d) Efectele crizelor asupra părţii celei mai bine retribuite a clasei muncitoare
Înainte de a trece la muncitorii agricoli propriu-zişi, vom mai arăta pe baza unui exemplu ce efect au crizele chiar asupra părţii celei mai bine retribuite a clasei muncitoare, asupra aristocraţiei ei. Ne amintim că în 1857 a avut loc una dintre marile crize cu care se încheie de fiecare dată ciclul industrial. Următoarea criză a avut loc în 1866. Anticipată deja în districtele industriale propriu-zise prin criza de bumbac, cînd mult capital a fost scos din sfera de investiţii obişnuită şi îndreptat spre marile centre ale pieţei financiare, criza a luat de data aceasta un caracter mai ales financiar. Semnalul izbucnirii ei în mai 1866 a fost dat de falimentul unei uriaşe bănci din Londra, după care a urmat imediat crahul unui mare număr de societăţi financiare înfiinţate în scopuri de speculaţie. Una dintre marile ramuri industriale din Londra lovite de catastrofă a fost construcţia de vapoare din metal. Magnaţii din această ramură nu numai că produseseră în perioada falsului avînt cu mult peste nevoile pieţei, dar se angajaseră prin contracte să efectueze comenzi uriaşe, scontînd că izvorul creditului va continua să fie la fel de abundent. În acel moment a intervenit o reacţie îngrozitoare, care mai continuă şi acum, la sfîrşitul lui martie 1867, în alte ramuri industriale din Londra 136) . Pentru a caracteriza situaţia muncitorilor reproducem următorul pasaj dintr-o relatare amănunţită făcută de un corespondent al lui „Morning Star“ care a vizitat la începutul anului 1867 principalele centre lovite de calamitate.
„La răsărit de Londra, în districtele Poplar, Millwall, Greenwich, Deptford, Limehouse şi Canning Town, cel puţin 15.000 de muncitori împreună cu familiile lor se află într-o stare de mizerie extremăș printre ei sînt peste 3.000 de mecanici calificaţi. Economiile lor sînt epuizate din cauza şomajului de şase-opt luni de zile... Cu greu am putut pătrunde pînă la poarta casei de muncă (din Poplar), care era asediată de o mulţime de oameni flămînzi. Ei aşteptau bonuri pentru pline, dar ora pentru distribuirea bonurilor încă nu sosise. Curtea formează un pătrat uriaş, înconjurat de ziduri prevăzute cu acoperişuri cu un versant. Pavajul din mijlocul curţii era acoperit de nămeţi. Mici suprafeţe sînt îngrădite cu împletitură de nuiele, ca la ţarcurile de oi; aici lucrează bărbaţii cînd vremea e mai bună. În ziua vizitei mele, aceste ţarcuri erau înzăpezite, aşa încît erau impracticabile. Totuşi, adăpostiţi sub acoperişurile aflat de-a lungul zidurilor, bărbaţii sfărîmau pietre de pavaj. Fiecare şedea pe o piatră mare şi lovea cu un ciocan greu granitul acoperit de gheaţă pînă sfărîma 5 busheli. Cu aceasta ziua de muncă lua sfîrşit şi fiecare primea 3 pence“ (2 groşi de argint şi 6 pfennigi), „precum şi un bon pentru pîine. În cealaltă parte a curţii se afla o casă de lemn, mică şi dărăpănată. Deschizînd uşa, am văzut că încăperea era plină de bărbaţi, înghesuiţi unii în alţii pentru a se încălzi. Ei scărmănau cîlți şi se luaseră la întrecere cine va putea să lucreze mai mult mîncînd cel mai puţin, căci rezistenţa era o chestiune de onoare. Numai în această casă de muncă primeau asistenţă 7.000 de oameni; unii dintre ei — cîteva sute — avuseseră cu şase sau opt luni în urmă salariile cele mai ridicate din ţară, dat fiind că erau muncitori calificaţi. Numărul lor ar fi de două ori mai mare dacă mulţi dintre ei, chiar după ce îşi epuizează economiile, nu ar ezita totuşi să ceară ajutorul parohiei atîta timp cît mai au ceva de amanetat... Părăsind casa de muncă, am făcut o plimbare pe străzile cu case cu cîte un singur cat, atît de numeroase la Poplar. Însoţitorul meu era membru în comitetul pentru ajutorarea şomerilor. Prima casă în care am intrat era a unui muncitor metalurgist, şomer de 27 de săptămîni. L-am găsit stînd, împreună cu întreaga familie, într-o cameră din fund. În cameră mai era ceva mobilă, iar în sobă ardea focul; era absolut necesar, căci era un ger năprasnic, iar copiii mici stăteau desculţi. Lîngă foc, într-un lighean, se aflau nişte cîlţi, pe care femeia şi copiii îi scărmănau în schimbul unei pîini de la casa de muncă. Bărbatul lucra într-o curte ca cea descrisă mai sus pentru un bon de pîine şi 3 pence pe zi. Acum tocmai venise acasă pentru dejun, foarte flămînd, cum ne-a spus cu un zîmbet amar; dejunul său a constat din cîteva felii de pîine cu untură şi o cană cu ceai fără lapte... În altă parte ne-a deschis o femeie de vîrstă mijlocie, care ne-a condus, fără a scoate un cuvînt, într-o cămăruţă dosnică, unde se afla toată familia ei, tăcută şi cu ochii aţintiţi asupra unui foc care era pe sfîrşite. Pe feţele acestor oameni şi în odăiţa lor era atîta tristeţe, atîta desperare, încît nu doresc să mai văd vreodată un asemenea tablou. «Nimic n-au cîştigat, domnule — îmi spuse femeia arătînd spre băieţii ei —, nimic în 26 de săptămîni şi am terminat toţi banii, 20 l. st., pe care eu şi tatăl lor i-am economisit în timpuri mai bune în speranţa deşartă că vom fi la adăpost în zile negre. Iată!» — ţipă ea aproape sălbatic şi scoase un carnet de depuneri cu înregistrări regulate de depuneri şi restituiri; am putut vedea astfel cum începuse mica avere cu prima depunere de 5 şilingi, cum a crescut succesiv pînă la 20 l. st. şi cum apoi s-a împuţinat din nou de la lire la şilingi, pînă ce ultima înregistrare a transformat carnetul într-un petic de hîrtie fără valoare. Această familie primea de la casa de muncă o singură masă pe zi, şi aceea sărăcăcioasă... Am mers apoi la soţia unui irlandez care lucrase la şantierele navale. Am găsit-o bolnavă din cauza subnutriţiei; şedea îmbrăcată pe o saltea şi era acoperită pe jumătate cu un ţol, căci aşternutul se afla la muntele de pietate. Nefericiţii de copii o îngrijeau, dar era evident că ar fi avut ei înşişi nevoie de îngrijirea mamei. Nouăsprezece săptămîni de inactivitate forţată o aduseseră în această stare de plîns şi, în timp ce ne vorbea despre trecutul ei amar, gemea, ca şi cum ar fi pierdut orice speranţă într-un viitor mai bun... La ieşire ne-a întîmpinat un tînăr, care ne-a rugat să intrăm şi în casa lui şi să vedem dacă se poate face ceva pentru el. O femeie tînără, doi copii drăgălaşi, un teanc de chitanţe de amanetare şi o cameră absolut goală, iată tot ce ne putea arăta“.
În legătură cu urmările dezastruoase ale crizei din 1866 reproducem următorul extras dintr-un ziar tory. Nu trebuie să uităm că în partea de răsărit a Londrei, despre care este vorba aici, nu locuiesc numai constructorii de vapoare din metal despre care am vorbit în capitolul de faţă, ci şi cei ce fac aşa-zisa „muncă la domiciliu“, plătită întotdeauna sub minim.
„Un spectacol îngrozitor a putut fi văzut ieri într-un cartier al capitalei. Deşi miile de şomeri din East-End nu au demonstrat în mase compacte, purtînd steaguri negre, mulţimea de oameni era totuşi destul de mare. Să nu uităm cît suferă această populaţie muritoare de foame. Este un fapt simplu şi îngrozitor. Ea numără 40.000 de oameni... Sub ochii noştri, într-un cartier al acestei minunate capitale, alături de cea mai uriaşă acumulare de bogăţie care a existat vreodată în lume, 40.000 de oameni neajutoraţi mor de foame! Miile acestea de oameni invadează acum celelalte cartiere; întotdeauna pe jumătate flămînzi, ei ne strigă acum durerea lor, o strigă spre cer, ne spun că locuinţele lor sînt mizerabile, că le este imposibil să găsească de lucru şi că în zadar cerşesc. Contribuabilii care plătesc în cartierele lor impozitul local în folosul săracilor au ajuns şi ei în pragul pauperismului datorită pretenţiilor parohiilor“ („Standard“, 5 aprilie 1866).
Dat fiind că printre capitaliştii englezi este la modă să se vorbească despre Belgia ca despre un paradis al muncitorilor, pentru că acolo „libertatea muncii“, sau, ceea ce e acelaşi lucru, „libertatea capitalului“, nu este încălcată nici de despotismul trade-unionurilor, nici de legi cu privire la reglementarea muncii în fabrici, vom spune cîteva cuvinte despre „fericirea“ muncitorului belgian. Desigur că nimeni nu a cunoscut mai bine secretele acestei fericiri decît defunctul domn Ducpétiaux i) , inspector general al închisorilor şi al instituţiilor filantropice din Belgia şi membru al Comisiei centrale de statistică din Belgia. Să luăm lucrarea sa „Budgets économiques des classes ouvrières en Belgique“, Bruxelles 1855. Între altele aici se vorbeşte despre o familie obişnuită de muncitori belgieni, ale cărei cheltuieli şi venituri anuale sînt calculate după date foarte precise şi ale cărei posibilităţi de alimentaţie sînt apoi comparate cu acelea ale unui soldat, ale unui marinar şi ale unui deţinut. Familia „se compune din tată, mamă şi patru copii“. Din aceste şase persoane, „patru pot face muncă utilă în tot cursul anului“; se presupune „că nici una dintre ele nu se îmbolnăveşte şi nu-şi pierde capacitatea de muncă“, că nu se fac „cheltuieli pentru scopuri religioase, morale sau intelectuale în afară de cheltuielile foarte mici pentru plătirea locului în biserică“ că nu se plătesc „cotizaţii la casele de economii sau la casa pensiilor“, că nu se fac „cheltuieli pentru articole de lux şi în general nici un fel de cheltuieli inutile“. Tatăl şi fiul cel mare însă fumează şi merg duminica la cîrciumă, în care scop dispun de 86 de centime pe săptămînă.
„Din totalul general al salariilor primite de muncitorii din diferite ramuri de producţie, rezultă... că în medie cel mai mare salariu pe zi este 1 franc şi 56 de centime pentru bărbaţi, 89 de centime pentru femei, 56 de centime pentru băieţi şi 55 de centime pentru fete. Calculate pe această bază, veniturile familiei s-ar ridica în cel mai bun caz la 1.068 de franci anual... Am totalizat toate veniturile posibile ale familiei de care ne ocupăm. Dacă însă considerăm că şi mama primeşte un salariu, atunci nu mai are cine să se ocupe de gospodărie; cine vede de casă, cine are grijă de cei mici? Cine găteşte, cine spală, cine cîrpeşte? Aceasta este o permanentă dilemă pentru muncitori“.
Bugetul familiei este deci următorul:
tatăl
300
de
zile
de
muncă
a
cîte
1,56
fr.
..........
468
fr.
mama
300
„
„
„
„
„
„
0,89
„
..........
267
„
băiatul
300
„
„
„
„
„
„
0,56
„
..........
168
„
fata
300
„
„
„
„
„
„
0,55
„
..........
165
„
total
1.068
fr.
Cheltuiala anuală a familiei şi deficitul ei, dacă muncitorul ar avea hrana pe care o are, ar fi:
| marinarul .................................. | 1.828 | fr. | — | deficit | 760 | fr. |
| soldatul .................................... | 1.473 | „ | — | „ | 405 | „ |
| deţinutul ................................... | 1.112 | „ | — | „ | 44 | „ |
„Vedem deci că puţine familii de muncitori îşi pot procura hrana — nu a marinarului sau a soldatului, dar chiar a deţinutului. În 1847—1849 fiecare deţinut a costat în Belgia, în medie, 63 de centime pe zi, ceea ce înseamnă cu 13 centime mai mult decît cheltuielile zilnice de întreţinere ale muncitorului. Cheltuielile de administraţie şi de pază sînt compensate de faptul că deţinutul nu plăteşte chirie... Cum se explică însă faptul că un mare număr de muncitori, am putea spune marea majoritate, trăieşte în condiţii şi mai modeste? Numai prin aceea că muncitorii recurg la expediente, a căror taină numai ei o cunosc: îşi reduc raţia zilnică; mănîncă pîine de secară şi nu pîine de grîu; mănîncă mai puţină carne sau nu mănîncă de loc; acelaşi lucru cu untul şi cu condimentele; familia se înghesuie într-o cameră sau două în care fetele dorm laolaltă cu băieţii, de multe ori pe aceeaşi saltea de paie; fac economie la îmbrăcăminte, la rufărie, la mijloacele de întreţinere a curăţeniei, renunţă la distracţiile de duminică; într-un cuvînt, se supun la cele mai grele privaţiuni. Dacă muncitorul a ajuns la această limită, un spor de preţ cît de mic la mijloacele de subzistenţă, o stagnare în muncă, un caz de boală îi măresc mizeria şi îl ruinează complet. Datoriile cresc, creditul îi este refuzat, îmbrăcămintea, mobila absolut necesară iau drumul muntelui de pietate şi în cele din urmă familia cere să fie înscrisă pe lista săracilor“ 137) .
Într-adevăr, în acest „paradis al capitaliştilor“, cea mai mică schimbare a preţului mijloacelor de subzistenţă strict necesare este urmată de o modificare a numărului deceselor şi al crimelor! (Vezi „Manifest der Maatschappij: De Vlamingen Vooruit!“, Bruxelles 1860, p. 12.) În Belgia există în total 930.000 de familii, din care, conform statisticii oficiale, 90.000 de familii avute (alegători) = 450.000 de persoane; 390.000 de familii aparţinînd micii burghezii, orăşenești şi rurale, din care majoritatea ajunge să completeze rîndurile proletariatului = 1.950.000 de persoane; în sfîrşit, 450.000 de familii muncitori = 2.250.000 de persoane, din care familiile-model se bucură de fericirea descrisă de Ducpétiaux. Dintre cele 450.000 de familii de muncitori, mai mult de 200.000 figurează pe lista săracilor!
