Renaşterea şi politica italiană.

Renaşterea a fost în general privită ca un fenomen cultural din care au decurs consecinţele numite renaştere politică, economică, juridică etc. O asemenea interpretare ne aruncă în capcana unui determinism mecanicist, eludând evidenţa strânsei legături dintre manifestările spiritului şi existenţa unei infrastructuri politice capabile să le suporte. Redescoperirea antichităţii, înălţarea artelor şi literelor pe cel mai înalt piedestal ca şi marile progrese tehnologice culminând cu inventarea tiparului, au fost în bună măsură efectul stabilizării politice şi revirimentului economic; şi avem exemplul unui fenomen cultural similar eşuat ca urmare a absenţei acestor condiţii, în cazul „renaşterii fredericiene” de la începutul secolului XIII.

Influenţele renaşterii asupra politicului sunt însă la fel de importante. Însăşi concepţia asupra statului şi a relaţiilor acestuia cu cetăţeanul şi cu celelalte state a fost complet transformată. Ceva nou apăru şi prinse viaţă în istorie: statul ca o creaţie conştientă, voită şi chibzuită, statul ca artificiu iscusit, ca operă de artă.

Astfel descria Jacob Burckhardt în monumentala „Cultură a Renaşterii în Italia” noua formă a statului renascentist. Ludovic XI, Henric VII sunt modelele acestor artizani ai politicului în marile monarhii centralizate din Occident; în timp ce în centrul Renaşterii, în Italia, paradigma este reprezentată de mărunţii tirani locali, a căror stăpânire se limitează adesea la oraşul fortificat şi împrejurimile sale, dar care poartă o politică mult mai calculată şi mai elaborată, decât oricare din marii suverani europeni.

Utilizarea raţională a tuturor resurselor puterii, luciditatea cinică a politicii interne şi externe, dar şi vocaţia mecenatului, devin comportamentul ideal al noii generaţii de conducători care se impun în a doua jumătate a secolului XV. Onorabilă, dar falimentara politică a unui suveran medieval precum Carol Temerarul nu poate primi decât blamul acestora. Elveţienii nu sunt decât nişte simpli ţărani şi chiar dacă i-ar omorî pe toţi, asta nu ar da nici o satisfacţie magnaţilor burgunzi, care ar pieri în luptă. Chiar dacă ducele ar ocupa Elveţia fără rezistenţă, veniturile sale anuale n-ar creşte nici măcar cu 5000 de ducaţi. Judecă cu răceală ambasadorul milanez aventura helvetică a lui Carol. „Principele” lui Machiavelli (1513), ca şi „Instituţio principis christiani” a lui Erasmus (1516), nu sunt decât reflecţia teoretică a practicilor noii generaţii de politicieni, reflecţie pesimistă în cazul secretarului florentin, pătrunsă în schimb de optimismul idealului „principelui creştin” la autorul „Elogiului Nebuniei”, ce încearcă să deturneze spre ţeluri umaniste politica raţionalizată (ca şi prietenul său, Thomas Morus, în „Utopia” – 1518).

Cealaltă figură emblematică a politicii renascentiste este condotierul – comandant al unei trupe de mercenari angajat cu contract (condotta) de un stat italian. El transformă anarhicele dueluri individuale ale războiului medieval într-o „operă de artă”. În secolul XV, războaiele condotierilor sunt purtate după toate regulile artei militare redescoperite în clasicii antichităţii; iar învingătorul este elogiat de poeţi şi umanişti. Pe de altă parte, războiul este o afacere şi condotierii se feresc să-şi irosească capitalul uman în lupte sângeroase; iar nesfârşitul şir de războaie al Renaşterii italiene nu sunt cel mai adesea decât aranjamente reciproce între căpitanii de mercenari.

Condotierul este şi expresia unei uluitoare mobilităţi sociale: astfel, Francesco Sforza devine duce al Milanului, deşi tatăl său a fost un ţăran sărac înainte de a ajunge mercenar. Totuşi, majoritatea condotierilor sunt de origine nobilă (deşi adesea bastarzi), pentru că războiul acesta savant, de manevre, ce caută cu orice preţ să evite bătălia decisivă, cere o excelentă cunoaştere a tacticii şi strategiei, mari abilităţi diplomatice şi stăpânirea mijloacelor propagandei care să înlocuiască realizările militare efective. Ei dispar însă la sfârşitul secolului XV - începutul secolului XVI, când războaiele italiene introduc armatele permanente şi arta uciderii în masă; ultimul condotier va fi ilustrul Castelan de Musso, ce-şi croieşte un principat în nordul Italiei la 1525

Tiranul şi condotierul sunt protagoniştii celei de-a două jumătăţi a secolului XV în Italia. Politic, peninsula manifestă tendinţa opusă celei a monarhiei franceze sau engleze, refuzând unificarea în favoarea concentrării în câţiva mari poli de putere: regatul Neapole, mare monarhie feudală condusă de suverani spanioli, ducatul Milano, republicile aristocratice ale Veneţiei şi Florenţei şi statul pontifical constituit din imensele domenii ale papalităţii.

La 1454 pacea de la Lodi încheie conflictul de decenii dintre Milano şi Veneţia şi stabileşte balanţa de putere în Italia; ambiţiile politicienilor Renaşterii strică însă permanent echilibrul fragil al acesteia şi până la 1492 istoria peninsulei nu este decât istoria interminabilelor războaie dintre marile state, secondate de puteri de mâna a doua – Ferrara, Genova, Mantova. În 1464 bătrânul condotier Francesco Sforza, acum duce al Milanului, reia ostilităţile cu Veneţia şi ocupă Genova; ameninţarea unei dominaţii milaneze în nordul Italiei duce rapid la formarea a două blocuri de state: Ferrante I de Neapole (1458-l494) se aliază cu papalitatea, iar Lorenzo de Medici, conducător informal al Florenţei din 1469 îşi alătură Milano, Veneţia, Ferrara şi Mantova. Eşecul conjuraţiei Pazzi – ce urmărea lichidarea lui Lorenzo şi instalarea unui guvern pro-napoletan la Florenţa - declanşează în 1478 un război deschis între cele două coaliţii. Florentinii, părăsiţi de aliaţii lor, sunt învinşi în anul următor de condotierii Federigo da Montefeltro şi Alfonso de Calabria; dar Lorenzo pleacă la Neapole pentru a negocia cu Ferrante şi obţine o pace avantajoasă în 1480 întărindu-şi în acelaşi timp poziţia în interiorul Florenţei. Doi ani mai târziu papa, aliat acum cu Veneţia, atacă Ferrara, susţinută de florentini şi de noii lor aliaţi, napoletanii; cum statul pontifical trece de partea acestora, intervenţia milaneză duce la o pace forţată, ruptă în 1484 când feudalii napoletani se revoltă împotriva domniei tiranice a lui Ferrante; noul papă, Inocenţiu VIII sprijină rebeliunea şi în replică napoletanii şi florentinii îi invadează statele, silindu-l să ceară pacea.

După acest război, Florenţa dobândeşte poziţia centrală în sistem, căci atât Ferrante şi Sforza, cât şi papa, sunt în cele mai bune relaţii cu Lorenzo de Medici; iar când în 1487 acesta este atacat de genovezi, Milanul îi sare în ajutor, stabilind pacea în Italia până la 1494

Oricât de instabilă ar părea această balanţă de putere, rezultatele războaielor nu afectau niciodată fundamental statele italiene, în bună măsură datorită prudenţei lui Lorenzo, care evită orice apel la forţe externe; iar când Ludovic XI îi oferi ajutorul său, el răspunse Îmi este peste putinţă să jertfesc siguranţa întregii Italii interesului meu; să dea Dumnezeu ca regilor Franţei să nu le vină în gând vreodată să-şi încerce puterile cu această ţară; căci atunci Italia va fi pierdută.

Or exact acest lucru se întâmplă după moartea lui Lorenzo (1492); în vreme ce la Florenţa călugărul Girolamo Savonarola îi izgonea pe Medici, instaurând un regim teocratic, uzurpatorul milanez Ludovic „Maurul”, contestat de Ferrante, decise să-l cheme în ajutor pe Carol VIII al Franţei, sub pretextul revendicării tronului napoletan de către acesta, ca urmaş al dinastiei de Anjou; şi astfel începea acel şir de războaie ce vor ruina Italia şi-l vor compromite pentru secole unitatea politică.