Zilnic vînătorul mîndru prin ostrov își face drum,

Și pe Lidi fără grijă o îmbrățișeaz-acum.

Nu mai are nici un dușman de acuma de temut:

Ștefan Sila, ca prin farmec, dispăruse din ținut.

În durerea lui cea mare, Ștefan Sila pribegise;

Unde rătăcește oare, alungat de negre vise?

Turburarea-i sufletească fu puternic uragan

Și îl azvîrli departe pe luntrașul meu sărman…

Pribegi fără odihnă, făr’ să cate-n urma lui,

Pîn‘ce se trezi odată în adîncul codrului.

Se opri atunci acolo, și în codru secular

Se trînti la rădăcina unui uriaș stejar.

Acolo a stat, dar numai trupul lui avu odihnă,

Sufletul, rănit de moarte, nu putea să aibă tihnă,

Trupul lui era ca iazul, sufletu-i într-însul pește —

Iazul stă, peștele-n apă neoprit se zvîrcolește.

„Am să fiu tîlhar de codri, să ațin la oameni calea,

În spînzurători, pe urmă, poate o să-mi mîntui jalea.

Cînd voi atîrna acolo într-o bună dimineață,

O să-mi fie ceasul ăsta cel mai fericit din viață!“

Și se pironi in largul drumului în așteptare,

Aștepta să-i cadă-n palmă vreun boier cu stare mare,

Un boier care să poarte bani atîți în portofel

Cît curaj și vitejie-n inimă avea și el.

Nici nu trebui s-aștepte pînă să i se urască,

Patru armăsari în goană aduceau într-o calească

Pe un boier. Mîndră calească, și ce telegari voinicii

Surugiu, fecior pe capră, în vestminte cu panglici.

— Stați pe loc! cu mîna-ntinsă Ștefan Sila le răcnește.

Să mai facă o mișcare cine moartea și-o dorește!

Însă nu-i veni în minte dor de moarte nimănui,

Și cu toții înghețară tresărind la vorba lui.

Se apropie de dînșii, îi luă la cercetare,

Strînse frumușel toți banii ce-i găsi prin buzunare;

Ca un hoț care se simte, ca un vrednic, bun tilhar,

Nu le mai lăsă în pungă nici să bea un vin măcar.

— Hai, porniți! strigă pe urmă Ștefan Sila mîndru. Hei!

Stați pe loc! strigă el iarăși și s-apropie de ei.

Vizitiul chiar plesnise biciul, gata de plecare…

— Nu-s născut eu hoț de codru, ca să prăd la drumul mare!

Ia-ți, boierule, toți banii! numără-i, că nu te-nșel.

Tremurînd stetea boierul și privea mirat la el.

Nu știa ce să mai creadă și nimic nu-nțelegea,

Își zicea: „Poate tîlharul numai să glumească vrea?”

Dară Sila-i dete banii, nu știa el să glumească,

Fluierînd apoi întoarse spatele către calească

Și porni ducînd cu sine, fără gînduri, fără țintă,

Sufletu-i cuprins de ciudă, inima-i de jale frîntă.

Cîtă vreme rătăcit-a și-a bătut cale pustie,

Unde-a fost, în care parte? Sila singur el nu știe,

Cînd o dată se trezește, prin al întîmplării joc,

Chiar la Dunăre acasă, și, mirat, se oprește-n loc.

Vede hanul și coliba și se uită-n preajmă-i dus,

Toate parcă-s neschimbate în lumina din apus,

Insula — de ceea parte — se răsfață în tăcere…

Și oftează Ștefan Sila în adînca lui durere:

„Lidi, Lidi, dragă Lidi, cum de-ai fost înșelătoare?

Ci, sărmană fată, poate plîngi acum și rău îți pare,

Poate ți-ai bocit iubitul, care nu poate uita,

Căci a suferit atîta numai din pricina ta!

Dacă ai călcat credința ce-mi jurași cu lacrămi sfinte,

Uit eu cele întîmplate de acuma înainte.

Fii tu numai cumsecade, și pe tine te cinstește,

Căci ușor poate să ierte inima care iubește.”

Astfel zise el și sprinten puse mîna pe lopată, —

După ce sări în barcă, — vrînd să plece-acu îndată.

Spre ostrov, să-și vadă mîndra și să-i spună bietei fete

Toate cîte își spusese singur el, pe îndelete.

Dar abia vîsli o dată, se întoarse înapoi:

— Hei, luntrașule, ascultă, poți să ne aștepți pe noi?

Că și noi dorim să trecem peste apă chiar acum,

O să ai o bună plată dacă faci același drum.

Cît p-aci să cadă Sila, apucat de amețeală,

Se uită la dînșii bine, îi păru că se înșală.

Dar deși erau departe amîndoi și înserase,

El recunoscu pe Lidi și p-acela ce strigase.

Oțerit, cu fața întoarsă, așteptă deci Ștefan Sila

Pîn’ ce coborîră-n luntre vînătorul și copila.

Hei, dar cînd se pomeniră cu luntrașul față-n față,

Galbeni amîndoi ca ceara; inima — un sloi de gheață!

Ștefan Sila sta la cîrmă și vîslea cu bărbăție.

Ei tăceau, cuprinși de spaimă… Cine ar putea descrie

Chinul ce-i muncea acuma p-amindoi? Stăteau ca muți,

Nu știau cum să înceapă vorba și priveau pierduți.

Molcom sta și Ștefan Sila, dar vîslea neîncetat,

Insula creștea din ceață, apa plescăia-necat,

Însă cînd văzu că barca nu mai e de țărm departe,

Repede-și veni în fire și-o cîrmi în altă parte.

— Unde? întrebă atuncea domnișorul speriat.

Înapoi? — O, nu, răspunse Ștefan Sila așezat.

Numai pînă la mijlocul Dunării; departe nu-i.

Am cu voi o socoteală: acolo am să v-o spui!

Și abia rosti acestea, începu iar să vîslească;

Luntrea luneca greoaie, valul începea să crească.

Cînd sosi aici, departe aruncă lopata-n apă,

Și-așezîndu-se-ntr-o parte, zise rar, ca să-l priceapă:

— Știți voi, dragii mei, un lucru?… Nu mi-e dragă viața mie,

Și e numai vina voastră că mi-e inima pustie,

Aș pleca pe ceea lume ca să nu mai viu ‘napoi…

Mi-e urît să plec eu singur… o să mă-nsoțiți și voi!

Zice și pe loc răstoarnă barca dintr-o smîncitură.

Apa năvăli setoasă, cîteșitrei în rîu căzură,

El cuprinse-atunci în brațe pe iubita-nșelătoare,

S-o mai strîngă înc-o dată lîngă piept, măcar cînd moare.

Însă cînd băgă de seamă că începe să înoate

Domnișorul, că înoată bine și-o să scape poate,

Îl ajunse-not și-l prinse strîns in brațe, ca de fiară,

Și luptară împreună pînă ce se cufundară.