Umbrești culmi repezi, largi singurătăți,

Dar nu-mi ești drag, întunecat stejar:

Cu ramuri verzi tu-mpodobeai barbari

Pustiitori de tronuri și cetăți.

Tu, laur sterp, și mai prejos îmi pari:

Tu minți, oricât de falnic verde-arăți

Pe câmpul veșted, sau când, alte dăți,

Luceai pe frunți pleșuve de chesari.

Mi-ești dragă, viță, tu ce crești bogată

Din lut pietros, ca să-mi îmbii paharul

Uitării înțelepte-n vremuri grele.

Mai scump mi-e bradul: el va-nchide-odată

În patru scânduri, neted, tot amarul

Și zbuciumul, și visurile mele.