Stă Olaf la praznicul său nupțial,

E ultima cupă, e ceasul fatal,

Femeia lui stă lîngă dînsul

Și-o-neacă plînsul...

Călăul stă la ușă.

Pornește viu danțul, și, dornic-păgîn,

Și-apropie Olaf soția la sîn:

Ei joacă la lumina torții —

E danțul morții...

Călăul stă la ușă.

Cum sună viorile viu și voios!

Cum șuieră flautul trist și sfios!

Privind pe-amîndoi jucătorii,

Te prind fiorii...

Călăul stă la ușă.

Și Olaf, în vuiet, îngînă nebun:

– Mi-ești dragă, mi-ești dragă

Cît nu pot să-ți spun,

Nici inimă nu-i să priceapă —

E frig în groapă...

Călăul stă la ușă.