* * *

La Focșani începe să se lumineze de ziuă. Potriveala asta pare un simbol. Răsăritul soarelui desparte iar Moldova de Muntenia. De aici înainte, începe lumina, liniștea, libertatea... Pe Argeș, însă, probabil că nu s-a crăpat încă de ziuă. La București, mai ales, noaptea cea mare de-abia acum începe cu adevărat.

De la Mărășești părăsim linia Siretului. Mergem la Iași pe linia Bârladului. Trenul nostru merge tot așa de încet ca și în timpul nopții.

Se oprește în toate stațiile și, unde se oprește, acolo parcă îl uită și Dumnezeu și personalul mobilizat pe loc la C.F.R. Până să pornească din nou, citești toată Fedra lui Racine. Încep să regret plictiseala lecturilor clasice din liceu !...

Zeci de trenuri militare se încrucișează cu trenul nostru, aproape în fiecare stație. Într-unele așteptăm până trec la vale câte două, trei și chiar mai multe la rând, din sfert în sfert de ceas.

Din Basarabia și nordul Moldovei armata rusă coboară spre București, în fragmente greoaie și nesfârșite ca niște baloturi de marfă ce dispar în pântecele unui transatlantic. Comparația nu e deplasată.

Deși curgea mereu, ca și cum s-ar fi deschis cataractele cerului, armata rusă intra parcă în pământ. Nimeni nu știa unde se găsește. Cartierele generale o vedeau numai pe hârtie. Frontul, însă, n-o văzuse nici măcar pe hartă. Armata țarului Nicolae era o armată fantomă. Nu-i mai lipsea decât un Wagner rus, și Olandezul zburător putea să iasă din repertoriu pentru totdeauna.

Abia acum încep și eu să-mi dau seama ce înseamnă o armată care pleacă la război. Încep să văd cu ochii ceea ce până acum nu văzusem decât cu imaginația. Armata română n-o văzusem decât la 10 Mai. Excursia de plăcere de la 1913 în Bulgaria nu-mi satisfăcuse decât amorul meu propriu de român și mândria mea de latin. Veni, vidi, vici! Dacă m-ar fi auzit Iulius Caesar, sunt sigur că m-ar fi tras de urechi.

Armata rusă, însă, o văd, o sorb cu ochii și o mistui cu toate simțurile lașității mele de combatant în dosul frontului...

Avea dreptate prietenul meu de la cenzură: „Te pui cu colosul de la nord!”... Ce va face însă acest colos? Se va bate, oare, colosul și pentru noi? A primit cu adevărat ordin să se bată?... Deocamdată, colosul se plimbă numai, bea ceai, mănâncă semințe de floarea-soarelui și cântă din gură și din balalaică...

Uniformitatea colosului ăsta mobil te înspăimântă. Îmbrăcați la fel, aproape nu poți deosebi pe ofițeri de soldați. Hainele și șepcile lor cenușii au ceva din cromolitografiile cu tiraj nelimitat. Vai de bietul autor!... A căzut pe mâna unui editor bandit...

O deosebire exista, totuși. Soldații se îmbată cu spirt ordinar, iar ofițerii și generalii cu rom, coniac și, la nevoie, chiar cu apă de Colonia.

Amanta prietenului meu se topește după ei, de la fereastra vagonului.

Nu coboară geamul, fiindcă i-e teamă să nu dea peste vreunul rău crescut. Uniforma însă, cu nasturii de la manta și cocarda de la șapcă, o hipnotizează ca niște ochi de șarpe. Și în fiecare nouă stație, broasca simte parcă nevoia să cadă victima unei reptile. Nevasta colonelului român a rămas sclava disciplinei militare pe care bărbatu-său probabil i-o localizase, în sentimentul de camaraderie, chiar pentru ofițerii aliați.

Prezența mea în compartimentul doamnei Jenny Vasilescu devine, în anume momente, chiar jenantă. Modestele mele haine civile mă scot din luptă, mai înainte de a începe atacul. Dintre cei care se perindă prin fața ferestrei, aproape toți sunt mai bărbați, mai sălbatici și mai puțin lași decât mine. Chipiul deformează interiorul capului, dar conservă prestigiul aparenței exterioare. Trebuie să optez, dar, pentru una sau pentru alta. Oricât m-aș trudi să par altul decât fugarul din București, îmi dau seama că e în zadar. Capul meu nu poate fi un cap de erou, nici chiar în urma celor două victorii succesive, repurtate asupra nevestei colonelului român, amanta prietenului meu, șeful de cabinet al ministrului de interne.