* * *

E luna mai.

La Iași, a înflorit parcă amintirea trandafirilor de altădată. Armata noastră refăcută a început să înlocuiască pe front unitățile rusești, de care comandamentul superior nu mai este sigur. Pe strada Lăpușneanu trec regimentele de vânători, care au început să pună pe gânduri pe membrii sovietelor rusești și diferiții comisari ai poporului pripășiți și pe la noi...

Soldații cântă din gură și din frunză. În capela fiecărui, o altă frunză de stejar îi înfrățește, parcă, cu pădurile din mijlocul cărora s-au desprins.

Cântecul lor răsună mai puternic și mai departe ca toate discursurile patriotice și minciunile sentimentale cu care fuseseră cântați prin cărți, prin ziare, prin întrunirile publice și prin parlamentele românești sau ale diferitelor țări aliate. Din marșul lor, din chipul lor și din cântecul lor simplu, sfios și totuși grav — ca și clipele acestea în care pornesc spre moarte — simt cum se desprinde, imensă și curată, întreaga jale și vitejie strămoșească, pe care eu nu le-am cunoscut-o decât din veșnica și obsedanta lor „frunză verde”.

Cu aceeași frunză verde, prinsă în capelă și între buze, se duc, și de data asta, pe front. Toți sunt la fel. Parcă toți n-ar fi decât același țăran român multiplicat în rândurile regimentului ce parcă nu se mai sfârșește.

Redactorii de la ziarul Marelui Cartier au ieșit pe trotuar ca să-i aplaude. Animatorii eroismului pe hârtie își anticipau colaborarea cu executanții operei lor, pe front. Era singura ofensă pe care grațiații sorții o puteau aduce condamnaților la moarte!...

Eu m-am retras în fundul redacției, cu Nicolașa care a venit să mă vadă. Rusul a văzut scena și mi-a priceput revolta.

— Așa e că-i păcat să moară atâta lume?... Trebuie să se sfârșească odată și cu măcelul ăsta. Noi o să ne facem datoria până la capăt.

Rămâne ca și voi să ne ajutați frățește. Noi nu mai luptăm. Nu te lua după informațiile Cartierului. Ăștia nu știu nimic. Rușii nu mai luptă, fiindcă n-au pentru ce să mai lupte. Dacă vă simțiți în stare să luptați singuri cu nemții, bravo vouă!... Am s-o vad eu și pe asta... Nu încercați însă marea cu degetul... Hai să dăm mai bine mâna frățește și să nu lăsam pe mâine ce putem face astăzi... Dacă am reușit să scăpam noi de țarul nostru, dar voi de al vostru!... Ce? Crezi că-i mare lucru?...

Un simplu păhărel de coniac !... Îl dai pe gât dintr-o singură dată... și-atâta tot!... Încerc să-l potolesc. Dar Nicolașa se aprinde și mai tare:

— Ascultă-mă pe mine. Să știi că le vine rândul la toți. O să se curețe unul după altul... Ai să vezi că, după noi, n-au să mai lupte nici nemții... Noi nu stăm degeaba. Lucrăm vârtos, că ne-am legat cu jurământ de moarte. Deviza noastră este: Donec totum impleat orbem.

Până ce nu vom cuceri pământul tot, nu ne lăsăm... Să fie al tuturor, nu numai al unora!... Să-l împărțim frățește... Fiecare cu bucățica lui...

Ce?...Ai ceva de zis?... Fiindcă ești pus astăzi la adăpost de gloanțele nemțești, crezi că n-are să te ajungă mâine gheara propriilor tăi călăi?... Ce-ai făcut până acum în viață?... Ce te-au lăsat să faci, ăi care nu știu să facă nimic?... Câine de curte boierească vrei să trăiești toată viata? Să-ți fie rușine!... Ajunge atâta lașitate... Mișcă-te o dată și tu, să le spui cine ești... Nu mai aștepta degeaba, că ei n-au să te cunoască niciodată... Hai cu noi!... Hai să vezi ce înseamnă să fii om liber, om mare, supraom!...

Nu-i pot răspunde nimic, fiindcă regimentul de vânători a trecut și colegii au început să intre în redacție. Unul din ei își freacă mâinile de bucurie:

— Grandios spectacol!... N-am ce zice... Hei, domnul Gorski...

Vânătorii noștri luptă, nu se încurcă!... Volga dumneavoastră o fi ea mare, dar prea e plină de nămol!... Dumneavoastră parcă nu aveți sânge în vine... Până să vă hotărâți s-o mișcați din loc, vă dă neamțul mereu peste cap... Dar, ia să vezi cum au să se schimbe acum lucrurile...

Așteaptă numai s-ajungă vânătorii noștri pe front!... I-ai văzut?...

Oltenii, săracii!... Oltul nostru n-are nămol în el... Are, amestecat în apă, sânge de roman și dac!...

Nicolașa își clatină capul distrat și crâșnește printre dinți donec totum impleat orbem, în timp ce colegul meu de redacție continuă:

— Am să trag un articol, să se ducă pomină!... Dacă nu mi-or da pe „Mihai Viteazul” nici de data asta, să le fie rușine!...