Nu-i plăcu lui Ștefan Sila nicidecum răspunsul dat,

Lidi în această seară se purtă foarte ciudat,

Tresărea la orice vorbă și părea îngîndurată…

Și o neagră bănuială îl cuprinse-atunci îndată.

Hei, și bănuiala este un copil care se naște

Din nimic, fără de veste, la-nceput nu se cunoaște,

Însă e flămînd, e lacom, n-are sațiu niciodată,

Si cînd e hrănit, se schimbă în dihanie turbată.

Ce făcu deci Ștefan Sila? Chiar în seara următoare

S-a ascuns la pîndă-n taină… Stînd acolo-n așteptare,

Singur nu știa ce-nsamnă teama asta, nerăbdarea…

Aștepta numai să vadă ce aduce întîmplarea.

Nu trecu prea multă vreme, iacă vine vînătorul…

Ea se împotrivea la vorbă, el o ia cu binișorul,

Lidi-l asculta sfioasă, toată roșie ca mărul,

Și simți odată Sila cum i se zburlește părul.

De-ar fi fost atîta numai! Vorbe dulci, spuse în glumă,

Dar acuma vînătorul către fată se îndrumă,

O cuprinde, o sărută… se înmlădie copila…

Mii de iaduri răzvrătite fierb in sufletul lui Sila.

Sare-n sus și dă năvală către domnul aiurit:

— Ucigaș, hoț, gîde, diavol, ticălos, nelegiuit!

Astfel îți bați joc tu, cîne, de o dragoste? Așteaptă!

Și smulgînd din brîu cuțitul, către dînsul îl îndreaptă.

O, de-ar fi ajuns cuțitul, drept la inimă țintise!

Dar din pușcă scut făcîndu-și, vînătorul se ferise…

Iute-apoi cu patul puștii, cît ai zice un cuvînt,

Îl izbește-n cap pe Sila și-l lungește la pămînt.

Cînd și-a revenit in fire, se ridică binișor,

Caută in dreapta,-n stînga… nu e nici un vînător,

Nu-i nici Lidi.. parcă-ntrase în pămînt… și stă mirat,

Nu-și aduce bine-aminte… i se pare c-a visat.

Dar că n-a fost vis acesta se încredință-n curînd,

Cînd simți pe fruntea-i rece sîngele cald picurînd

În nebuna lui durere începu atunci a plînge,

Și spălară lacrimile fața lui scăldată în sînge…