N-am împotriva ta nimica, chiar de-aș înnebuni de jale.

Pe veci pierduto! n-am nimica, nimic n-am împotriva ta:

Oricît de mîndră-n strălucire ta de diamante-ai arăta,

Nu vei putea s-arunci o rază în noaptea inimioarei taie...

Știam de mult. În vis, odată, văzui viața ta ursită,

Văzui și noaptea-ntunecată ce inima ți-a fost robit-o,

Văzui și vipera ce mușcă ascunsă-n inimă-ți, iubito,

Și-am înțeles, pe veci pierduto, cît ești de mult nefericită!

Și dacă ești nefericită, nimic n-am împotriva ta;

Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiți!...

Pîn' ce tot zbuciumul acestor nebune inimi va-nceta,

Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiți!

Ci văd eu zîmbetul ironic pîndind prilej ca să zbucnească.

Văd ochii tăi mărind cu ciudă fulgerătoarele lumine.

Și văd pornirea de orgoliu ce face sînul tău să crească —

Și totuși ești nefericită, nefericită, ca și mine!

În preajma gurei tale totuși durerea tremură-n neștire,

De lacrimi tăinuite-n umbră ți-s ochii împăinjeniți

Și sînul tău superb ascunde o rană fără lecuire —

Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiți!