Vedenia

de Heinrich Heine

M-a desfătat un vis frumos

Și negrăit de fioros:

Mi-e încă mintea tulburată

Și-mi bate inima speriată...

Mă pomenesc într-o grădină

Fantastică, de farmec plină,

Cu multe flori în multe fețe,

Neasemănate-n frumusețe...

Îmi ciripesc atîtea neamuri

De paseri mici, săltînd pe ramuri;

Măreț se-ngînă zorile,

Stropind cu aur florile.

Mă-mbată mîndre buruiene,

Adie vînturile-alene...

Umblam și nu știam anume

De-s pe pămînt ori pe-altă lume.

La mijloc sta o minunată

Fîntînă-n marmură curată;

Alăturea, o fată dalbă

Clătea mereu o pînză albă...

Obraji duioși; în ochi — un rai;

Un chip de sfînt cu păr bălai;

Și nu știu cum, dar mi-a păru'

Străin, și-atît de cunoscut!

Frumoasa mea da zor, da zor

Și tot cînta fermecător:

— Curgi, apă, curgi frumos și lin,

Și spală pînza mea de in!

Spre dînsa pașii-mi abătui

Și-ntreb: — O, n-ai putea să-mi spui,

Minune de copilă dalbă,

Pe seama cui speli pînza albă?...

Ea repede-mi șoptește: — Iat-o

Cămașa morții ți-am spălat-o!...

Și cum grăi, cum ai clipi,

Ca spuma totul se topi.

Într-o sălbatecă pădure

Mă pomenesc umblînd aiure:

Creșteau copacii pîn' la cer,

Și-am stat uimit de-atît mister...

Ascult în adîncimi, departe,

Cum áuie-a pustiu și-a moarte...

În deset urma mi se pierde

Și-ajung într-o dumbravă verde.

La mijloc, subt un vechi stejar,

Dau de frumoasa fată iar;

Și cum o văd, mă ia fiorul:

Ea mînuia acum toporul!

Cioplea-n tulpină și-avînta

Toporu-n aer, și cînta:

— Topor micuț, topor zglobiu,

Dă-i zor, să facem un sicriu!

Spre dînsa pașii-mi abătui

Și-ntreb: — O, n-ai putea să-mi spui,

Minune dalbă de copilă,

Ce-mi tot cioplești tu fără milă?

Ea repede-mi șopti: — Zoresc

Sicriul tău să-l isprăvesc!

Dar cum grăi, cum ai clipi,

Ca spuma, totul se topi.

Părăgini, veștede cîmpii

S-aștern în jur pustii, pustii...

Eu nu pricep cum s-a făcut:

Stam aiurit, cătam pierdut...

Pornesc încet pe calea lungă:

Departe văd o albă dungă...

Alerg spre ea, alerg — și, iată!

Dau iar de preafrumoasa fată.

Cum o zăresc, mă prinde-nghețul:

Ea mînuia acum hîrlețul!

Părea un înger alb de pază,

Și totuși mă umplea de groază...

Frumoasa mea da zor, da zor

Și tot cînta fermecător:

— Mai sapă, drag hîrleț, mai sapă,

Să pregătim curînd o groapă!

Spre dînsa palid m-abătui,

Și-ntreb încet: — O, vrei să-mi spui,

Copilă dalbă, înger dulce,

Acolo cine-o să se culce?

Ea repede-mi șopti: — Rămîi!

Ți-am așternut de căpătîi.

N-apucă vorba să sfîrșească,

Și groapa fioroasă cască...

Dar cum privesc la ea, mă-ntunec,

Și mă-nfior simțind c-alunec

Pe gura gropii, aiurit —

Atunci din somn am tresărit!

Din volumul Romanțe și cîntece, 1901.

Share on Twitter Share on Facebook