* * *

În gara Crasna ni se înfundă și unora și altora. Evacuații din București nu mai pot merge spre Iași, iar a 18-a brigadă de cavalerie rusă nu mai poate porni în ajutorul Bucureștilor.

Ofițerii beți au devastat restaurantul gării, au golit toate sticlele de coniac, au arestat pe comandantul militar, au dezarmat milițienii români și au tăiat firele de telegraf...

Mulțumescu-ți ție, Doamne! Armata rusă a intrat în fine în acțiune!... Colegul meu de la cenzură de acum poate dormi liniștit...

Soarta războiului începe să se schimbe!...

Unul dintre eroi este român basarabean. E tânăr și frumos, înalt și subțire ca un clarinet și blond ca o papură uscată. Îmi vine să cred că românul-rus din Basarabia, trebuie să fie un neamț de la vreun „Gesellschaft” din București ! Se agită pe peron cu o sticlă de coniac într-o mână, cu sabia scoasă din teacă în alta și vorbește românește cu bucureștenii îngroziți:

— Eu nu sunt bat… Eu, moldovan adevărat... Rumânu, țigan...

Ptiu!... Și se scuipă singur pe tunica cu panglica „negru și galben”, insigna Crucii sfântului Gheorghe... Îmi aduc aminte de Sergentul lui Vasile Alecsandri. Și noi ne-am împotmolit tot ca și el, „pe drumul de costișe ce duce la Vaslui”... și de acolo ceva mai departe, la Iași. „Și nici că-i vine a crede, când crucea Sfântu Gheorghe, pe sânul lui o vede”. Eu însă credeam, fiindcă i-o vedeam. Vasile Alecsandri nu crezuse, fiindcă, probabil, nu văzuse nici Crucea rusească pe sânul românesc, nici scena cu „Colonelul dând mâna cu sergentul”.

Scandalul se potolește, când începe să se însereze sau, mai bine zis, când sosește un nou tren rusesc cu ofițerii treji. Se repară în grabă firele telefonice, se reia comunicația cu Vasluiul și cu Bârladul și mersul trenurilor se restabilește după cum fusese hotărât, cu singura excepție a celor patru ore de întârziere din gara Crasna.

Locomotivele fluieră din nou. Iată-ne iar porniți — românii spre Iași, rușii spre București...