Înaintarea otomană în Sud-Estul Europei.

La 29 mai 1453 după aproape două luni de asediu, sultanul Mahomed II cuceri Constantinopolul, metropola spirituală a lumii est-europene, provocând o imensă spaimă în sânul creştinătăţii, atât răsăritene cât şi apusene. Contemporan cu tragicul eveniment, istoricul bizantin Ducas scria: Toată Constantinopolea era de văzut în corturile din tabăra turcilor, iar oraşul pustiu şi mort, gol şi fără de glas, neavând nici chip, nici frumuseţe.

Curia romană, în frunte cu umanistul Eneas Silvio Piccolomini, predică o nouă cruciadă pentru eliberarea cetăţii şi alungarea turcilor din Europa; dar rezultatele fură practic inexistente. În sud-estul Europei, temându-se că vor cunoaşte soarta Bizanţului, statele creştine se grăbiră a se supune puterii otomane. Mahomed II, acum înscăunat pe tronul defunctului Imperiu Bizantin şi erijându-se în moştenitor al acestuia, nu se putea mulţumi doar cu atât; conştient de importanţa geopolitică a Istambulului, el şi-a impus controlul deplin asupra strâmtorilor. În următorii ani, dornic de a-şi asigura stăpânirea în Balcani fără teama de posibile defecţiuni ale vasalilor săi creştini, adesea tentaţi de alianţa cu Veneţia sau Ungaria, cuceri în întregime Serbia (1459), în afară de Belgrad, ce rezistă eroic în 1456 apărat de forţele maghiare sub comanda lui Iancu de Hunedoara, apoi sudul Greciei (1460), Trapezuntul ţinut de dinastia bizantină Comnen (1461) insula Lesbos, stăpânită de ultimii urmaşi ai familiei imperiale (1462) şi Bosnia (1463).

Turcii nu reuşiră în schimb să se impună la nord de Dunăre, unde suzeranitatea lor, deşi veche de aproape jumătate de veac, rezista doar până la apropierea armatelor maghiare de hotarele Ţării Româneşti; mai ales Vlad Ţepeş le opuse, între 1459-l462 o înverşunată rezistenţă, în alianţă cu Ungaria. În cele din urmă însă, Mahomed II îl impuse pe candidatul său la tronul muntean, Radu cel Frumos. Un alt conflict de durată îi opuse în Grecia, între 1463 şi 1479 pe otomani veneţienilor, care nu se mulţumiră doar să-l sprijine pe rebelul albanez Skanderbeg, ci încercară să încheie o alianţă şi cu principalul rival al turcilor în Orient, Uzun Hasan. Mahomed II îşi învinse însă pe rând duşmanii: Albania căzu cu uşurinţă în mâinile lor după moartea lui Skanderbeg, Uzun Hasan fu zdrobit de otomani cinci ani mai târziu, iar veneţienii încheiară şi ei pacea în 1479 în schimbul libertăţii comerţului. Puterea turcilor era atât de mare, încât în 1480 ei debarcară chiar în sudul Italiei, iar Papa se pregăti să evacueze Roma, când Mahomed II muri pe neaşteptate, lăsându-şi imperiul epuizat de neîncetatele campanii şi pradă războiului civil între fii săi. El a fost însă adevăratul fondator al Imperiului Otoman, „stăpân al celor două regiuni [Anatolia şi Peninsula Balcanică] şi al celor două mări [Mediterană şi Marea Neagră]”, deschis în acelaşi timp influenţelor umanismului occidental, dar şi ortodoxiei; iar la sfârşitul secolului XV, Imperiul deveni cea mai mare putere europeană.

Criza care urmă morţii lui Mahomed II dădu în cele din urmă câştig de cauză elementelor conservatoare, ce reinstituiră regimul juridic al shariei (legea religioasă a Islamului), dar războiul civil generă, prin implicarea altor puteri islamice, complicaţii pe plan extern. Aceasta a dat un răgaz Europei şi a permis, graţie personalităţii lui Ştefan cel Mare, ascensiunea Moldovei la rangul de putere regională.

Succesele domniei lui Ştefan cel Mare (1457-l504) au fost cel mai adesea determinate de vicisitudinile politicii otomane. Printr-o diplomaţie conjuncturală, oscilând între Polonia şi Ungaria, beneficiind de mari venituri de pe urma comerţului est-european, ale cărui drumuri străbăteau Moldova, domnitorul a putut să reziste cu succes aproape o jumătate de veac tuturor tentativelor de cucerire şi chiar să-şi impună politica în Muntenia vecină. Pe termen lung, turcii s-au dovedit însă învingători şi în acest conflict: între 1475 şi 1484 ei şi-au realizat vechiul lor ţel de a-şi institui controlul asupra Mării Negre, cucerind pe rând toate porturile comerciale creştine, iar în 1538 în urma anexării sudului Basarabiei, Marea Neagră deveni un lac otoman, interzis negustorilor occidentali. Aceasta a însemnat ieşirea mării din circuitele comerţului european şi integrarea ei în economia regională a Imperiului şi în acelaşi timp, decăderea puterii centrale în ţările în care aceasta îşi trăgea forţa din sumele rezultate din acest comerţ: Moldova, Ţara Românească şi, ceva mai târziu, Polonia. În plus, pe termen lung, cererea tot mai mare a pieţei Imperiului Otoman şi în special a Istambulului a dus nu doar la creşterea controlului politic turcesc asupra ţărilor riverane Mării Negre, ci şi la o specializare a economiilor acestora, constituind un factor major de subdezvoltare.