* * *

În antret îmi iau rămas bun de la domnișoara Viki. Vreau s-o sărut. Viki se ferește, însă. Își astupă fața cu ambele mâini, se trage înapoi și își tremură capul ca o frunză de plop. Lotty o ceartă.

— Nu-i frumos ce faci, Viki... Sărută pe Mircea. Dar Viki nu se supune. Răspunde numai prin deschizătura palmelor cu vocea gângavă, ca și cum i-ar fi rămas în gură un sâmbure de piersică.

— Pe copii, numai părinții îi sărută...

O rog atunci pe Lotty:

— Sărut-o din partea mea și urează-i s-o găsesc sănătoasă, cuminte, mare și frumoasă… Pe scară însă, mă ajunge un troncănit grăbit de pași. E Viki.

— Ce s-a întâmplat, Viki?

— Nimic. Vreau să-ti dau ceva... și-mi întinde un mototol de foiță albă.

— Ce e asta?

— Ai să vezi... Dar să nu-l desfaci aici. Ține-l până după ce pleci... și să-l păstrezi... Auzi?... Te rog s-o păstrezi și să mi-o arăți când ai să te întorci...

Mă simt înduioșat. Nu știu ce poate fi în foița asta de hârtie albă.

Dar parcă încep să ghicesc ce este în sufletul acestei copile de cincisprezece ani. O cuprind în brațe și, de data asta, Viki se lasă în voia mea. O sărut apoi pe frunte, pe ochi și pe gură.... În stradă, desfac pachețelul și curios mă chiorăsc prin întuneric să văd darul Vikei. E o cruciuliță albă — poate să fie chiar de argint — o cruce gamată, cu vârfurile îndoite ca simbolul infinitului din zvastica indică.

Darul neașteptat al unui copil e cea mai sigură proorocire de noroc.

O pipăi cu emoție și dragoste și degetele mele îi mângâie cele patru colțuri în care litera V — inițiala numelui ei — se repetă parcă mereu, la infinit, tot de câte patru, patru, patru, patru ori.