* * *

Înaintea plecării, simt nevoia să mai vad o dată orașul în care mă născusem, fără să-i fi putut închina nimic din dragostea pentru locul natal. Bucureștii mi-erau străini ca un tată vitreg. Parodia asta de oraș somptuos și ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca și Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât pe agenții electorali ai diferitelor partide politice.

Bucureștii n-au fost, nu sunt și probabil nu vor fi niciodată un oraș adevărat. Ca să poată trăi, orașele, ca și oamenii, au nevoie de un anumit organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creier și tot ceea ce un doctor în medicină ar putea spune mai complet decât mine. Bucureștii n-au nimic din toate acestea. Au numai un amestec de mațe, pe care planul orașului le numește străzi. Strâmte și sucite ca niște gâturi de cocostârci sugrumați de eticheta grădinii zoologice, străzile Bucureștilor au pavajul pestriț și niciodată complet. Plăcile de bazalt ale trotuarelor sunt mobile ca niște clape de pian, felinarele sparte, rigolele pline de noroi și canalele împuțite. Locurile virane nu-și au niciodată în regulă actele stării civile, iar clădirile din epoca troglodită își prelungesc provizoratul la infinit cu certificatele de sănătate edilitară, eliberate chiar de domnul primar care mai este în același timp și corifeu politic, deputat sau senator, candidat la un portofoliu ministerial, membru în zece, douăzeci de consilii de administrație și multimultimultimilionar. Bucureștii îți fac impresia unei imense grădini fără stăpân. Pungașii, vagabonzii, înfometații și tot felul de oameni fără căpătâi intră în ea nesupărați de nimeni — unii să-i fure fructele, iar alții să-i murdărească peluzele cu produsul necesităților fizice.

Pe harta Europei, capitala României este însemnată cu un rotocol mare cât, bunăoară, capitala Franței sau a Angliei. Hărțile geografice însă, probabil că sunt făcute de oameni care n-au călătorit niciodată.

Deși trec drept capitala României, Bucureștii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăși nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi.

Mâine, însă, probabil că Bucureștii vor fi ai nemților!...

Nu-mi plac Bucureștii. Dar despărțirea asta mă înduioșează. Calea Victoriei, mai ales, o să-mi aducă aminte totdeauna de fosforescența unică a femeilor ei !...

Am ajuns în fața grădinii Ateneului. Hai să-l mai văd o data pe...

Pe cine?... Nu știu... Vad eu astăzi toate lucrurile răsturnate sau statuetele ateneiștilor îmi răstoarnă noțiunea limitei, de la care zbieretul măgarului nu mai poate fi luat drept acompaniament de contrabas?...

Doamne, Doamne!... mă gândesc eu. Dacă fatalitatea a voit să vină nemții ca stăpâni la București, dă-le cel puțin ideea să topească bronzurile astea inutile, care vatămă ochii celor vii și pătează prestigiul celor morți — Dumnezeu să-i ierte!...

Mă doare în suflet perspectiva prezenței dușmanului la București.

Dar, ca un bun patriot ce sunt, nu văd altă soluție să scăpăm de rușinea monumentelor noastre artistice. Statuile, din grădina Ateneului mai ales, părcă sunt un joc de popice. Mai lipsește butoiul cu bere, untul proaspăt și legătura cu ridichi de lună.

Figura alegorică de pe soclul poetului Șerbănescu s-a îmbătat de alcoolul indiferenței publice și s-a rostogolit ca simbolul eternității în nisip. Traian Demetrescu, cioplit în marmură, pare o biserică de caș... Mânca-ți-ai opera, autorule, împreună cu comitetul ei de recepție!...

Puvis de Chavannes n-a putut picta marea frescă din sala Ateneului, fiindcă pontifii frumosului de pe vremea aceea au găsit că cerea prea mult două sute de mii de lei. În schimb, însă, de rușinea monumentelor ridicate mai târziu în grădină, Ateneul n-are să poată plăti cât îl vor ține temeliile...

Plec mai departe. Dar Bucureștii sunt aceiași pestetot. Aproape la fiecare colț de stradă, statuile marilor oameni care îl cinstiseră în viață, se întrec, care mai de care, să-l necinstească după moarte. De mortuis, nihil nisi bene. Dar, atunci, ce rost mai au statuile astea oribile, cu care li se tulbură eternitatea somnului de pe lumea cealaltă?... Ce bine e să nu fii erou!... Scapi de admirația urmașilor și de răsplata statuii inevitabile, cu care ți se denaturează și figura și activitatea vieții.

Nu mai vreau să mai văd nimic. Mă duc mai bine acasă. În odaia mea voi găsi, cel puțin, atmosfera prielnică în care să-mi pot reconstitui fericirea mediocră dar completă din ultimii trei ani.

Războiul m-a oprit la jumătatea drumului. Nu știu unde aș fi puRoș u, galben și albastru 41 tut ajunge, îmi dau seama însă că, de acum înainte, drumul începe să urce. Și când urci, ți se pare că nu mai ajungi... Mă mângâie doar ideea că nu sunt singur. În situația mea se găsesc atâția alții încă, o întreagă pleiadă de egocentrici matriculați cu nume și grade deosebite, ca și cum viața ar fi legiferarea unui serviciu militar obligatoriu.

Suntem o clasă de oameni aparte, o categorie bine distinctă, sau, mai precis, o întreagă generație. Suntem generația celor sacrificați!...

Mâine, efectele acestui sacrificiu vor constitui, poate, actele eroismului nostru de azi.

La încrucișarea bulevardelor cu Calea Victoriei, mă opresc din nou.

Spre Cotroceni apune soarele. E poate ultimul meu apus de soare din anul acesta, la București!...

Bulevardul Elisabeta se întinde drept ca un braț de atlet, în palma căruia soarele pare o portocală de Jaffa. Colo, la dreapta, e Cișmigiul cu idilele scurte și obscure ale anilor de școală. Alături e Liceul Lazăr.

Acolo l-am cunoscut pe Laurențiu Blebea. Trădarea lui Blebea îndurerează parcă orizontul apusului. Mai departe, e Dâmbovița cu podul Sfântul Elefterie. Acolo se descarcă iarna căruțele primăriei de zăpada ridicată de pe străzi. Vine apoi Facultatea de Medicină — corcitură arhitectonică și, alături de ea, căsuța în stil românesc a nu știu cărui om de gust. Proprietarul casei și arhitectul se confundă, însă, mai întotdeauna.

Palatul Cotroceni tânjește ca un tort de fisticuri în vitrina unei cofetării. De când s-a început războiul însă, cine mai mănâncă prăjituri ?... Pâinea cea de toate zilele este și mai neagră, și mai mică, și mai scumpă, și mai amară!...

Mă întorc acasă cu sufletul scămoșat de impresia recentă a unei înmormântări. N-am îngropat pe nimeni, în jurul meu însă, pe zi ce trece, văd deschizându-se atâtea gropi, că una din ele nu se poate să nu fie pregătită pentru mine.

Lașitatea are o mare superioritate asupra eroismului. Te ține într-un contact mai des și mai apropiat cu dumnezeirea. Rugăciunea nu este decât exteriorizarea lașității. Simt nevoia să mă rog. Unde? În odaia mea a mai rămas o icoană — icoana sfintei Paraschiva, pe care mi-a cerut-o Lotty. Deschid ușa cu capul plecat, așa cum se intră într-o biserică, și umilit, încerc să-mi ridic ochii spre peretele dinspre răsărit. O lumină vie, nebănuită, necunoscută încă, mă încremenește în prag. Pupilele mi se dilată ca un gălbenuș de ou răscopt, și sufletul îmi picură parcă printre buze, ca un izvor scăpat din stâncă, pe jgheabul lui de lemn de brad.

Icoana era la locui ei, acolo unde, timp de trei ani, stătuse nemișcată. De data asta însă, privirea sfintei Paraschiva nu mai era încruntată ca mai înainte… O candelă ardea dedesubtul ei... În odaia din care trebuia să plece un om, intrase un suflet! ...

Chem pe Lotty. Convertirea evreicei mă uimise. Nu știam dacă sunt eu cauza. Dar autorul acestei strălucite convertiri simțea că sarcina ce-i fusese încredințată, fără să fi cerut-o, întrece cu mult puterile lui sufletești. Eu nu puteam fi apostol, fiindcă apostolii nu propovăduiesc în numele lor personal, ci în numele unei idei de care sunt stăpâniți.

Stăpânul meu însă eram EU. Mie singur îmi fusese dat să mă supun și numai pe mine singur mă preamărisem, după slabele dar deplinele mele putinți!… Cine putea fi dar apostol?... Icoana lui Ioan Botezătorul pleca cu mine la Iași...

— Mie mi-ai pregătit surpriza asta, Lotty?

— Te supără?

— Nu... dar... untdelemnul de candelă miroase greu… împute odaia...

— Lasă c-am să-l miros eu... n-ai să-l miroși tu…

— Cum așa?… Ai de gând s-o ții aprinsă și în lipsa mea?

— Și de ce nu?... Parcă tu ai fost vreodată credincios? Sau ai să fii la Iași mai mult decât ai fost la București?… Cum vrei să-ți ajute Dumnezeu și sfinții, dacă nu le aprinzi la icoană și o candelă?… Icoana este doar un trup de lemn… Dumnezeu adevărat însă este în lumina candelei!…

— Și te-ai gândit la mine, când ai cumpătat-o?

— La tine, la mine... totuna este... O candelă în casa omului nu strică... N-ai auzit?... De mâine nu ne măi dă electricitate deloc...