— Tu, mamă, zici că visurile noastre

Ni le trimite Atoateștiutorul,

Că visu-i o fereastră fermecată

Prin care ne surîde viitorul.

Visai și eu un vis, iubită mamă,

Un vis frumos... Mi-l lămurești tu mie?

Visai azi-noapte că-mi crescuse aripi,

Și am zburat cu ele-n veșnicie!

— Copile, tu lumina vieței mele!

Luceafăr blînd al sufletului meu!

Fii vesel, vesel, că-ți făgăduiește

Îndelungate zile Dumnezeu.

...Crescu băiatul — mare și puternic:

Din pieptu-i tînăr izbucni deodată

Sălbateca văpaie-a tinereții,

Ce-n inimă-i gemuse-ncătușată.

El prinde harfa și izbește-n strune,

Dus în extazul sfînt al inspirării:

Simțirea lui — măreț vultur — plutește

În lumea largă pe-aripa cîntării.

Se-nalță pîn’la porțile tăriei

Al cîntecului glas înaripat,

Desprinde stelele din cer să-ncununeze

Cu raze fruntea lui de inspirat.

Dar e venin a cîntecului miere;

Cu fiecare cîntec smuls din strune

El pierde-o floare din cununa vieții,

Și înc-o zi din viața lui apune...

Se schimbă-n iad simțirea-i arzătoare;

Se mistuie, dat flăcărilor pradă;

Un singur ram din arborele vieții,

Și cea din urmă frunză stă să cadă.

Acolo, zace-acum pe patul morții.

Copilul suferinții... Biata mamă,

Nebună de durere, plînge-n hohot...

El, ca prin vis, aude cum blesteamă:

— Nu mi-l răpi din brațe, moarte hîdă,

Nu-mi stînge, moarte, steaua vieții mele!

Ah, visul îi menise multe zile...

Ori visele, atunci, ne mint și ele?!

— Nu minte, mamă, visul, niciodată:

La groapă numai lutul mi-l petreci,

Dar numele poetului trăiește,

Și va trăi mereu — în veci de veci...