Odată, cînd, pe-o noapte furtunoasă,

Thogrul trecea pe lîng-un biet străjer

Și la văzut în bunda-i zdrențeroasă

Cum zgribura, învinețit de ger,

Îi zise, căci era milos din fire:

— Am să-ți trimit pe loc o haină groasă.

Zicînd așa, cu inima-mpăcată

Intră-n palatu-i plin de strălucire:

Acolo însă-i răsări în prag

Soția lui, făptură minunată,

Care-l primi zîmbind cu-atîta drag,

Încît uită făgăduiala dată

Precum uită și pe străjer și gerul.

Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul:

A zis: — O, rege, tu m-ai dat uitării,

Căci ai dormit în raiul desfătării,

Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,

Ce-ți pasă noaptea mea cum a trecut!

Ce-i pasă caravanei care scapă

De-aceia ce-n nisip își află groapă!

Un blînd noroc te leagănă în somn,

Ai călăuză bună și ești domn,

Nu te oprește dealul, valea, nu.

La cei rămași gîndești vreodată tu?...

De pe cămila-naltă cît un munte,

Simți tu ce-i valea grijilor mărunte?

Voi, cari, sub cald poclit, trăiți ca-n cer,

Gîndiți la cei ce-n frig și foame pier.