* * *

Un automobil se oprește lângă mine. Toto îmi face semn să mă urc lângă el. Mă despart de Nicolașa, după ce-l prezint șefului de cabinet cu indicația specială: „un mare prieten al românilor”. Lui Toto, însă, prietenia rușilor de la Iași îi era indiferentă. Ar fi preferat poate și el, ca și mine, prietenia rușilor de pe front...

Atitudinea aliaților noștri de la nord îl exaspera mai rău ca perspectiva unei noi remanieri a guvernului. Prima se făcuse, din fericire, fără prea multe emoții. Ministerul de interne se schimbase. Toto însă rămăsese. Războiul putea, dar, să continuie. Probabil că printre ofițerii de rezervă de pe front, foarte mulți erau gata să facă, nu importă ce sacrificiu, pentru a-și putea îmbrăca din nou hainele civile. Lașitatea lor însă, nu era mărturisită și, în afară de sfântul Augustin, nimeni nu i-ar fi putut pedepsi. Superb era însă eroismul șefilor de cabinet, care îmbrăcaseră uniforma ofițerilor de rezervă chiar din prima zi a mobiliză rii. Prietenul meu Toto fusese chiar înaintat la gradul de căpitan.

Nu-i mai lipsea decât o decorație cu spade pentru fapte vitejești și o misiune oficială la Londra sau Paris.

Jenat probabil și el de anemia ierarhică a celor trei trese de aur, Toto mă întrerupse brusc, tocmai când felicitările mele păreau mai sincere.

— Ai văzut cum a fugit?... Asta e cea mai mare porcărie pe care am văzut-o.

Credeam că vorbește de nevasta colonelului care nu-i acordase nici măcar grația să-l aștepte la Iași. Încercai dar să-l mângâi:

— Ei, și… Să-i fie de bine!... Doar n-ai vrea să te sinucizi pentru o femeie?... Toto holbă ochii la mine.

— Care femeie?

— Cum care femeie? Jenny!... Nu vorbești de Jenny?... știam mai dinainte, dar nu vream să-ti spun, ca să nu-ți faci sânge rău... A plecat la Huși.

— Jenny e la Huși?

— Sigur. Cum?... Tu nu știai încă unde e?...

— Eu am fost chiar aseară la ea!...

De data asta, era rândul meu să holbez ochii la el.

Nu vorbeai de Jenny?

— Nu.

— De cine atunci?

— De Blebea!...

— Dar Blebea trebuie să fi plecat la Botoșani, la școala militară, iar îți faci spaimă degeaba, ca la București, când credeai că s-a strecurat printre rândurile dușmane...

— Ba e chiar la București. S-a întors de la Iași în ajunul intrării nemților și a rămas acolo. De data asta, nu mă mai înșel. Era omul lui Von den Busche și acum o să fie directorul ziarului oficios al comandaturii lui Mackensen.

Nu știam ce să-i răspund. Graba cu care amestecasem numele celor două persoane, deopotrivă de periculoase relațiilor mele personale cu Toto, mă pusese într-o vădită inferioritate. Tăceam din gură, exersându-mi elocvența numai cu limbajul sprâncenelor și umerilor.

Bănuitor însă, Toto reluă discuția:

— Dar cu Jenny ce este? Când a fost la Huși? știi ceva precis? Căzusem singur în capcană. Prietenul meu avea toate calitățile de pe lume, afară de una singură: era mai prost ca mine. Răspunsei dar, aproape fără să mă gândesc:

— Știu ce mi-a spus ea. Dacă avea de gând să stea la Iași, de ce m-a mințit că pleacă la Huși? Toto se jena parcă să-mi răspundă imediat. Dar odată și odată tot trebuia să aranjeze cu mine și afacerea asta. Făcu, deci, o supremă sforțare și cu vocea lui confuză de cobză, începu să mă mustre:

— Fiindcă a vrut să scape de tine. Prea o plictiseai cu curtea... Să-ți fie rușine. Ce?... Credeai că n-o să-mi spuie?...

Pericolul trecuse. Toto Radian trebuia să-mi rămână același prieten bun de mai-nainte. Pentru aceasta însă, era nevoie să încep cu ofensiva și încă repede detot.

— Ești un caraghios, dacă îți închipui că era lucru serios... Ce? Altă treabă n-am acum decât să mă leg de amanta ta?... Jenny însă este o femeie imposibilă... Să știi. E plină de fumuri. Dacă nu-i faci curte, se supără că nu-i dai atenție și te face rău crescut... Dacă îi faci, se supără că n-o respecți și te face obraznic. Nu-i poți fi pe plac niciodată... Pesemne că de când te iubește pe tine, s-a zăpăcit așa!...

Toto surâde șiret... Amanții și struții înghit tot felul de lucruri imposibile.

Eu, însă, continui ofensiva printr-o mișcare de învăluire:

— Și dacă e vorba de supărare, mi se pare că eu am dreptul să mă supăr, nu ea... Iată pentru ce a făcut Dumnezeu femeia... Să bage dihonie între prieteni.

Toto caută să mă liniștească. A fost o simplă glumă. Jenny nu s-a plâns de purtarea mea. A încercat să-l facă însă gelos. Dar nu s-a prins... Toto cunoaște sufletul femeilor, cum își cunoaște Frantz Ioszef popoarele monarhiei!... Pronostichează imediat unde e dragoste adevărată și unde nu e decât interes. Dar în dragoste așa este — cei care se iubesc, caută să se singularizeze chiar cu riscul sacrificării vechilor prietenii. Și Jenny, care știe să facă deosebirea între bărbați, după rezultatele obținute în propriul ei laborator, tratează anemia cerebrală cu stricnină și hipertrofia nervoasă cu bromură...

Când voi vedea-o, am s-o felicit. Era cea mai potrivită alegere ce-ar fi putut-o face. Recunosc că Toto îmi este superior din toate punctele de vedere. Nu știu dacă războiul a inversat nomenclatura valorilor.

Constat însă că șeful de cabinet al ministrului de interne ne bate cu câte zece lungimi de cal, și pe mine și pe căpitanul de jandarmi, proprietarul chipiului din fereastra odăii doamnei Jenny colonel Vasilescu.

Noi suntem două lașități anonime — unul mobilizat la cenzură și altul detașat pe lângă lagărul internaților civili de la Huși. Toto, însă, e lașitatea oficiala, care veghează la... îndestularea eroilor de pe front!...

De data asta, bunăoară, se duce la gară să se intereseze dacă nu cumva a sosit de la Odesa vagonul special cu smochine, ciocolată, rahat și biscuiți. E darul pe care generalul-șef al aprovizionării rusești l-a făcut aprovizionării românești pentru nevoile frontului nostru.

Cozonacii Mariei Antoaneta își pierduseră ultima lor rațiune istorică.

Regina Franței formulase un simplu deziderat. Generalul rus îl tradusese în fapt...

Istoria se repetă însă, cu precizia reapariței unei comete cu sau fără coadă. Astronomii naivi își închipuie că vizitele acestor musafiri cerești se datoresc calculelor lor. E una din puținele mângâieri ale specialiștilor. Cei care vor avea însă norocul să se înfrupte din ciocolata, rahatul, smochinele și biscuiții mărinimiei rusești, se vor întreba nedumeriți cum au putut ajunge până pe front aceste comete alimentare, neprevăzute până atunci în calculele privației lor cotidiene. Și poate că cel mai vechi contingent de pe front își va aduce aminte că la el în sat apariția unei comete însemna sfârșitul lumii și, strângând în jurul lui pe cei mai tineri, le va șopti în taină, de frică să nu-l audă don’ căpitan:

— Ascultați-mă pe mine, măi fraților, că eu sunt mai bătrân ca voi... Asta e grijania itindenței ca să murim barim împărtășiți!…