră mai în urmă, dar în zadar cercară

Să tălmăcească rostul acelui scris de pară.

Dar sclavii-n răzvrătire atunci au tăbărît,

Și peste noapte fuse Belsàzar omorît.

Cu trandafiri, cu aur și crăngi de chiparos

Aș vrea această carte s-o-mpodobesc frumos,

Ca pe-un sicriu în care dorm cînturile mele...

O, de-aș putea iubirea s-o-ngrop aici cu ele!

Odihna peste groapa iubirii înflorește,

Pe urm-atîtui zbucium senină floarea-i crește.

Ci numai pentru mine răsare prea tîrziu:

Ea va-nflori cînd însumi în groapă am să fiu!

Aici sunt dar acele cîntări, ce-odinioară,

Ca lava ce din Etna aruncă foc și pară,

Zbucniră din adîncul simțirii-mi arzătoare

Și-n jur împrăștiară scîntei fulgerătoare!

Acum pare că-s moarte, zac înghețate, mute,

Și palide așteaptă în negură pierdute.

Dar tresări-vor iarăși vii cînturile mele,

Cînd s-o abate duhul iubirii peste ele...

Și inima-mi șoptește că vremea va să vie,

Acel duh al iubirii cu rouă să le-nvie:

Îți va cădea în mînă această carte-odată,

Tu, dulcea mea iubire din țară depărtată!

Atunci puterea vrăjii, iubito, va-nceta

Și palidele slove cu jale vor căta

În ochii tăi cei mîndri, făcîndu-te să tremuri,

Șopti-vor melancolic povești din alte vremuri...