Restauraţia Stuart şi Revoluţia glorioasă.

Odată ajuns pe tronul englez, Carol II a constatat că nu mai putea guverna aşa cum o făcuseră tatăl şi bunicul său. O represiune în masă împotriva foştilor roundheads era imposibilă, în ciuda insistenţelor „Parlamentului Cavalier” dintre 166l-l679; iar rolul moderator între monarh şi comune a fost jucat excelent de cancelarul Clarendon, un veteran al „Parlamentului Lung”, care a temperat excesele reacţionare ale regaliştilor din Camere. Au fost însă de ajuns câteva dezastre că epidemia de ciumă din 1665 marele incendiu al Londrei din 1666 şi distrugerea flotei de pe Tamisa de către olandezi în anul următor pentru ca suveranul să fie acuzat – nu pe nedrept – că ţine partea catolicilor. Carol a crezut că se poate apăra înlocuindu-l pe Clarendon cu o cabală de favoriţi, a căror politică internă şi externă a fost un eşec total. În schimb facţiunile create în această perioadă au stat la baza formării celor două mari partide engleze: whigs, liberali, adepţi ai toleranţei religioase, în jurul cărora se grupau protestanţii non-conformişti şi tory, conservatorii, susţinând Coroana şi anglicanismul. Whigii au luat puterea până în 1681 reuşind să promulge Habeas Corpus Act, care punea la adăpost cetăţenii de încarcerarea abuzivă; dar în rest politica lor a urmărit doar interesele de partid, astfel că regele a dizolvat Parlamentul, guvernând singur cu ajutorul conservatorilor până la moartea sa în 1685 I-a urmat fratele său Iacob, care spre oroarea englezilor, era catolic şi înclina spre absolutism. Cât timp partidul tory l-a susţinut în Parlament iar succesor la tron a fost stathouderul Olandei, Coroana s-a putu menţine; dar naşterea unui moştenitor al lui Iacob în vara lui 1688 a făcut că politica procatolică a regelui să fie considerată inacceptabilă de ambele partide. Şefii whig şi tory s-au adresat lui Wilhelm de Orania pentru a-l chema pe tron, iar acesta nu a întârziat să debarce la Torbay cu o mică armată. Întreaga Anglie a trecut de partea sa, Iacob fiind nevoit să fugă în Franţa. Esenţa acestei „revoluţii glorioase” din 1688 nu a fost violenţa sau eroismul, ci instituirea noului regim pe baza consensului între forţele politice: Parlamentul l-a încoronat în ianuarie 1689 pe Wilhelm şi pe soţia acestuia Maria, fiica lui Iacob II, în schimb noul suveran a acceptat „declaraţia drepturilor” (Bill of Rights). Aceasta interzicea monarhului să suspende aplicarea legilor, să convoace tribunale extraordinare sau să recruteze trupe fără acordul Parlamentului, care căpăta supremaţia politică. Dezbaterile Camerelor trebuiau să fie libere iar convocarea lor frecventă; libertăţile individuale erau în mare măsură garantate. Prin Actul de Toleranţă din acelaşi an whigii au asigurat libertatea cultelor non-conformiste.

Declinul hegemoniei franceze.

După Reuniuni diplomaţia lui Ludovic XIV s-a dovedit inabilă; el a reuşit să-şi îndepărteze aliaţii - Danemarca şi Brandenburg – iar prin revocarea edictului de la Nantes şi-a atras profunda antipatie a puterilor protestante. Wilhelm de Orania şi împăratul Leopold I au realizat după Regensburg coalizarea forţelor europene împotriva hegemoniei franceze sub forma Ligii de la Augsburg, care reunea Imperiul, Spania şi Suedia, cărora aveau să li se alăture după „Revoluţia glorioasă” Olanda şi Anglia. Încercând să prevină agresiunea Ligii, Ludovic a atacat primul în toamna lui 1688 ocupând Palatinatul care a fost atroce devastat. Când Wilhelm de Orania s-a declarat împotriva lui, regele Franţei l-a trimis pe Iacob II în Irlanda cu o expediţie militară. În bătălia de pe râul Boyne (1690) iacobiţii au fost zdrobiţi, iar Londra a instituit în insula rebelă un regim opresiv mai dur decât cel al lui Cromwell. Pe mare în schimb flota franceză s-a dovedit pentru un timp superioară anglo-olandezilor, bătându-l la Beachy Head în 1690; dar doi ani mai târziu, la Hougue, aliaţii i-au zdrobit pe francezi, supremaţia navală a acestora luând astfel sfârşit. Pe uscat operaţiunile au trenat pe frontul din Flandra, unde succesele forţelor franceze asupra imperialilor şi olandezilor între 1690-l693 nu au avut consecinţe semnificative; nici în Italia victoriile asupra ducelui de Savoia nu au putut forţa încheierea păcii. În plus, războiul s-a extins şi în colonii, în Canada şi în India anglo-olandezii înfruntându-se cu garnizoanele franceze. Spre 1695 ambele tabere erau epuizate; Franţa, fără forţe maritime, nu mai avea resursele necesare continuării conflictului iar Anglia, care devenise principalul finanţator al operaţiunilor de pe continent, trecea printr-o gravă criză financiară. Ludovic a încercat să forţeze pacea prin comiterea de atrocităţi ce încălcau toate regulile războiului: după devastarea Palatinatului în scopuri defensive el a bombardat 24 de ore Bruxelles şi a jefuit nordul Italiei; în schimb, generalii ce le urmaseră lui Condé şi Turenne nu erau capabili de mari victorii. Totuşi, aliaţii începură să cedeze: Savoia s-a retras în 1696 din Ligă, iar când francezii au intrat în Barcelona Spania i-a urmat exemplul. În toamna lui 1697 s-a semnat pacea la Ryswick: Reuniunile erau anulate, cu excepţia Strasbourgului; Austria şi Anglia au ieşit întărite politic din război, fiind pregătite pentru redeschiderea ostilităţilor şi lichidarea completă a hegemoniei franceze.