A fost de mult un mîndru castel, cu vîlfă mare,

Strălucitor departe pîn' la albastra mare,

Și-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee,

Săltau fîntîni vioaie în joc de curcubee.

Domnea un crai acolo, în țări și prăzi avut.

În tron de fier sta palid și de supuși temut;

Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie,

Și bici e tot ce spune, și sînge-i tot ce scrie.

Spre-acest castel veniră doi călăreți de frunte,

Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte.

Bătrînul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit;

Pășea alături sprinten tovarășul iubit.

— Copilul meu, fii gata, grăi bătrînul lin,

Adînc din pieptu-ți smulge și cîntă viers deplin.

Revarsă dor și patimi, tot sufletul în el,

Să-nduioșem pe craiul cu inimă de-oțel.

Sub bolți străvechi, în sala măreață ei intrau;

Și craiul și crăiasa pe tron acolo stau:

El — fioros ca zarea din noduri sîngerată.

Ea — gingașă ca luna, la dreapta lui s-arată.

Și unde prinde-a zice din strune bardul falnic,

Adînc vrăjește harfa ce clocote năvalnic;

Dar glasul tînăr urcă divin răsunător,

Bătrînul parcă cheamă al duhurilor cor...

Ei cîntă veacul de-aur, mărirea cea străbună

Și dulcea primăvară, și dragostea nebună;

Ei cîntă tot ce-ncîntă viața pe pămînt,

Ei cîntă tot ce-i mîndru și-nălțător și sfînt

Curtenii cei mai trufași stau cu plecate frunți,

Înduioșați ascultă oștenii cei mai crunți;

Crăiasa, aiurită de dor și chin nespus,

Aruncă de la sînu-i un trandafir, de sus.

— Mi-ați scos din minți poporul, acum femeia vreți?

Răcnește groaznic craiul țintind pe cîntăreți.

De sus azvîrle spada-i ce fulgere răsfrînge,

Și-n loc de viers de aur, zbucnește-un val de sînge.

Ca risipiți de vifor, toți se trezesc din vis,

Bătrînu-și ia pe brațe tovarășul ucis,

ÎI urcă-n șa, așază mantaua peste el,

Îl leagă drept și iese cu dînsul din castel...

Ci-n fața porții-nalte a stat bătrînul bard:

De-un stîlp de marmur harfa cea fără preț și-a spart,

Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem,

Încît și bolți și parcuri înfiorate gem:

— Vai vouă, ziduri mîndre! În veci să nu mai sune

În încăperea voastră nici viers, nici glas de strune!

Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin și plîngeri,

Pîn' veți cădea trăsnite de-al răzbunării înger!

Vai vouă, mîndre parcuri strălucitoare-n rouă!

Cadavru-acestui tînăr vi-l pun în față vouă,

Să veștejiți ca dînsul, secînd orice izvoare:

Să fiți un loc de spaimă în zile viitoare!

Vai ție, crai sălbatic! A barzilor urgie!

Deșartă lupta-ți cruntă spre glorie să fie!

Și piară negru-ți nume în negura uitării,

Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării!

Strigă bătrînul; cerul îi auzi cuvîntul.

Zidirile-s ruină prin săli vuiește vîntul.

Din fosta slavă numai un stîlp mai stă dovadă,

Și-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă...

Zac parcurile moarte și-s prăzile pustiei.

Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei!

Nici un hrisov nu-l scrie, și nici în cîntec nu-i;

Pierdut, uitat! Acesta-i blestemul bardului.