* * *

În momentul acela, sirenele fabricilor începură să sune mai răgușite ca olifantul lui Roland la Roncevaux. Aeroplanele dușmane își făcuseră obișnuita plimbare de după-amiază și plecaseră. Orașul începea să-și trăiască iar parodia vieții impusă de înaltele rațiuni de stat.

La ora patru trebuia să fiu la biroul cenzurii, unde guvernul adăpostise câțiva din intelectualii cei mai de seamă ai țarii. Intelectual însemna: scriitor, ziarist, artist plastic, muzicant, actor, profesor, avocat, doctor și, la nevoie, chiar militar activ. Eu unul întruneam aproape toate titlurile și calitățile cerute unui bun cenzor — eram scriitor, ziarist, avocat și, pe deasupra, prieten bun cu ministrul Instrucțiunii Publice, șeful cenzurii. Biroul cenzurii ca și „Marele” sau diferitele alte Cartiere mai mici ale armatei, serveau de refugiu dezertorilor cu „bilet de voie”. Aici se găsea cea mai mare parte din animatorii războiului, din vremea neutralității. Era natural, deci, ca statul să se îngrijească de soarta acestor superbi vizionari, pe care aurul german nu-i putuse corupe.

Cei care propăvăduisem intrarea în acțiune pentru întregirea neamului, ne îndeletnicim acum cu cea mai calmă și stupidă dezagregare a propriei noastre ființe. Dezlipim plicurile și citim scrisorile ce nu ne sunt adresate nouă. Profanăm toate podoabele sanctuarelor sufletești: dragostea celor care se cheamă, curiozitatea celor care se caută, nerăbdarea celor care se așteaptă și nedumerirea celor care se chinuiesc. Fiecare din noi este un fel de bărbier al regelui Midas, care a descoperit niște noi urechi de măgar, necunoscute încă marelui public.

Nimeni nu-și poate însă potoli mâncărimea de limbă. Și trestiile vorbărețe cresc pestetot — pe străzi, prin cafenele, prin birouri, prin tramvaie și chiar pe front.

Mă simt obosit. N-am dormit toată noaptea. Am jucat pocher cu colegii de la cenzură. Până pe la miezul nopții eram în pierdere și nu puteam pleca. După miezul nopții eram în câștig și iar nu puteam pleca. Când se lumină de ziuă, am vrut să plec, dar nu mi-am găsit biletul de liberă circulație. De la pocher ne-am dus cu toții direct la birou. Nu știu ce-au făcut ceilalți. Eu însă, pe la ora zece, m-am făcut bolnav și-am venit acasă, să mă culc. Dacă nu mă deștepta Lotty, puteam dormi până seara. Aș fi pierdut însă spectacolul din stradă și poate că visul meu s-ar fi desfășurat în decorul altor culori decât cele naționale. În sală mă întâlnesc cu domnișoara Viki. Fata seamănă cu mama la păr, la ochi, la nas și la gură. Cu timpul, probabil că are să semene și la corp. De la tată-său n-a moștenit decât obrajii pistruiați și încăpățânarea omului de afaceri, de a nu renunța la nimic din ce și-a pus în gând.

Cu domnișoara Viki sunt în veșnică ceartă. Am prins-o de câteva ori uitându-se prin gura broaștei. Nu știu pe cine spionează — pe mine sau pe mamă-sa? Copiii au simțurile mult mai dezvoltate ca oamenii maturi. Bănuiește oare ceva, sau este o simplă deprindere de copil prostcrescut? Dacă ar avea mai mult decât cincisprezece ani, curiozitatea ei m-ar încânta poate. Cum însă nu-i dau nici o atenție, mă simt oarecum jenat când trebuie să-i ascund prezența mamă-sei în odaia mea. Când îi aduc bomboane englezești, strâmbă din nas ca și cum i-aș da să mănânce chinină, iar mărțișorul pe care i l-am dat anul acesta, după ce a trecut luna martie și l-a legat la piciorul stâng, pe sub ciorap. Poate că domnișoara Viki este un copil precoce. Lotty, însă, crede că toate aceste mici extravaganțe sunt influența pensionului.

Dar pensioanele s-au închis odată cu declararea războiului și Viki își continuă acum studiile acasă, cu Lotty și cu mine.

Mi-aduc aminte de un principiu biologic: „Necesitatea creează organul”.

Dacă Lotty n-ar fi avut o fată, eu nu aș fi făcut niciodată pe profesorul de istorie și dacă Viki n-ar fi avut cincisprezece ani, profesorul n-ar mai fi fost, poate, chiriașul mamei sale.

— Bonjour, Viki.

— Bonjour, Mircea.

— Cum stăm cu istoria?

— Am ajuns la lupta de la Nicopole.

— Unde creștinii au fost bătuți de turci?

— Fiindcă Mircea Basarab și-a trădat aliații...

Răspunsul domnișoarei Viki mă plesnește ca un bulgăre de zăpadă drept în frunte. Nu cumva eleva începuse să știe mai multă istorie decât profesorul?...

O mângâi în treacăt și mă grăbesc să cobor în stradă. În poarta casei însă, mă așteaptă o noua surpriză. Agenții unui birou de pompe funebre țintuiesc tocmai o perdea de doliu pe echisonul căreia, citesc inițialele numelui meu: M. B. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Dacă la București poți avea într-o singură zi numai atâtea surprize, ce trebuie să fie oare pe front?...

Mă apropii timid de unul din ciocli și-l întreb:

— Cine a murit, vă rog?

— Un domn de aici, de sus... A fost omorât de bombe.

— Nu cumva știți cum îl cheamă ?

— Moritz Braunștein...

Răsuflu adânc și ușurat de cea mai stranie nedumerire ce avusesem până atunci în viață. Era locatarul de la etajul al III-lea, de care auzisem, cu o zi înainte, că fusese rănit de o bombă chiar în fața Poștei.

Pornesc grabnic pe Calea Victoriei spre Capșa. Până la ora patru aveam timp să culeg și ultimele noutăți de la marele cartier al sedentarilor.

Aici găsesc mobilizate toate forțele disponibile ale inutilității omenești. Majoritatea o formează ziariștii și pensionarii.

De ziariști nu se mai simte nevoie, fiindcă ziarele nu mai pot publica decât ce le îngăduie cenzura. Faptele sunt șablonate după chipul și asemănarea comunicatului oficial și al informațiilor dictate ne varietur.

Cât despre comentariile scrise cu apă de fleurs d’oranger, nu mai vorbesc. Ele întrec în banalitate și platitudine pe cel din urmă analfabet guvernamental.

Adevărații candidați la sinucidere însă sunt pensionarii. De când s-a declarat războiul, cea mai sinistră parodie de activitate o desfășoară octogenarii. Soluțiile lor sunt ca sentințele Curții de Casație. Păsuiții morții au devenit campionii vieții. În lipsa celor care trebuie să trăiască, fiecare din ei încearcă să se justifice pentru ce n-a murit încă. Într-un cerc mai zgomotos se discută întâmplarea din strada Carol.

Aflu în sfârșit și eu pentru ce negustorii arboraseră tricolorul național, pe care poliția românească avea să-l întâmpine, pentru prima oară poate, cu brutalitate, necuviință și amendă.

Unul din ajutorii de primar ai capitalei adusese la Palatul de Justiție vestea unei mari victorii românești pe Argeș. Știrea se împrăștiase ca fulgerul. Până să ajungă la centru însă, știrea trebuia să treacă, fatal, mai întâi pe străzile Carol, Șelari și Lipscani. Negustorii, în majoritate evrei, crezuseră că momentul e bine venit pentru o spontană manifestație de simpatie și lealitate față de țara în care nu trăiau încă cu titlul de cetățeni legali. Știrea, însă, era falsă. Imbecil sau extrem de distrat, ajutorul de primar mințise sau fusese mințit. Adevărul era altul. Armata noastră suferise o nouă înfrângere, grație neglijenței sau trădării unui general, care fusese chiar destituit și trimis în judecata Curții Marțiale. În primul moment, exuberanța patriotică a negustorilor din strada Carol fusese interpretată ca o manifestație de simpatie față de puterile centrale, spre care majoritatea sentimentelor evreiești oscilase pe față, tot timpul neutralității noastre. Când s-a aflat de isprava ajutorului de primar, era prea târziu. Simbolul patriei fusese terfelit de însăși puterea executivă a statului. În cafenea nu se discuta decât gafa poliției. Aceasta era, de altfel, singurul fapt la ordinea zilei. Noua noastră înfrângere nu mai impresiona pe nimeni. Opinia publică se obișnuise să privească situația, cu resemnarea unui bolnav ce trebuie operat de apendicită.

Trădarea generalului produsese la început oarecare senzație.

Nedumerirea bucureșteanului însă nu trăiește decât ce que vivent les roses. Îndepărtata origine străină a trădătorului motiva îndeajuns gestul omului cu chipiu, de general român.

Cei câțiva care încearcă să însuflețească discuția, renunță copleșiți de indiferența celor mai mulți. La Capșa, respectul vârstei primează greutatea rațiunii. Fiecare din ei leagâ evenimentele prezente de amintirea unui pretins eroism personal. Închiși ermetic în borcanele de sticlă ale trecutului, s-au pomenit deodată cu etichetele șterse de frecătura anilor. Dulceața de cireșe amare se confundă cu pelteaua de gutui și magiunul de prune cu șerbetul de zahăr ars. Luați în total sau în parte, aspectul personalității lor rămâne același. Dinastia Ptolemeilor scrie pe bucățele de zahăr cubic istoria întregirii neamului românesc!...

La masa din fund, un căpitan în rezervă perorează:

— Pe vremea mea, când am trecut Dunărea, la șaptezeci și șapte.

De la o masă de alături însă îl înfundă un fost prefect în Basarabia:

— Când l-a văzut Vodă-Cuza așa dârz, i-a zis: Bravo, băiete!... Na trei galbeni, să te duci la Țarigrad și să... Și n-am mai auzit nimic. Am ieșit din cafenea cu un zâmbet pe buze și cu o piatră de moară pe suflet.

Târziu detot, sau poate mai curând decât m-aștept, mă vedeam și eu într-un fotoliu de bunic sau la o masă de cafenea, în mijlocul alor mei sau într-un azil de bătrâni, povestind, ca și ei, ce s-a întâmplat pe vremea când eram... Da! Când eram mobilizat la biroul cenzurii, aeroplanele dușmane bombardau Bucureștii de câte două ori pe zi. Tunurile noastre înghețaseră la Arhanghelsk, iar escadrilele aeriene se rătăciseră pe Volga. Aliații ne mângâiau cu bilețele dulci trimise prin telegrafia fără fir, iar rușii cântau „Boje țaria hrani” și așteptau ordine să se bată și ei odată — cu nemții sau cu românii

— le era egal. Armata noastră plecase la război pregătită ca pentru o vânătoare de iepuri. Și ca nepoții de mai târziu să poată pricepe mai bine cum se bătuseră bunicii lor în prima fază a războiului pentru întregirea neamului, aveam să le citesc din poveștile conchistadorilor spanioli pasajul cuceririi Perului de către Francisco Pizarro.

Călăreți necunoscuți, îmbrăcați în fier, coborâră de pe stâncile Anzilor. Unul din ei purta stindardul Castiliei și Francisco Pizarro călărea în fruntea lor. Incasul Atahualpa îi aștepta cu douăzeci de mii de peruvieni. Tovarășii lui Pizarro nu erau decât trei sute. Peruvienii însă nu mai văzuseră până atunci cai. Ei credeau că cele două animale — călărețul și calul — fac o singură ființă, un fel de zeitate nouă cu două capete. Și Atahualpa, care se considera el însuși un zeu, înaintă în litiera lui de aur, înconjurat de marii preoți, de fecioarele templului și de soldații goi, înarmați cu lăncii de lemn. Credea că, la vederea lui, ființele necunoscute vor fi orbite de măreția și strălucirea spectacolului și vor îngenunchea umilite în fața stăpânului suprem al munților de aur. Pizarro însă ridică spada, invocă pe sfântul Iacob și călăreții șarjară, în timp ce preoții cântau Exurge Domine.

Armata oamenilor goi fuse parte distrusă, parte pusă pe fugă, iar Atahualpa căzu prizonier. Ca să-și poată recăpăta libertatea, incasul învins dărui spaniolului învingător tot aurul său personal, apoi tot aurul supușilor săi și, în fine, tot aurul Anzilor Peruvieni. Dar aurul, ca și păcatul, este tot o născocire a diavolului. El întunecă mintea și pietrifică inima, exagerează nevoile vechi și creează pofte noi. Și când Atahualpa nu mai avu ce să-i dea, înduioșat de suferința prizonierului său, Pizarro îl dădu pe mâna Inchiziției...