c) Populaţia nomadă

Să ne întoarcem acum privirile spre o pătură a populaţiei a cărei origine este rurală, dar care prin ocupaţiile sale este în mare parte industrială. Ea formează infanteria uşoară a capitalului, pe care acesta o aruncă, după necesităţi, cînd într-un punct, cînd în-traltul. Cînd nu este în marş, ea „stă în cantonament“. Muncitorii nomazi sînt folosiţi la diferite lucrări de construcţii şi drenaj, la făcutul cărămizilor, la stinsul varului, la construirea de căi ferate etc. Sursă ambulantă de molime, ei aduc în locurile unde îşi aşază tabăra şi în preajma lor vărsatul, tifosul, holera, scarlatina etc. 129) . În întreprinderile cu investiţii mari de capital, cum sînt construcţiile de căi ferate etc., întreprinzătorul însuşi pune de obicei la dispoziţia armatei sale barăci de lemn sau alte adăposturi asemănătoare, sate improvizate, fără nici un fel de instalaţii sanitare, sustrase controlului autorităţilor locale, foarte rentabile pentru domnul antreprenor, care îşi exploatează muncitorii de două ori: o dată ca soldaţi ai industriei şi o dată ca chiriaşi. În funcţie de numărul de încăperi pe care îl are baraca — una, două sau trei — locatarul ei, săpător etc., trebuie să plătească 2, 3 sau 4 şilingi pe săptămînă 130) . Un singur exemplu va fi suficient. După cum relatează doctorul Simon, d-l George Grey i) , ministrul de interne, a primit în septembrie 1864 următorul denunţ din partea preşedintelui Comitetului pentru lichidarea condiţiilor antisanitare [Nuisance Removal Committee] din parohia Sevenoaks:

„Pînă acum vreo 12 luni, în această parohie vărsatul era cu totul necunoscut. Cu puţin înainte de această dată au început lucrările de construcţie la calea ferată Lewisham—Tunbridge. În afară de faptul că lucrările principale se executau în imediata vecinătate a oraşului, aici a fost instalat şi depozitul principal al întregului şantier. Aici lucrau deci un mare număr de oameni. Întrucît era imposibil ca toţi să fie adăpostiţi în cottages, d-d Jay, antreprenorul, a pus să se construiască în diferite puncte de-a lungul căii ferate barăci pentru muncitori. Aceste barăci nu aveau nici ventilaţie, nici canale de scurgere şi, pe deasupra, erau în mod necesar supraaglomerate, pentru că fiecare chiriaş era nevoit să primească subchiriaşi, oricît de numeroasă ar fi fost propria sa familie şi cu toate că fiecare baracă avea doar două încăperi. Potrivit raportului medical pe care l-am primit, rezultatul a fost că în timpul nopţii aceşti nenorociţi aveau de suportat toate chinurile asfixiei pentru a scăpa de mirosul pestilenţial emanat de apa stătută şi murdară şi de latrinele aflate chiar în faţa ferestrelor. În cele din urmă, comitetul nostru a primit nişte reclamaţii din partea unui medic care avusese prilejul să viziteze aceste barăci. El vorbea cu amărăciune despre starea acestor aşa-zise locuinţe şi lăsa să se înţeleagă că urmările vor fi nefaste în cazul cînd nu se vor lua unele măsuri de ordin sanitar. Cu aproximativ un an în urmă, numitul domn Jay s-a obligat să amenajeze o casă în care muncitorii folosiţi de el să fie imediat izolaţi în cazul cînd ar contracta o boală contagioasă. El şi-a repetat promisiunea la sfîrşitul lunii iulie anul acesta, însă nu a făcut niciodată nimic pentru îndeplinirea ei, cu toate că de la acea dată au fost mal multe cazuri de vărsat, dintre care două mortale. La 9 septembrie doctorul Kelson mi-a comunicat că mai sînt alte cazuri de vărsat în aceleaşi barăci, unde, după spusele lui, situaţia este îngrozitoare. Pentru informarea dv.“ (a ministrului) „trebuie să adaug că parohia noastră posedă o casă izolată, aşa-zisă casă a contagioşilor, în care sînt îngrijiţi enoriaşii care suferă de boli contagioase. De luni de zile această casă este în permanenţă supraaglomerată. Într-o singură familie au murit de vărsat şi de friguri cinci copii. De la 1 aprilie pînă la 1 septembrie anul acesta s-au înregistrat nu mai puţin de 10 cazuri mortale de vărsat, dintre care 4 în barăcile amintite, focare de molimă. Este imposibil să stabilim numărul cazurilor de boală, pentru că familiile lovite le tăinuiesc pe cît posibil“ 131) .

Muncitorii din minele de cărbune şi din alte mine se numără printre categoriile cele mai bine retribuite ale proletariatului britanic. Cu ce preţ dobîndesc ei salariul am arătat cu alt prilej 132) . Voi arunca acum o scurtă privire asupra condiţiilor lor de locuit. De regulă, exploatatorul minei, proprietar sau arendaş, construieşte un anumit număr de cottages pentru muncitorii săi. Ei primesc „în mod gratuit“ cottages şi cărbunii pentru încălzit, adică acestea constituie o parte din salariu, plătită în natură. Cei care nu pot fi adăpostiţi în felul acesta primesc o indemnizaţie anuală de 4 l. st. Districtele miniere atrag în scurt timp o populaţie numeroasă, compusă din mineri şi din meseriaşi, negustori etc. care se grupează în jurul lor. Aici, ca şi pretutindeni unde populaţia este densă, renta funciară este ridicată. Proprietarul minei caută deci să ridice la intrarea în mine, pe un teren cît mai îngust, atîtea cottages cîte sînt necesare pentru a îngrămădi în ele pe muncitori cu familiile lor. Dacă în apropiere se deschid mine noi sau dacă altele vechi sînt luate din nou în exploatare, aglomeraţia creşte. La construcţia de cottages predomină un singur punct de vedere, „abstinenţa“ capitalistului de la orice cheltuială în bani peşin care nu este absolut necesară.

„Locuinţele minerilor şi ale celorlalţi muncitori care sînt legaţi de minele din Northumberland şi Durham — spune doctorul Julian Hunter — sînt poate, în medie, cele mai proaste şi mai scumpe din tot ce oferă Anglia pe scară mare în această privinţă; excepţie fac totuşi districtele asemănătoare din Monmouthshire. Cel mai mare neajuns constă în faptul că un mare număr de oameni sînt înghesuiţi într-o singură cameră, că pe un teren cu o suprafaţă mică se construiesc foarte multe case, în faptul că nu există apă şi nici latrine, că adeseori casele se construiesc una peste alta sau sînt împărţite în flats“ (astfel că diferitele cottages formează etaje aşezate vertical unul peste altul) „...Întreprinzătorul tratează întreaga colonie ca şi cum ar sta doar cantonată şi nu ca avînd un domiciliu permanent“ 133) . „Pentru aducerea la îndeplinire a instrucţiunilor primite — spune doctorul Stevens — am vizitat cele mai multe dintre aşezările mari ale minerilor din Durham Union... Cu foarte puţine excepţii se poate spune că aici nu se iau nici un fel de măsuri pentru ocrotirea sănătăţii locuitorilor... Toţi minerii sînt legaţi“ („bound“', expresie care, ca şi bondage *25 , datează din timpul șerbiei) „de arendaşul (lessee) sau de proprietarul minei pe timp de 12 luni. Dacă îşi permit să-şi manifeste nemulţumirea sau să-l sîcîie într-un fel oarecare pe supraveghetor (viewer), acesta face un semn sau o menţiune în dreptul numelui lor în condică, iar la sfîrşitul anului nu le reînnoieşte contractul... Cred că nu există o formă de truck-system mai rea decît aceea care domneşte în aceste districte dens populate. Muncitorul este silit să accepte ca parte a salariului său o locuinţă aflată în mijlocul unor focare de molime. El nu este în stare să se ajute. El e în toate privinţele un şerb (he is to all intents and purposes a serf). Este, în general, îndoielnic dacă la nevoie poate fi ajutat de altcineva decît de proprietar, iar acesta porneşte întotdeauna de la interesele bilanţului său şi de aceea rezultatul este uşor de prevăzut. Muncitorul primeşte de la proprietar pînă şi apa de care are nevoie. Indiferent dacă e bună sau rea, dacă o are sau nu o are, el trebuie s-o plătească, sau, mai bine zis, el trebuie să admită ca preţul ei să i se scadă din salariu“ 134) .

În caz de conflict cu „opinia publică“ sau chiar cu poliţia sanitară, capitalul nu se jenează de loc „să justifice“ condiţiile — unele periculoase, altele degradante — în care îi sileşte pe muncitor să muncească şi să trăiască, pe considerentul că ele sînt necesare pentru ca exploatarea acestuia să fie mai rentabilă. Astfel procedează el cînd se abţine de la introducerea în fabrici a unor dispozitive de protecţie la maşinile periculoase, de la introducerea în mine a unor sisteme de ventilaţie şi de securitate etc. Astfel procedează şi aici cu locuinţele minerilor.

„Ca justificare a condiţiilor deplorabile în care locuiesc muncitorii — spune doctorul Simon, inspector sanitar al lui Privy Council, în raportul său oficial — se invocă faptul că minele se exploatează de obicei în arendă, că durata contractului de arendare (care la minele de cărbune se încheie, în cele mai multe cazuri, pe timp de 21 de ani) este prea scurtă pentru ca arendaşului să-i convină să pună la dispoziţia muncitorilor, meseriaşilor etc. care lucrează în întreprindere locuinţe bune; chiar dacă el ar vrea să fie mai generos, proprietarul funciar i-ar zădărnici planurile. El ar cere imediat o rentă saplimentară exorbitantă pentru privilegiul că la suprafaţă s-a construit o aşezare decentă şi confortabilă pentru muncitorii care lucrează în interiorul pămîntului ce-i aparţine. Preţul acesta prohibitiv, dacă nu chiar interdicţia directă, îi sperie şi pe alţii, care altminteri ar construi... Nu vreau să cercetez mai îndeaproape valoarea acestei justificări; de asemenea nu vreau să cercetez cine ar avea de suportat în ultimă instanţă cheltuiala suplimentară pentru locuinţe mai bune: proprietarul funciar, arendaşul minei, muncitorii sau publicul... Întrucît însă faptele ruşinoase dezvăluite în rapoartele anexate“ (ale doctorului Hunter, Stevens etc.) „există, trebuie luate măsuri pentru înlăturarea lor... Titlurile de proprietate funciară sînt folosite aici pentru a se comite o mare nedreptate publică. În calitatea sa de proprietar al minei, proprietarul funciar invită o colonie de muncitori să muncească pe proprietatea sa şi apoi, în calitatea sa de proprietar al suprafeţei terenului, face totul ca muncitorii adunaţi de el să nu poată găsi locuinţa satisfăcătoare, de care nu pot să se dispenseze. Arendaşul minei“ (exploatatorul capitalist) „nu este cointeresat din punct de vedere material să se opună proprietarului în această dublă calitate a sa, deoarece ştie foarte bine că, dacă pretenţiile proprietarului sînt excesive, consecinţele nu sînt suportate de el, că muncitorii care le suportă sînt prea ignoranţi pentru a-şi cunoaşte dreptul la sănătate şi că nici locuinţa cea mai mizeră şi nici apa de băut cea mai infectă nu vor constitui vreodată motive pentru o grevă“ 135) .