* * *

Pe Laurențiu Blebea l-am îngropat în „Cimitirul eroilor”, unde statul acordă pământul gratuit. La „Eternitatea” locul costa prea scump și din cotizațiile prietenilor nu s-ar fi putut niciodată strânge suma necesară.

Nu s-a ținut nici un discurs și în tot Iașii n-am putut găsi o singură floare să-i punem pe mormânt. În schimb, i-am făcut o cruce de stejar mai mare și în prima lui noapte subterană, o candelă cel puțin, știm bine că i-a ars la căpătâi. De celelalte nopți nu mai putem răspunde noi, fiindcă mormintele eroilor sunt date în păstrarea unei „societăți”, formată din elementele militare care nu mai sunt apte pentru front.

Nicolașa l-a condus împreună cu noi până la groapă, îi era teamă parcă să nu-i scape din mână. Eu m-am ferit să-i fac vreo aluzie. Deocamdată, nu era potrivit nici locul, nici timpul. Și-afară de asta, îmi lipsea poate dinamica eroismului de a-mi afirma măcar patriotismul contemplativ. Cu alte cuvinte, îmi lipsea cel mai principal obiect din echipamentul meu sufletesc.

La început, Tatiana trebuie să fi avut o încredere oarbă în mine ca să-mi destăinuiască secretul morții lui Blebea. Mai târziu, însă, când își dăduse seama de ușurința cu care vorbise, avusese grijă să mă prevină că Nicolașa mai are încă două duzini lumânări sistem Pilau.

Nicolașa, dar, va continua să fie prietenul meu, atâta timp cât dragostea Tatianei pentru mine nu-i va devia sufletul și, mai ales, pumnul cu care mă amenințase acum doi ani...

La întoarcerea noastră spre casă, Toto, care a intrat în grațiile noului ministru de interne, îmi comunică un mare secret. Peste trei zile, pleacă primul tren direct la București, cu persoane oficiale și particulari cu trecere la guvern. Dacă Toto ar avea inteligența mea, iar eu relațiile lui cu lumea oficială, amândoi am ajunge oameni deopotrivă de mari în România de mâine. Probabil, însă, că Toto îmi va lua înainte de data asta, fiindcă relațiile cu puternicii zilei mențin apele totdeauna tulburi, ca să nu poată pluti la suprafață decât gunoaiele.

Mă folosesc, totuși, de cele aflate și încep să-mi pregătesc putința plecării la București, cu primul tren direct. E trenul cu care, acum câteva zile, visase să plece bietul Blebea!... Regret din suflet schimbarea rolurilor. Martor mi-e bunul Dumnezeu că n-aș fi în stare niciodată să doresc moartea unui prieten, chiar când prietenul meu ar fi dușmanul țării mele. Lașitatea are marele avantaj de a ne umaniza mai repede și mai complet. În privința aceasta, sunt de perfect acord cu Nicolașa și cu idealul democrației rusești. Ne desparte numai o simplă nuanță de interpretare. Nicolașa omorâse; eu iertasem...

La drept vorbind însă, inversarea rolurilor venise la timp. Doi ani, stătusem destul la Iași. Puteam să-mi consider stagiul exilului sfârșit.

De acum încolo, începea exilul lui Blebea. Fiecare la rândul lui...

Bucureștii mă chemau înapoi. Nu știam dacă mă iertase de toate criticile nedrepte făcute la plecare. Dar știam că, atâta timp cât o să existe parabola ,,Fiului risipitor”, Bucureștii vor sacrifica totdeauna cu bucurie un miel gras și un butoiaș cu vin vechi pentru sărbătorirea pocăitului. Știam că, după doi ani de zile, nu voi găsi nimic schimbat, afară, poate, de sufletul câtorva romantici întârziați. Urmele ocupațiunii dușmane nu putuseră schimba poteca bătătorită, pe care iarna n-o astupă decât până în primele zile ale primăverii. Pictura cubistă din ziua când citisem ocuparea Bucureștilor de armata mareșalului Mackensen, începea să-și precizeze intențiile, liniile, planurile și culorile ca și o Madonă de Rafael. De data asta, începusem să văd Bucureștii, exact ca într-o carte poștală ilustrată...

Iată iar Ateneul cu statuile lui meschine și pretențioase ca morala din fabula Broasca și boul. Iată Calea Victoriei demonstrând cu impertinența ei savantă erezia formulei geometrice, că drumul cel mai scurt de la un punct la altul ar fi linia dreaptă. Iată, apoi, strada Carol cu viziunea ei funebră din ziua în care servise de mauzoleu drapelului nostru național și, în fine, iată-mi odaia cu biblioteca și icoana sfintei Paraschiva, iată pe Lotty, iată pe Viki, iată-mi sufletul reîntregit ca soarele după o eclipsă totală.

Perspectiva regăsirii Bucureștilor mă înalță pe soclul lașității mele conștiente așa de sus, că aproape încep să-mi pierd noțiunile de adevăr și de frumos. Da, da... Bucureștii sunt cel mai minunat oraș din lume, fiindcă, de azi înainte, Bucureștii sunt iarăși ai mei!... Bucureștii sunt și au să rămână, veșnic, amanta necredincioasă care te înșală cu primul venit, dar de care nu te poți hotărî să te desparți, fiindcă ți-a intrat ca o otravă în sânge...

Mă întorc la București... Permisul l-am obținut mai repede decât m-aș fi așteptat. Se pare, însă, că Dumnezeu ne-a identificat — pe toți animatorii victoriei finale — cu păsările cerului: ne poartă de grijă și unora, și altora.

Tot cu ajutorul lui am reușit să conving pe Tatiana că, deocamdată, trebuie să rămână încă la Iași. Va veni la București, însă, de îndată ce o voi anunța. Nicolașa va veni și el. Ar putea găsi loc la un ziar independent, unde ideile democrației de peste Nistru puteau fi îmbrățișate mai repede chiar ca în ziarele rusești.

Sunt mai fericit ca un elev scăpat de examen. N-am luat nici un premiu, fiindcă părerea mea asupra premianților continua să se bată cap în cap cu a profesorilor și a Ministerului Instrucțiunii Publice. Un elev conștient pentru el și nu pentru bucuria părinților, poate ajunge om mare, chiar când trece clasa cu media la limită. În școală, creierul trebuie menajat. Efortul cel mare se cere după ce intri în viață. Școala este un simplu câmp de antrenament. Pe hipodrom, însă, dacă nu știi cum se face o cursă de așteptare, la potou îți ia altul înainte. Același lucru era să se întâmple cu armata română, dacă nu încheiam la timp pacea de la București. Jocheii din capul plutonului au rămas de data asta în coadă. Eroismul de a fi fost totdeauna în frunte, le-a metamorfozat coroana de lauri într-una de spini!... Până astăzi — mulțumescu-ț i Ție Doamne — n-am luat nici un premiu: nici în școală, nici în literatură. Asta înseamnă că morții n-au ajuns încă să mă priceapă și, ca atare, continuu să fiu viu. Când cei care nu mai sunt încep să priceapă pe cei care par a mai fi încă, diferența dintre unii și alții se reduce la spațiul de timp ce-i trebuie mortului să fie coborât de pe catafalc în groapă...

E povestea tragică a tuturor fabricanților noștri de marmeladă națională, politică, socială, economică și artistică.

Consolidarea ruinelor ne preocupă mai mult decât creația edificiilor noi. Ne este teamă să ne atingem de morți, fiindcă ne dăm seama că nu-i putem înlocui. Îngăduința colectivă dovedește neputința individuală.

Greutatea trecutului ne sufocă, contemplarea mizeriei prezente ne mângâie și dispariția noastră fatală ne scapă de rușinea unei existențe pe care nu ne-am putut-o afirma cu nimic.

De azi înainte, întregirea noastră pe harta geografică este sigură.

Să dea Dumnezeu ca ea să se poată face și în viața de toate zilele!...

Mi-e teamă, însă, că vom rămâne mereu aceeași paracliseri ai formulei „Doamne miluește-ne!”... Vom deveni, poate, cu timpul chiar preoți și, după un stagiu de milogeală evanghelică, vom ajunge Arhierei și poate chiar Apostoli... Vom aștepta zadarnic, însă, pe Prometeul neamului nostru, care să ne dăruiască focul propriei noastre existențe, fără prealabila învoire a Divului Traian sau a lui Mihai Viteazul!...

Mi-e teamă că nu vom ajunge niciodată să înțelegem optimismul unei existențe naționale și vom continua să ne proslăvim strămoșii, cu respectul slugii față de stăpânul bătăios...

Din tot trecutul nostru, nu vom putea agonisi în suflet decât un maldăr de ruine. Dar ceea ce este mai trist, nu le vom putea păstra nici pe acestea intacte; fiindcă — spre marea noastră rușine — nu vom fi în stare să clădim pentru ele nici măcar un Muzeu Național.

Le vom specula, însă, în discursuri, în promisii și în planuri pentru viitor și le vom preamări atâta timp cât ipocrizia, egoismul și rapacitatea celor puternici ni le va flutura prin fața ochilor, învăluite în culorile drapelului național: roșu, galben și albastru...

Virtutea pasivă a propriei noastre admirații va ucide în noi orice emoție creatoare. Vom clădi atâtea mauzoleuri, că nu vom mai putea găsi loc pentru un singur Panteon... Și așa mai departe, vom continua să rămânem în viață aceiași elevi premianți la școala României de ieri, până ce vom îmbătrâni pe băncile neamului întregit, fără să putem pricepe tinerețea trecutului învățat pe de rost. Vom papagaliza și noi ce vom auzi de la alții și, în mijlocul generației de mâine, vom trăi suspendați în colivia noastră spațioasă, ca o podoabă exotică în casa unui îmbogățit de război. Dar optimismul și entuziasmul pentru viața adevărată, al celor câțiva, sunt sigur că vor fi apreciate ca și până mai ieri, tot cu nota „trei la conduită”.

Ce voi găsi, dar, la București, după doi ani de umilință națională și completă dezagregare moleculară?...

Să se fi născut, oare, din el însuși, un al doilea Empedocle și în țara mea?... Întregirea neamului românesc să fi întregit oare și sfera dragostei solare, la care ar trebui să ne încălzim cu toții, ca la sânul acestui zeu globular?... Sau, poate, pontifii discordiei vor continua să-i denatureze cultul și pe viitor?... Vom culege și noi, ceva nou cu adevărat, din realizarea visului nostru de ieri?... Sau ne vom mulțumi numai cu sandala de aramă a magului de odinioară, scorojită de focul vulcanului Etna?... În cazul de față, vulcanul Etna poate fi înlocuit cu războiul pentru întregirea neamului românesc. Îmi dau seama, însă, că supozițiile mele mă îndepărtează și mai mult de optimismul existenței pentru care trebuie să pledez de azi înainte.

E timpul, dar, să proclamăm, cu aroganța omului care vrea să trăiască, nu temerile, ci aspirațiile noastre de mâine.

E timpul să ne controlăm viața cu propriii noștri ochi, cu propriile noastre simțuri, cu propriile noastre brațe!... Să ne admirăm strămoșii, dar numai cu intenția hotărâtă de a face și noi ca ei... Din admirația noastră pentru trecut, să ne rezervăm, numaidecât, o cotă parte și pentru viitor... Cei care trăiesc admirând numai trecutul, dispar fără să poată lăsa după ei ceva demn de admirat... și să nu uităm că datoria noastră, înainte de toate, este să devenim strămoșii urmașilor noștri de mâine...

E singurul eroism postum al lașității noastre creatoare, conservatoare și perpetuante.

Altminteri, riscăm și noi, ca și Laurențiu Blebea, să fim puși în formula chimică: HgC2Az Ș HCI ș HgCI Ș C2AzH...

Tatiana mi-a destăinuit că Nicolașa mai are încă două duzini de lumânări sistem Pilau. Are, dar, exact cât i-ar trebui, la nevoie, României de mâine, să scape de ploșnițele României de ieri.