Din Rusia doi grenadiri se pornesc

Voioși să-și revadă iar Franța,

Dar când au intrat în hotarul nemțesc,

Atunci își pierdură speranța.

Atunci au aflat dureroasele știri

Că gloria Franței s-a stins:

Înfrânte, zdrobite sunt marile-oștiri

Și cezarul, cezarul e prins!

Atunci își plecară triști frunțile lor

Și plânseră cei doi tovarăși.

Iar unul a zis: — Cumplit mă mai dor,

Cumplit mă ard rănile iarăși!

A zis celălalt: — Un vis fuse tot,

Și moartea mi-ar fi mult mai bine!

Am însă nevastă, copii, și nu pot

Să mor, că-s pierduți fără mine!

— N-am zor de nevastă, n-am zor de copii,

Un dor mai frumos m-a cuprins;

Cerșească pe drumuri ori facă ce-or ști:

Cezarul, cezarul meu, prins!

Curând, o, prietene, mort voi zăcea:

Ascultă-mi un singur cuvânt!

Cadavrul cu tine în Franța mi-l ia,

Mă-ngroapă-n al Franței pământ!

Dar crucea onoarei mi-o prinde la piept,

Aproape de inima-mi stinsă;

Așază-mi și flinta la umărul drept

Și spada la mijloc încinsă.

Așa voi veghea în mormânt, ascultând,

O strajă ce pare că doarme...

Ci-n vis auzi-voi iar tunul urlând

Și tropot, și zângăt de arme!

Cezarul meu trece-n al luptei avânt

Pe groapă-mi, și-n spade ce scapăr,

Atunci, înarmat mă înalț din mormânt,

Cezarul, cezarul să-mi apăr!