Apogeul politicii externe a lui Ludovic XIV.

După 1661 Franţa a încercat să-şi asigure alianţe în întreaga Europă, din Scandinavia până în Spania la a cărei succesiune visa. Când în 1665 englezii au declarat din nou război Olandei, Ludovic a decis să profite de conjunctură pentru a cuceri Ţările de Jos spaniole, care ar fi furnizat debuşeul portuar absolut necesar comerţului francez. În mai 1667 Condé şi Turenne au invadat Flandra; Olanda, Anglia şi Suedia s-au mobilizat rapid pentru a preveni pericolul hegemoniei franceze, încheind la Haga o alianţă căreia Ludovic ştia că nu-l poate face faţă; la un an de la declanşarea războiului el a încheiat pacea de la Aachen, prin care obţinea mai multe puncte importante din Belgia. Acest insucces relativ a determinat însă transformarea Olandei în principalul inamic al puterii franceze; iar în următorii ani această a făcut pregătiri pentru un război de dimensiuni mult mai mari, care ar fi urmat să extindă Franţa până la gurile Escaut-ului; în acest scop, diplomaţii Parisului au obţinut alianţe cu Anglia, Suedia şi cu principii din nord-vestul Germaniei.

Condé şi Turenne trecură Rinul în primăvara lui 1672 cucerind cu uşurinţă Utrecht, când sosi vestea încheierii unei alianţe defensive între olandezi, austrieci şi electorul de Brandenburg. Haga crezu că venise momentul să ceară pacea; Ludovic respinse însă oferta. Situaţia era atât de disperată încât olandezii considerară că singura soluţie era readucerea la putere a partidului războiului, reprezentat de tânărul Wilhelm de Orania. În schimb fraţii de Witt, consideraţi vinovaţi pentru dezastrul republicii, au fost masacraţi. Schimbarea s-a dovedit de rău augur pentru Ludovic; aliaţii Olandei au oprit înaintarea franceză, iar în 1673 Spania li s-a alăturat; în schimb Carol II s-a retras din alianţa cu francezii, ca urmare a presiunilor Parlamentului; la fel au făcut şi principii germani. Operaţiunile începeau să meargă greu: victoria lui Condé la Senef (1674) a fost mai degrabă un măcel, iar marele comandant s-a retras curând din fruntea armatei; Turenne, după ce invadat Palatinatul şi i-a bătut pe imperiali în Alsacia într-o campanie glorioasă, a murit la Salzbach în 1675 Doar în Maditerana flota franceză a reuşit să obţină succese împotriva olandezilor în 1676 şi a luat Messina; însă în Flandra şi pe Rin, luptele au trenat cu succese alternative până în vara anului 1678 Temându-se că Anglia va trece de partea aliaţilor, Ludovic s-a grăbit să încheie pacea de la Nimwegen (1678/1679) în care superioritatea diplomaţiei sale s-a dovedit mai importantă decât succesele militare: Franţa a obţinut astfel de la spanioli provincia Franche-Comté şi câteva oraşe flămânde. Tratatul de la Nimwegen a instituit în acelaşi timp limba franceză ca limbă a diplomaţiei internaţionale, situaţie ce s-a menţinut până la al doilea război mondial. După un asemenea triumf, un ambasador contemporan scria Dominaţia Franţei era ca şi stabilită în întreaga Europă iar regele ei devenise arbitrul acestei regiuni a emisferei noastre. Statul său avea încă toate forţele sale şi urma să capete altele noi; dominaţia sa devenise un rău inevitabil pentru celelalte naţiuni.

Ludovic nu era însă mulţumit cu rezultatele Nimwegen-ului. El dorea anexarea completă a Ţărilor de Jos spaniole şi stabilirea graniţelor pe Rin; ca urmare a format Camerele de Reuniune, care trebuiau să decidă asupra litigiilor de suveranitate şi prin intermediul acestei instituţii a ocupat paşnic Luxemburg şi Strasbourg. Puterile europene s-au indignat în faţa acestei încălcări făţişe a dreptului internaţional; dar situaţia lor nu era atât de bună încât să le permită un nou război împotriva Franţei, astfel că în 1684 atât Spania cât şi Imperiul consfinţiră prin tratatul de la Regensburg reuniunile pentru o durată de 20 de ani.