Eu nu știu ce poate să fie

Că-mi sună mereu în urechi

Cu veșnica-i melancolie

Un basmu din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,

Lin apele Rinului curg,

Și cresc ale munților creste

Măreț strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie

S-arată din negură blând,

Brățara-i de aur scânteie,

Ea-și piaptănă părul cântând.

Ea-și piaptănă părul și cântă

Un cântec de vrajă al ei;

Te farmecă și te-nspăimântă

Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede

Cu luntrea lui mică și, dus,

Nici valuri, nici stâncă nu vede,

El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbește de coasta

Stâncoasă, și moare-necat:

Loreley a făcut-o aceasta

Cu viersul ei fermecat.